În numărul din mai al revistei Esprit, Jacques Rupnik compară reacțiile statelor din Europa Centrală la criza euro. Iată concluzia articolului:
“Țările Europei Centrale nu au dau un răspuns unic la criza economică și financiară începută în 2008. Criza pe care o traversează azi euro, care are drept miză politică explicită viitorul construcției europene, dă la iveală percepții diferite, care vădesc modalități diferite de înțelegere a statului națiune și proiectul european. Felurile în care e descrisă ieșirea din criza europeană evidențiază profundele clivaje din politica internă, dar și divergențele dintre două culturi politice din noile state membre ale UE, mai precis dintre un pol “suveranist” și unul “europeist”. Slovacia e în zona euro, pare să regrete acest lucru, dar se vede silită să urmeze mișcarea generală. Ungaria lui Viktor Orban, care nu e în euro, își afișează dorința de a-și “recâștiga suveranitatea”, descoperind însă repede limitele acestei intenții. Contrastul cel mai puternic e cel dintre Republica cehă și Polonia, care tratează diferit nucleul european în curs de formare în jurul zonei euro: cehii sunt fericiți că nu fac parte din acest nucleu, asumându-și riscul de a rata trenul viitoarei mari schimbări a integrării europene și de a se trezi în rândul doi al Uniunii. Polonia, dimpotrivă, deși e foarte atașată, din motive istorice, de propria suveranitate, și deși nu e membră a zonei euro, se comportă ca și cum ar fi, preconizând chiar un mare pas înainte în direcția federalismului. Polonia a înțeles că interesul geopolitic al Europei Centrale era acela de a încerca salvarea proiectului european cu orice preț, ceea ce te obligă să te comporți nu ca un stat periferic și care asistă ca spectator la criză, ci ca un actor care aparține nucleului refondator al construcției europene”.

Serviciul de presă al PPE a difuzat ieri seară o informație referitoare la organizarea unui summit al PPE, înaintea reuniunii Consiliului European informal din 23 mai.
Textul comunicatului precizează că șefii de stat și de guvern din UE, precum și președinții Consiliului și Comisiei – Herman VAN ROMPUY et José Manuel BARROSO – au fost invitați să participe la viitorul summit statutar al partidului, care va avea loc pe 23 mai 2012. Liderii PPE vor fi primiți de Wilfried MARTENS, președintele PPE, ca și Antonio LOPEZ-ISTURIZ, secretarul general al PPE.
Comunicatul conține o precizare importantă pentru dezbaterea care animă de câteva zile mediul politic din România. Astfel, în invitația trimisă liderilor politici europeni se afirmă că “actualmente, PPE numără 15 din cei 27 de membri ai Consiliului European: Angela MERKEL (Germania), Mariano RAJOY (Spania), Jean-Claude JUNCKER (Luxemburg), Traian BĂSESCU (România), Donald TUSK (Polonia), Fredrik REINFELDT (Suedia), Jyrki KATAINEN (Finlanda), Viktor ORBÁN (Ungaria), Enda KENNY (Irlanda), Valdis DOMBROVSKIS (Letonia), Boyko BORISOV (Bulgaria), Lawrence GONZI (Malta), Andrius KUBILIUS (Lituania), Pedro PASSOS COELHO (Portugalia) et Janez JANŠA (Slovenia)”.
Cu alte cuvinte, pentru Partidul Popular European, răspunsul la întrebarea “cine trebuie să vină din România la Consiliul European?” e clar. Pentru Merkel and co., instalarea lui V.Ponta la Palatul Victoria nu a schimbat componența Consiliului European.
Numele lui Sarkozy a fost scos, nu și cel al președintelui României, așa cum ar vrea useliștii.

Înțeleg dintr-o relatare de presă că V.Ponta e dornic să participe la Consiliul European din 23 mai.
Tratatul Uniunii Europene menționează că în Consiliul cu pricina participă șefii de stat sau de guvern. Textul nu spune “și”, ci “sau”. E avută în vedere, de bună seamă, acoperirea distincției dintre regimurile parlamentare (care trimit în Consiliu șeful guvernului) și cele semi-prezidențiale (inspirate de modelul francez) sau prezidențiale (ar trebui folosit singularul, fiindcă în UE există un singur regim prezidențial, și anume cel cipriot).
Regulamentul de procedură al Consiliului indică, de asemenea, faptul că reprezentantul unei țări poate fi însoțit de un ministru, așa cum șeful Comisiei Europene poate fi acompaniat de un comisar. Ușa sălii nu se închide, deci, în nasul unui eventual al doilea român care ar vrea să intre în Consiliu.
Avem, de asemenea, precedentul. În ultimele două decenii, Franța și Polonia au venit în Consiliu și cu președintele, și cu premierul, atunci când au avut parte de coabitare politică, adică atunci când șeful statului și șeful guvernului nu proveneau din aceeași tabără politică. În România de azi, avem și noi un asemenea regim. Altfel spus, Traian Băsescu ar putea fi însoțit de Victor Ponta la Consiliul European.
România va avea însă doar un vot.
Aș adăuga și faptul că ea nu poate vorbi decât cu o singură voce. Pentru a evita situații penibile, e nevoie – evident – de o negociere inteligentă și, aș adăuga, elegantă.
Ținând seama că nu e prea experimentat în chestiuni europene, i-aș oferi lui V.Ponta o sugestie pentru discuția pe care ar trebui s-o aibă cu președintele Băsescu. L-aș cita, mai precis, pe fostul președinte francez Francois Mitterrand care, în timpul coabitării cu premierul Jacques Chirac, declara presei, într-o situație similară: “Franța vorbește pe o singură voce și tocmai ați auzit-o”.
Sper că V.Ponta va aprecia că i-am citat un socialist…

Ieri seară, după al doilea tur al alegerilor din Senegal, Abdoulaye Wade, președintele în funcție, și-a recunoscut înfrângerea. Noul șef al statului e Macky Sall, fost premier sub Wade. De fapt, Sall a devenit o figură politică însemnată în clipa în care, ca președinte al Parlamentului, l-a chemat la audieri pe Karim Wade, fiul șefului statului, pentru a da explicații în privința organizării unei conferințe internaționale islamice ținute la Dakar. Au urmat represalii: mandatul de președinte al Adunării a fost redus de la cinci ani la doar unul, așa că Macky Sall a fost silit să paraseasca in 2008 postul dobandit in 2007, el fiind de asemenea purtat ani de zile prin tribunale, pentru presupuse acte de coruptie, niciodata dovedite. Sall a plătit curajul în urmă cu cinci ani, dar a fost recompensat acum.
În schimb, în Mali, șeful statului a fost răsturnat în urmă cu patru zile de un grup de militari. Nimeni nu știe unde se află. Culmea e că puciul s-a produs cu două luni înainte de scrutinul prezidențial. Amadou Toumani Toure, aflat la finele celui de-al doilea mandat, a refuzat să facă precum Wade în Senegal, și anume să schimbe Constituția pentru a putea candida la un al treilea. Scenariile cele mai stranii circulă de câteva zile încoace, inclusiv unul care are o miză importantă și pentru noi. Deși pare un subiect exotic, situația din Mali e importantă pentru europeni, dată fiind chestiunea terorismului. Mali e un partener important al Uniunii, la fel ca și Mauritania, în acțiunile îndreptate împotriva organizației Al Qaida în Maghrebul Islamic. Mali și Mauritania au strategii diferite în privința luptei antiteroriste, iar europenii consideră ca doar cooperarea acestor doua state poate spori securitatea in Sahel, dar și la nordul Mediteranei. Lucru rar în asemenea situații, clasa politică din Mali s-a mobilizat împotriva puciștilor, cerând revenirea la ordinea constituțională și ținerea alegerilor la timp. Până la urmă, e vorba tot despre curaj. Nu cel de a înfrunta un șef al statului care voia să facă din fiul său propriul succesor, ci curajul de a afirma puterea legii în fața forței armelor.

Nu e prima data cand vin in Mauritania. Asa ca am inceput sa recunosc cu usurinta retoricile politice locale. Doua dintre ele sunt socante.
Prima priveste sclavia. Aceasta nu a fost abolita decat in 1981, dar legea care face din sclavie un delict a fost adoptata abia in 2007. De atunci incoace, cateva procese – nu sunt nici macar zece! – au dus la condamnarea unor mauritanieni pentru sclavie. Asociatiile civice utilizeaza cifre foarte diferite pentru a evalua fenomenul: unele afirma ca numarul de sclavi ar fi in jur de 10 mii, altele vorbesc de peste 600 de mii. In schimb, autoritatile sustin ca sclavia a fost inscrisa de secole in mentalitati si ca acum e vorba doar de “sechele”…
A doua retorica am descoperit-o la partidul islamist Tawassoul. Apropiat de Ennahda din Tunisia si de Partidul Dreptate si Dezvoltare din Maroc, Tawassoul (care are printre vicepresedinti si un fost student in Romania) amesteca referinte la Islam calificate drept moderate – considerand, de pilda, ca fiecare femeie trebuie sa decida daca poarta sau nu niqab – cu optiuni ultraliberale in economie!
Si sclavia, si libertarianismul islamic sunt prezente in sanul unui regim care, in ultimele decenii, a cunoscut schimbari doar prin lovituri de stat si care intereseaza Europa pentru doua motive foarte diferite: oportunitatile oferite de coasta mauritaniana pescarilor de pe batranul continent si, respectiv, angajarea autoritatlor de la Nouakchott in combaterea Al Quaida in Maghrebul Islamic si a legaturilor acesteia cu reteaua Boko Haram.

Am remarcat că, după discursul lui Victor Ponta de joi din Parlament, multă lume a căzut în capcana întinsă de pesediști: intervenția ar fi fost, ne spun soldații credincioși liderului pesedist, o dovadă că V.Ponta ar putea fi prim-mnistru.
În ceea ce mă privește, nu văd cum un discurs care a avut drept unică trăsătură distinctivă civlitatea elementară e o probă că poți guverna. Ce e necesar nu e totdeauna și suficient.
Imaturitatea vădită de refuzul de a participa la votul de învestitură nu poate fi ștearsă de o strângere de mână cu noul premier. În plus, pentru a guverna trebuie să ai și o majoritate, și un plan de guvernare.
Nu voi putea, desigur, împiedica pe nimeni să se hrănească în continuare cu iluzia că Victor Ponta ar putea avea și majoritate, și un proiect politic pentru România. În fond, nu mai sunt decât câteva luni până ce visul acesta va fi spulberat…
Până atunci, sunt alte chestiuni urgente. Prima dintre ele e funcționarea Parlamentului. A doua e sincronizarea noastră cu ceea ce se petrece în Uniune.
Președintele a făcut foarte bine că a reprogramat discuțiile cu partidele despre aceste două chestiuni. Amânate de demisia lui Emil Boc, consultările referitoare la funcționarea Parlamentului și la Pactul fiscal european ar urma să aibă loc mâine.
Aceste consultări sunt un adevărat test pentru opoziție. Spun asta fiindcă e evident că majoritatea îl va urma pe Traian Băsescu.
Dar e tot atât de evident și că Președintele și-ar dori o poziție comună referitoare la acordul inter-guvernamental, ca și revenirea USL în Camere.
Dacă Ponta și Antonescu nu vor veni la negocieri sau dacă vor veni doar pentru a cere alegeri anticipate și demisia șefului statului, e clar că au ales să urmeze ceea ce am putea numi “doctrina Grivco”. Adică o politică de tipul 50% boicot și 50% invective.
Dacă, dimpotrivă, useliștii vor intra în dialog cu șeful statului, ar însemna că înțeleg să practice din nou cultura democratică.

Acesta e procentul croaților care au votat pentru aderarea țării lor la Uniunea Europeană, în cadrul referendumului ținut astăzi. După ratificarea Tratatului de către cele 27 de țări membre, Croația va intra oficial în UE. Data avansată pentru lărgire e 1 iulie 2013.

În timp ce la București se derula ultimul episod din serialul reformei sănătății fără reformiști și chiar fără reformă, agenția Standard and Poor’s retrograda 9 din cele 17 țări din zona euro. Franța, Italia și Spania se află printre statele care și-au văzut calificativele diminuate.
Efectele politice vor fi majore.
Cele trei state se află, de altfel, în situații politice foarte diferite.
În Spania tocmai a fost învestit un guvern PPE, condus de M. Rajoy. Nota Spaniei a fost retrogradată cu două trepte, un semnal foarte prost la început de drum. E previzibil ca Partidul Popular să accentueze responsabilitatea socialiștilor care au plecat de la putere, dar asta nu va ușura misiunea guvernamentală.
Tot cu două trepte a fost coborâtă și Italia, țară angajată – după schimbarea lui Silvio Berlusconi cu Mario Monti – într-un efort de recâștigare a credibilității la nivel european. Vizita de acum trei zile a premierului italian la Berlin crease sentimentul că e posibilă o redresare. Monti a avertizat în această săptămână asupra riscului unei reacții anti-europene masive în țara sa. Riscul e acum și mai mare.
În fine, în Franța, inevitabilul s-a produs. La Paris se discută de luni bune despre drama unei scăderi a ratingului de la AAA la AA+. Decizia Standard and Poor’s va afecta în primul rând evoluția campaniei electorale. Spre deosebire de Italia și Spania, Franța e înaintea unor alegeri prezidențiale în care președintele Sarkozy pornește cu șansa a doua. Scorul său se redresase în ultima lună. E previzibil ca Sarkozy să facă apel la calm, prezentându-se ca politician experimentat. Nu va fi ușor pentru că, pe termen scurt, e previzibilă o scădere a monedei comune și o deteriorare a climatului politic, inclusiv a relației dintre statele UE din zona euro și cele din afara acesteia.
Toate acestea sunt efecte ale unei atitudini neprietenoase față de capitalism. Așa cum am afirmat și în interviul acordat Revistei 22 în prima săptămână din 2012, piețele nu vor fi calmate dacă politicienii nu renunță la atitudinea agresivă față de capitalism, pe care au îmbrățișat-o imediat după izbucnirea crizei în Statele Unite.

Informația a apărut prima dată acum 4-5 săptămâni: există companii care au imaginat deja cum ar reacționa la o posibilă dispariție a euro. De atunci încoace, în presa internațională apar periodic știri asemănătoare. E cea mai rea știre din 2011. Ea vădește în mod dramatic neîncrederea piețelor față de elitele politice europene. De neimaginat acum un an, ideea renunțării la euro ar duce Europa cu mai bine de un deceniu înapoi.
Acestui scenariu i s-a adăugat, după Consiliul European din 8-9 decembrie, un altul. Plecând de la opoziția britanică față de o soluție comunitară a ieșirii din criza datoriilor suverane, se vorbește deja despre posibila ieșire din Uniune a unui stat. Dar dacă va fi unul, de ce nu ar urma și altele?
Să observăm că în vreme ce piețele imaginează ieșirea din euro, culisele politice imaginează ieșirea din UE.
Care e scenariul mai plauzibil? Sau e posibilă (încă) o reconciliere a capitalismului cu inedita construcție politică pe care o reprezintă Uniunea?

În 2003, Constituția a fost revizuită plecând de la nevoia de a ne pregăti pentru intrarea în Uniune. Au fost introduse astfel câteva articole noi, care ne scoteau din logica naționalist-izolaționistă de la 1991. Perspectiva europeană a sufocat însă revizuirea. Mai precis, s-au sacrificat alte aspecte importante ale regimului. Singura modificare relevantă a fost interdicția explicită de demitere a premierului de către președinte: era însă doar o urmare a experienței trăite în decembrie 1999, la îndepărtarea lui Radu Vasile. Crizele pe care le-a cunoscut regimul din 2007 încoace au arătat că revizuirea de acum opt ani a fost inutilă.
După Consiliul European de vineri, președintele a anunțat iminența introducerii în Constituție a unui articol care să limiteze drastic deficitul bugetului. Probabil că opoziția nu va ignora constrângerea europeană, chiar dacă într-un prim moment ea a îmbrățișat partitura vocală cu care ne-a obișnuit.
Radicalizarea ei anti-prezidențială aduce riscul ca revizuirea Constituției să ignore din nou nevoia de a da mai multă coerență regimului. Un compromis slab – care să nu includă nimic semnificativ pentru regimul politic – ar produce o a doua revizuire ratată.
Nu e exclus, în același timp, ca pornirea unei asemenea revizuiri să suscite un curent anti-european. Dezamăgirea e și ea creatoare.