Acesta e procentul croaților care au votat pentru aderarea țării lor la Uniunea Europeană, în cadrul referendumului ținut astăzi. După ratificarea Tratatului de către cele 27 de țări membre, Croația va intra oficial în UE. Data avansată pentru lărgire e 1 iulie 2013.

În timp ce la București se derula ultimul episod din serialul reformei sănătății fără reformiști și chiar fără reformă, agenția Standard and Poor’s retrograda 9 din cele 17 țări din zona euro. Franța, Italia și Spania se află printre statele care și-au văzut calificativele diminuate.
Efectele politice vor fi majore.
Cele trei state se află, de altfel, în situații politice foarte diferite.
În Spania tocmai a fost învestit un guvern PPE, condus de M. Rajoy. Nota Spaniei a fost retrogradată cu două trepte, un semnal foarte prost la început de drum. E previzibil ca Partidul Popular să accentueze responsabilitatea socialiștilor care au plecat de la putere, dar asta nu va ușura misiunea guvernamentală.
Tot cu două trepte a fost coborâtă și Italia, țară angajată – după schimbarea lui Silvio Berlusconi cu Mario Monti – într-un efort de recâștigare a credibilității la nivel european. Vizita de acum trei zile a premierului italian la Berlin crease sentimentul că e posibilă o redresare. Monti a avertizat în această săptămână asupra riscului unei reacții anti-europene masive în țara sa. Riscul e acum și mai mare.
În fine, în Franța, inevitabilul s-a produs. La Paris se discută de luni bune despre drama unei scăderi a ratingului de la AAA la AA+. Decizia Standard and Poor’s va afecta în primul rând evoluția campaniei electorale. Spre deosebire de Italia și Spania, Franța e înaintea unor alegeri prezidențiale în care președintele Sarkozy pornește cu șansa a doua. Scorul său se redresase în ultima lună. E previzibil ca Sarkozy să facă apel la calm, prezentându-se ca politician experimentat. Nu va fi ușor pentru că, pe termen scurt, e previzibilă o scădere a monedei comune și o deteriorare a climatului politic, inclusiv a relației dintre statele UE din zona euro și cele din afara acesteia.
Toate acestea sunt efecte ale unei atitudini neprietenoase față de capitalism. Așa cum am afirmat și în interviul acordat Revistei 22 în prima săptămână din 2012, piețele nu vor fi calmate dacă politicienii nu renunță la atitudinea agresivă față de capitalism, pe care au îmbrățișat-o imediat după izbucnirea crizei în Statele Unite.

Informația a apărut prima dată acum 4-5 săptămâni: există companii care au imaginat deja cum ar reacționa la o posibilă dispariție a euro. De atunci încoace, în presa internațională apar periodic știri asemănătoare. E cea mai rea știre din 2011. Ea vădește în mod dramatic neîncrederea piețelor față de elitele politice europene. De neimaginat acum un an, ideea renunțării la euro ar duce Europa cu mai bine de un deceniu înapoi.
Acestui scenariu i s-a adăugat, după Consiliul European din 8-9 decembrie, un altul. Plecând de la opoziția britanică față de o soluție comunitară a ieșirii din criza datoriilor suverane, se vorbește deja despre posibila ieșire din Uniune a unui stat. Dar dacă va fi unul, de ce nu ar urma și altele?
Să observăm că în vreme ce piețele imaginează ieșirea din euro, culisele politice imaginează ieșirea din UE.
Care e scenariul mai plauzibil? Sau e posibilă (încă) o reconciliere a capitalismului cu inedita construcție politică pe care o reprezintă Uniunea?

În 2003, Constituția a fost revizuită plecând de la nevoia de a ne pregăti pentru intrarea în Uniune. Au fost introduse astfel câteva articole noi, care ne scoteau din logica naționalist-izolaționistă de la 1991. Perspectiva europeană a sufocat însă revizuirea. Mai precis, s-au sacrificat alte aspecte importante ale regimului. Singura modificare relevantă a fost interdicția explicită de demitere a premierului de către președinte: era însă doar o urmare a experienței trăite în decembrie 1999, la îndepărtarea lui Radu Vasile. Crizele pe care le-a cunoscut regimul din 2007 încoace au arătat că revizuirea de acum opt ani a fost inutilă.
După Consiliul European de vineri, președintele a anunțat iminența introducerii în Constituție a unui articol care să limiteze drastic deficitul bugetului. Probabil că opoziția nu va ignora constrângerea europeană, chiar dacă într-un prim moment ea a îmbrățișat partitura vocală cu care ne-a obișnuit.
Radicalizarea ei anti-prezidențială aduce riscul ca revizuirea Constituției să ignore din nou nevoia de a da mai multă coerență regimului. Un compromis slab – care să nu includă nimic semnificativ pentru regimul politic – ar produce o a doua revizuire ratată.
Nu e exclus, în același timp, ca pornirea unei asemenea revizuiri să suscite un curent anti-european. Dezamăgirea e și ea creatoare.

Mario Monti are dreptate atunci când spune că, blocând consensul celor 27, Marea Britanie s-a auto-exclus din UE. Are dreptate fiindcă alegerea fundamentală este între vechea Europă – cea dinaintea monedei unice – și o Europă nouă, diferită de amenajarea ambiguă de azi, o Europă în care toate statele membre sunt membre ale zonei euro.
Monti exprimă în modul cel mai lucid cu putință alegerea în fața căreia ne vom afla și pe care Consiliul European a ascuns-o sub fraze inaccesibile profanilor.
Cameron exprimă în schimb preferința pentru struțo-cămila de azi, în care influența politică introduce excepția, iar atunci când apar blocaje îi deficite Consiliul European distribuie indulgențe.
Logica derogării nu mai poate continua.
Fie vom opta pentru o Europă fără euro – care va avea mai multe state decât în trecut, fie vom avea o Europă a monedei comune, a coerenței economice și solidarității sociale bazate pe egalitate și rigoare, nu pe inegalitate și derogare.
În primul caz, trebuie definite procedurile ieșirii din euro a celor care sunt deja acolo, în al doilea – trebuie pornită bătălia pentru o nouă comunitate politică.
Eu prefer a doua cale, dar nu sunt sigur că ea se va impune.

În ultimele zile, am avut – la Paris și la Bruxelles – mai multe întâlniri cu ambasadori ai țărilor din bazinul mediteraneean, împreună cu diplomați din țările occidentale, ca și cu colegi din PPE.
În miezul dialogului s-a aflat situația din Europa și respectiv din vecinătatea sa sudică.
Din discuții a reieșit destul de clar că există în acest moment două frici majore. Prima este legată de ceea ce multă lume numește Primăvara arabă. Nu e o expresie acceptată peste tot. În Israel, dar și într-o țară precum Algeria, răsturnările de regim din nordul Africii sunt privite cu multă reținere, fie pentru că sunt văzute ca o amenințare la stabilitatea regiunii, fie pentru că referințele la evoluții similare din anii 90 produc mai degrabă panică decât speranță. Dincolo de diferențele de percepție, există totuși o teamă comună. E teama că islamul politic și democrația nu pot conviețui. Nu mai e vorba despre o ficțiune. Fiindcă la Tunis și Rabat, iar mâine – foarte probabil – în Egipt și Libia – guvernele sunt dirijate de forțe politice care se revendică de la islamul politic și își spun moderate.
A doua teamă privește Europa. Ea e răspândită nu doar pe “bătrânul continent” sau în America și Asia, ci și în toate țările din jurul Mediteranei. E teama că actuala criză economică din UE va duce la o criză politică majoră. Frica de colaps, de haos, de conflict. Cu alte cuvinte: nu numai modelul economic european e pus sub semnul întrebării, ci și modelul politic dezvoltat de o jumătate de secol încoace.
Aceste două frici se întâlnesc. Unii spun că ele se alimentează reciproc. Cel mai interesant ar fi să descoperim că au și cauze comune.
Anul viitor va fi foarte important. El ne va arăta dacă, pe de o parte, guverne care se revendică de la o identitate islamică pot fi moderate ;i, pe de altă parte, dacă guverne care se revendicau până de curând de la o identitate europeană vor ști să o reinventeze.
Ieri, Nicolas Sarkozy a formulat un răspuns electoral la o parte din aceste probleme. Azi e așteptat răspunsul Angelei Merkel.

Parlamentul European i-a invitat pe Jose Manuel Barroso și pe Herman van Rompuy să prezinte concluziile Summitului Euro de aseară. Deși reuniunile se terminaseră târziu în noapte, cei doi au fost prezenți la prima oră și au discutat cu pasiune cu europarlamentarii, care urmăriseră la rândul lor cu sufletul la gură derularea evenimentelor de ieri. Președintele Consiliului European s-a angajat de altfel ca, după fiecare Summit Euro, să vină în fața Parlamentului ca să explice deciziile luate.
Cam la aceeași oră, premierul unei țări din UE decide să răspundă unei invitații care îi fusese adresată cu trei zile înainte de una din camerele legislativului, pentru a discuta situația economică a țării pe care o guvernează. Se duce acolo și nu găsește pe nimeni. Caută un interlocutor măcar la grupul parlamentar al propriului partid. Nimeni. Așa că pleacă.
Ce stat e acesta?

Criza euro a ajuns într-un moment dramatic.
În această seară, sunt programate o întâlnire a Consiliului European, apoi o reuniune a liderilor din zona euro.
Nu e sigur că actualul moment dificil va fi depășit.
Dar chiar dacă va fi așa, există două scenarii care ne vor afecta în chip negativ dacă vom menține obiectivul adoptării euro pe termen scurt.
Primul e legat de creșterea costurilor de acces în zona euro. Nu e deloc exclus ca dificultățile de azi să conducă la sporirea reticenței față de economiile marginale (nu doar a noastră, ci și cea bulgară sau maghiară).
Al doilea scenariu e o traducere politică radicală a primului. Există riscul unei Europe politice cu o arhitectură și mai confuză decât cea de acum. O Europă cu membri influenți și cu membri de mâna a doua. Adoptarea unui dublu format precum cel deja amintit – pe de o parte, un Consiliu European și, pe de alta, reuniune a șefilor de stat sau de guvern din zona euro – vădește în mod clar o asemenea direcție. La Parlamentul European, există deja voci care cer aceeași separare.
Indiferent de deciziile care vor fi luate azi, România e obligată să definească o poziție clară și față de euro, și față de arhitectura politică a Uniunii. Iar pentru ca o asemenea definiție să fie funcțională, e nevoie de un consens politic foarte larg, de o colaborare responsabilă a puterii și a opoziției.

Dacian Cioloș a prezentat proiectul viitoarei Politici Agricole Comune (PAC).
Politic vorbind, cea mai importantă inovație este reducerea decalajului dintre “vechile” și “noile” state membre. Cioloș propune ca plățile directe per stat membru să sporească în cazul țărilor care beneficiază în acest moment de mai puțin de 90 la sută din media europeană la hectar.
Până la finele deceniului ar urma să fie introdusă o plată unică la hectar.

În numărul din această săptămână al revistei Dilema veche, am publicat un articol despre felul în care se construiesc identitățile politice în Parlamentul European, într-un grupaj tematic intitulat “Uniunea sau națiunea?”.