Sunt de acord cu organizarea viitoarelor alegeri locale şi legislative în aceeaşi zi.
Nimeni nu va risca, de altfel, să ceară date diferite, adică importante costuri suplimentare într-o perioadă în care resursele bugetare sunt drămuite.
Sunt, desigur, mai multe probleme legale de rezolvat. Niciuna nu e majoră.
Sunt şi câteva probleme de ordin tehnic ce vor trebui abordate.
Una este cea a numărului de parlamentari. Cel mai probabil consensul va fi realizat în jurul păstrării bicameralismului şi al reducerii însemnate a numărului de deputaţi şi senatori. Sper că Opoziţia a înregistrat nuanţa din discursul Preşedintelui de acum câteva săptămâni.
O altă chestiune strict tehnică va fi desenarea colegiilor. Pe lângă faptul că ea va fi impusă de diminuarea numărului total de aleşi, mai există un aspect relevant: e vorba despre numărul de cetăţeni înregistraţi la recensământul din toamnă. Legea în vigoare cere de altfel o asemenea retrasare după fiecare recensământ. E logică, dacă vrem să avem un echilibru al corpului electoral din fiecare unitate electorală.
A treia problemă va fi modul de vot sau, cum i se spune în manuale, formula electorală. E rezonabil să credem că pe masă se vor afla trei variante: actualul sistem, votul majoritar într-un tur şi cel majoritar în două tururi. Cel din urmă a fost propus de Preşedintele Băsescu la referendumul din 2007 şi probabil din această pricină Opoziţia îl va refuza. Rămân celelalte două. PSD şi PDL au anunţat că ar prefera votul majoritar într-un tur. UDMR se teme de renunţarea la orice dimensiune proporţionalistă. PNL nu a spus nimic relevant în această privinţă.
Dacă se ajunge la majoritar într-un tur, cum s-a stabilit de fapt şi pentru preşedinţii de consilii judeţene şi pentru primari, ar fi raţional să se renunţe la pragul electoral. În 2008, pe lângă cel exprimat procentual, s-a inventat şi pragul alternativ: dacă un partid câştigă 6 colegii la Cameră şi 3 la Senat capătă reprezentare parlamentară chiar dacă nu face 5% la nivel naţional.
Dacă în 2012 se va vota după regula “primul clasat câştigă mandatul”, atunci nici pragul procentual, nici cel alternativ nu vor putea fi menţinute. Ar fi iraţional.
O asemenea reformă ar avantaja mici formaţiuni şi ar democratiza scrutinul.
Susţin, de aceea, cu multă căldură ideea.
Mai sunt, în fine, câteva probleme de ordin strict politic până să se ajungă la un calendar şi la un minim consens asupra regulilor. Nu le discut aici.

Landul Bremen ţine astăzi alegeri pentru parlamentul său regional. La acest scrutin, participă pentru prima dată şi tinerii de 16-18 ani. Mai multe landuri au coborât vârsta de vot la municipale, dar Bremen e primul unde acest drept este extins.
Germania se alătură astfel Austriei în revoluţia democratică europeană în privinţa votului. Într-adevăr, în Austria, începând din 2007, se votează de la 16 ani şi la legislative.
În România, vârsta de vot a fost coborâtă ultima dată în 1948, după ce în perioada interbelică fusese de 21 de ani.
Propunerea mea de a diminua vârsta de vot de la 18 la 16 ani a fost primită cu răceală. În contextul discuţiilor despre reformarea Constituţiei, poate ar fi nimerit să se realizeze studii despre vârsta la care tinerii îşi asumă o condiţie politică. Dacă se poate munci de la 16 ani, de ce să nu se poată şi vota de la aceeaşi vârstă?

Deși califică drept “aproape tragic” gestul lui Adrian Sobaru de a fi sărit dintr-un balcon al camerei la trecuta moțiune, Victor Ponta nu ezită să sugereze că premierul și miniștrii ar trebui să facă și ei un asemenea gest, dacă au – zice fruntașul pesedist – “demnitate”.
E ceva în neregulă cu acest tip de retorică.
Până la PSD versiunea 2011, democrația nu includea invitarea adversarului la sinucidere asistată.
De altfel, și V.Ponta, și C.Antonescu doresc să inoveze ideea autohtonă de democrație parlamentară.
Cu puțin timp înainte de votul din Parlament, cei doi au coborât în stradă pentru a adăuga vocea lor protestatarilor de la sindicate.
Parlamentul și strada nu pot fi confundate. Votul e alternativa, nu complementul contestării.

Neînţelegând prea bine sensul comentariului făcut de Sebastian Lăzăroiu pentru Madame Blogary (mă rog, nu e singurul!), domnul Mircea Toader s-a grăbit să declare ieri că Teo Trandafir va fi un “soldat disciplinat”.
Ar fi mai multe lucruri de observat aici. Mă limitez la două.
1. Formula aleasă nu e cea mai elegantă manieră de a-i spune unei doamne “bun venit!”.
2. Dincolo de cazul precis al noii deputate, a aşeza grupul parlamentar sub semnul comportamentului cazon vădeşte o concepţie leninistă despre politică. Poate că dl Toader nu a observat, dar statuia lui Lenin a dispărut de pe soclu… Disciplinarea votului nu e rezultatul unui ordin de zi pe unitate!
PS Din intervenţia lui Sebastian Lăzăroiu, cel mai interesant lucru e paranteza în care consilierul prezidenţial afirmă “mergem pe presupoziţia că vor fi tot două camere în 2012″!
UPDATE: Eu nu pledez împotriva unui sistem de disciplină de vot. Cred însă că stabilirea felului în care se votează trebuie pregătită de o dezbatere, în care fiecare îşi expune punctul de vedere. La cazarmă, ordinul nu se discută şi fiecare soldat e ţinut să îl respecte. Într-un partid, nu poate fi aşa decât cu costuri uriaşe.

Am declarat unui jurnalist de la Mediafax că sunt adeptul unui vot anticipat. Am mai discutat subiectul aici, dar în această privinţă repetiţia e sănătoasă.
Sunt adeptul tuturor amenajărilor organizaţionale care pot facilita accesul la vot. Enumăr aici trei.
Mai întâi, e vorba despre votul prin corespondenţă, pentru toţi cei care locuiesc în străinătate la mari distanţe de orice secţie de vot. Sunt, de asemenea, adept al votului electronic, în condiţiile unei securizări adecvate (perfect posibile), toţi cei care au abilităţile necesare putând recurge la acest mod în ziua votului, fie şi pentru a economisi timp. Sunt, în fine, un susţinător convins al votului anticipat, adică al votului organizat cu o săptămână sau două înainte pentru cei care ştiu că în ziua votului nu sunt în localitatea de domiciliu şi care nu ar fi suficient de abili să practice votul electronic sau suficeint de încrezători în el.
Toate acestea trebuie gândite împreună, ca părţi ale unui întreg, şi pregătite cu mare atenţie.
Sensul unor asemenea modificări este, de bună seamă, eliminarea temerilor şi îndoielilor privind fraudarea, nu sporirea acestora.
Deşi nu este o modalitate a votului, reamintesc că sprijin introducerea votului de la 16 ani, considerând că maturitatea necesară alegerii politice este atinsă la o asemenea vârstă.

Reflecția pe marginea legilor electorale s-a oprit după scrutinul de anul trecut.
Ea va reporni, așa cum se întâmplă peste tot în lume.
Atunci când se va relua, dezbaterea ar putea lua în seamă și ideea diminuării vârstei minime de la care se poate vota.
În opinia mea, tinerii ar putea vota de la 16 ani.
Se întâmplă deja așa în Austria, care a introdus această reglementare revoluționară la alegerile europene din iunie. În Franța, se discută de asemenea despre același prag de vârstă.
De altfel, pe măsura trecerii timpului, vârsta-minimă s-a diminuat și în spațiul politic românesc: astfel, dacă la 1831, când a început folosirea procedurilor electorale în Valahia, votau toți cei care aveau 25 de ani împliniți, în perioada interbelică se vota de la 21 de ani la Cameră și de la 40 la Senat. Carol al II-lea a mărit pragul de vârstă la 30 de ani, pentru ca în timpul comunismului să se voteze de la 20, apoi de la 18 ani. Post-comunismul nu a adus nici o modificare, deși accesul neîngrădit la informație și democratizarea tinerei generații ar fi putut să dea de gândit în acest sens.
Un argument puternic în favoarea unei asemenea propuneri este legat de procesul maturizării, care se produce cu siguranță înainte de 18 ani.
Pe de altă parte, dacă un tânăr poate munci legal de la 16 ani, de ce n-ar putea el și vota de la aceeași vârstă?

Scriu din Douala, capitala comerciala a Camerunului, unde am fost nevoit sa ajung pentru a putea lua un zbor spre Bruxelles.
Atmosfera de la Libreville nu era tocmai incurajatoare, mai ales ca, dupa inchiderea frontiererlor terestre si maritime, au inceput sa fie anulate si zboruri.
Alegerile din Gabon au fost o surpriza foarte neplacuta.
Primul soc l-am avut la deschiderea urnelor. Programata sa inceapa la 7 dimineata, votarea a fost uneori amanata pana la amiaza. Cauzele erau diverse. In unele sectii, lipseau presedintii comisiilor electorale, fara ca veunul din cei rpezenti sa stie unde se afla si unde ar putea fi cautati; in alte sectii, nu ajunsesera toate buletinele candidatilor. Trebuie spus ca in Gabon, ca si in alte tari din regiune, fiecare candidat are propriul buletin, diferenta fiind facuta de fotografii si de culoarea hartiei. Am fost in sectii de vot in care nu existau nici macar jumatate din buletine.
O alta dificultate a fost legata de numarul total al candidatilor. In dimineata votului; ramasesera 18. In cursul zilei, un alt candidat a anuntat retragerea. Nu toata lumea a aflat insa acest lucru, asa ca in unele sectii buletinele acestuai au fost retrase, iar in unele – nu.
Procedurile au fost foarte greoaie. Fiecare buletin al fiecarui candidat trebuia semnat de fiecare membru al comisiei electorale. Alegatorul are la dispozitie doua plicuri: intr-unul pune buletinul candidatului pe care il prefera, iar in cel de-al doilea (numit “pubela”) trebuie sa plieze toate buletinele celorlalti candidati. In aceste conditii, votarea dura uneori 7-8 minute per persoana.
In multe sectii de vot, nervozitatea a atins cote incendiare. Cand stai 4-5 ore la coada pentru a vota iti poti pierde cumpatul.
La numararea voturilor, am fost intr-unul din cartierele opozitiei. Cum observatorii internationali nu erau prea bine vazuti, am fost nevoit sa infrunt o muiltime care voia sa rastoarne masina in care venisem si sa dau numeroase explicatii unor persoane care voiau sa isi strige nemultumirea si nerabdarea de a vedea implinita schimbarea. M-au ajutat sa trec peste moment soldatii, stapani ai procesului electora, aici ca si in celelalte sectii.
In Gabon, cetatenii au dreptul de a vedea numararea voturilor. Fiecare vot este aratat multimii, presedintele biroului strigand numelui celui votat. O inghesuiala de nedescris a insotit, de aceea, despuierea urnelor.
In sectiile in care am fost dupa inchiderea procesului electoral, cei trei candidati principali – Ali Bongo, Andre Mba Obame si Pierre Mamboundou – ocupau primele trei locuri, nu in aceeasi ordine, in vreme ce unii candidati nu culesesera nici macar un vot.
Ploaia care a inceput sa cada pe la 11 asupra orasului n-a domolit strigatele de bucurie ale partizanilor diversilor competitori.
N-au mai reusit sa se stranga in centrul orasului, dar au sarbatorit in fata sectiilor de vot.

Văd ce spun acum televiziunile în ziua votului și compar cu relatările din presa comunistă.
Iată, de pildă, ce scria România liberă din 10 martie 1980 despre derularea procesului electoral, într-un articol intitulat “Alegerile oră cu oră”:
“Ora 6. De fapt, înainte de această oră s-au prezentat la secția de votare 57.000 de alegători din județul Ilfov, 51.000 din județul Botoșani și 80.000 din județul Hunedoara. În toate localitățile din județul Olt, printre primii alegători se numără cei peste 4000 de mecanizatori care, după ce și-au exercitat dreptul de vot, au plecat direct la câmp, pentru efectuarea lucrărilor agricole. La secția de vot nr 223 din satul Blăjești, comuna Vitomirești, județul Olt, votează cetățeana Elena Drăgușin de 107 ani, cea mai vârstnică locuitoare din această parte a țării. La secția nr. 19 aflată în incinta Spitalului județean Slatina, votează cele nouă mame care în noaptea de 8 spre 9 martie au adus pe lume șase băieți și trei fete. La ora deschiderii secțiilor de votare, aflăm că în județul Bacău se aflau în fața urnelor peste 100.000 de alegători. Printre aceștia, și minerii de la exploatarea Moinești, care raportează că, în urmă cu numai o oră, au extras suplimentar 100 de tine de cărbune”.
Retorica participării era dominată de temele dragi propagandei comuniste: cultul muncii și ralierea la regim, indiferent de vârstă.
N-am votat în timpul comunismului decât la referendumul din 1986, când obsesia mobilizării a atins cote maxime. Au fost chemați atunci să-și exprime opțiunea nu doar cetățenii cu drept de vot, ci și adolescenții care aveau între 14 și 18 ani. Votul a fost deschis, adică nu s-a exprimat cu ajutorul unor buletine de vot și în cabine închise, ci sub semnătură.
E singurul referendum ținut vreodată în care toate opțiunile au fost DA.
Nimic nu arată mai clar că vremurile s-au schimbat decât comparația dintre ziua votului în comunism și ceea ce trăim astăzi.

În ultima zi de campanie, voi fi – din nou în compania Monicăi Macovei, a lui TRU și a mai multor miniștri – în orașul Alexandria (de la 11h), apoi în București, în Parcul IOR (de la 18h).
După care va urma așteptarea – cu emoții – a votului…

Iași și Vaslui se află în cea mai săracă regiune a Uniunii Europene. Așa că la adunările electorale au venit și oameni foarte sărmani. Ieri, o persoană avea la ea talonul de pensie.
Ținea să ne arate că primește pe lună ceva mai mult de 300 de lei. În ciuda sărăciei, acești oameni vor să vină la urne, având încă o speranță în politică.
PS O imagine de neuitat: cea a pădurilor de salcâmi de pe drumul dintre Vaslui și Bacău!