Așa cum anticipam acum câteva zile, discuția despre tratatul interguvernamental va conduce – în cel mai bun caz – la o revizuire a Constituției care nu va lua în seamă niciun alt aspect. Aceasta pare a fi principala concluzie a consultărilor de azi de la Cotroceni.
Arhitectura regimului e însă la fel de proastă ca și filosofia bugetară care a dominat ani de-a rândul guvernarea. A bloca o revizuire comprehensivă e absurd.
Opoziția vine de la UDMR. Iar motivul pentru care maghiarii se opun e temerea lor că o modificare a Constituției va diminua numărul de aleși de care dispun.
Aceeași teamă explică și blocarea proiectului de redesenare administrativă. Aceeași teamă explică și refuzul de a asuma o formulă majoritară pentru legislative. În fine, aceeași teamă explică veto-ul UDMR la legea votului pentru românii din străinătate: UDMR nu dorește ca participarea să sporească într-atât încât Uniunea să nu mai treacă pragul de 5%. Drepturile politice ale românilor din afara granițelor sunt astfel grav atinse.
Din aceste puncte de vedere, UDMR a început să facă o opoziție la fel de dură ca și USL la proiectele avansate de PDL.
Mai sunt oare maghiarii în coaliție? Sau avem, de fapt, un guvern minoritar, sprijinit când și când de UDMR? Poate că ar fi bine atunci ca miniștrii maghiari să fie trimiși acasă? Sau ne apropiem de momentul unei schimbări mai ample?

Mi-a atras atenția declarația de astăzi a lui Mihai Voicu, în care amenință UDMR că i se va spune, precum la metrou, “atenție, se închid ușile”, dacă nu trădează mai repede coaliția din care face parte.
Domnul Voicu e liber să spună ce dorește, dar cred că uită două lucruri:
Mai întâi, aliatul de nădejde al PNL, și anume PSD, a refuzat în 2008 participarea la guvernare cu UDMR. Era pe vremea când și PNL condiționa intrarea în executiv de numirea lui Tăriceanu ca premier. Tradus pe înțelesul USL, asta ar suna cam așa: PSD a spus deja UDMR că ușile nu se deschid, iar PNL a cerut PDL poziția de vatman.
În al doilea rând, Mihai Voicu uită că, după viitoarele alegeri, negocierea coaliției guvernamentale îl va implica pe actualul președinte (care a vrut Uniunea Maghiară la guvernare și în 2008, cum a vrut-o și în 2004). Altfel zis, traficul metroului guvernamental va fi controlat din afara USL.
La o lectură atentă, asta spune, de fapt, și M. Voicu.
Într-adevăr, cerând UDMR-ului să se grăbească să trădeze, deputatul penelist anunță că nu crede în șansele USL de a controla mai mult de jumătate din Parlamentul viitor, caz în care nu ar avea nevoie de sprijinul UDMR pentru a face un guvern.
Exclud, desigur, ipoteza potrivit căreia, în condiții similare celor din 2008, PSD ar trata UDMR altfel decât atunci, și anume ca un partid de care se poate dispensa.
Pesediștii nu au niciun motiv să se schimbe. Alianța cu peneliștii i-a făcut mai lacomi, nu mai generoși.

Congresul UDMR a validat ceea ce se știa de mai bine de doi ani și anume că Hunor Kelemen îi va urma lui Bela Marko.
Să-i urăm succes noului președinte!
S-ar putea ca niște surprize să apară, în schimb, la PDL, pentru că duminică se reiau discuțiile în comisia de statut, pe marginea propunerilor făcute de mine și Monica Macovei acum un an.
Am retransmis acum două săptămâni colegilor noștri aceste propuneri, care sunt acum asumate și de Sever Voinescu.
UPDATE: Comisia de statut a aprobat duminică seara, după o ședință de patru ore, majoritatea propunerilor de introducere a unor criterii de integritate, ca și a unor sancțiuni severe pentru membrii PDL care încălcă legea sau etica publică. Ceea ce nu s-a putut anul trecut a fost posibil acum. Rămâne de văzut care e poziția BPN și apoi, la finele săptămânii viitoare, a CNC. Luni la 11h, voi fi prezent, alături de Sever Voinescu, în reuniunea BPN, pentru mai multe chestiuni legate de statut și de viitoarea Convenție națională a PDL.

E clar: situația politică e blocată.
Toată lumea are o părere foarte bună despre sine. Așa că nimeni nu mai vrea să stea de vorbă cu adversarii. Nu ne mai putem înțelege, ne putem doar contrazice și insulta.
Pentru PDL, miniștrii săi sunt cei mai buni cetățeni pe care îi poate oferi națiunii în criză. Pentru opoziție, aceiași miniștri sunt cei mai răi români din istorie.
Victor Ponta nu mai vrea să audă glasul lui Geoană, dar nici pe cel al lui Crin. Fruntașul pesedist e sensibil doar la glasul poporului, pe care-l așteaptă la urne.
PNL vrea azi guvern cu PSD, iar mâine – unul de tehnocrați. Oricum și cu oricine, numai pedelist să nu fie. Cel puțin până în 2014, când TB pleacă pe mare și nu mai poate decide pentru PDL.
Adrian Năstase intră și el în hora discuțiilor și propune un guvern de fix 6 luni.
UDMR nu are o părere, pentru că e oricum în guvern până la sfârșitul veacurilor.
Și uite-așa, încet-încet, Constituția își pierde valoarea, iar instituțiile pălesc și ele în fața avântului imaginației și a infatuări debordante.
În ceea ce mă privește, ce să mai spun, biet deputat european avertizat de premierul țării mele cu ditamai cartonașul galben?
Ei bine, eu cred că trebuie să dăm frâu liber imaginației și să fim și mai infatuați decât în prezent.
Dacă nu mai e cale de dialog, atunci să construim ceva original, care să sfideze înțelesurile date până acum democrației și responsabilității.
O soluție ar fi aceea ca fiecare partid să aibă propriul guvern, validat desigur de același Parlament. Nu se poate un guvern multicolor responsabil, atunci facem mai multe guverne monocolore iresponsabile.
Unii ar putea guverna dimineața, alții – după-amiaza și, cei mai leneși, pe seară până spre miezul nopții. Insomniacii ar asigura tura de noapte, cam de când începe show-ul lui Mircea Badea și până când se termină cel al lui Dan Diaconescu.
Avantajele pluralismului de tip nou ar fi numeroase. În acest fel, de pildă, dacă Radu Berceanu și-ar mai rupe mașina pe vreun drum, ar avea nu unul, ci doi sau chiar trei miniștri pe care să-i înjure. Transporturile ar fi, în sfârșit, coerente.
Altă soluție ar fi ca partidele să guverneze doar la televizor, fiecare pe canalul său public. Într-adevăr, economia realizată din vânzarea sediilor guvernamentale ar fi folosită pentru a finanța moguli corecți, adică moguli publici, nu privați. Câte unul de partid, pardon, câte unul de guvern. În loc de domenii guvernamentale, miniștrii ar avea, fiecare în parte, o emisiune. Acolo ar explica de dimineață până seara că nu se poate face nimic și tot acolo ar decide să înființeze comisii de anchetă pentru orice tragedie despre care obțin imagini.
Dacă publicul ar mai dori, chiar și în aceste condiții de maximă generozitate, remanieri, atunci schimbările de miniștri ar putea avea loc – în direct, desigur – în funcție de numărul de sms-uri trimise de specialiștii în comunicare ai fiecărei formațiuni politice. Pentru alegerea politicilor, s-ar recurge din când în când la tragerea la sorți. În privința salariilor, să zicem, loteria și doar ea ar decide cine ia un salariu mic și cine ia unul mare. Raportul optim dintre cel mai mic și cel mai mare ar fi decis și el cu ajutorul acestei vechi proceduri democratice. La fel s-ar decide și locurile în care se închide o școală și se ridică o biserică. Cetățenii ar avea oricum mai multe variante decât în prezent, deoarece ar putea schimba oricând canalul. E mai simplu decât să schimbi un ministru care se contrazice.
Dar cea mai bună soluție ar fi totuși cea în care cetățenii ar fi complet ignorați.
Ideea ar fi simplă. Și miniștri sunt cetățeni. De ce să mai țină atunci seama de ce spun și alți cetățeni? Avem ceva în comun?
De fapt, asta e o întrebare serioasă. Chiar foarte serioasă.

După ce Victor Ponta a respins ideea ca PSD să mai încheie o alianță cu vreun partid, Ludovic Orban a spus și el exact același lucru.
Ambii par să aibă în vedere cabinete monocolore.
Dacă luăm în serios aceste declarații, atunci nu are cum să nu ne surprindă contrastul cu ceea ce partidele respective au făcut. De altfel, și Orban, și Ponta au fost membri în guverne de coaliție. Iar atunci când făceau parte din ele, nu au pomenit de refuzul de a coopera cu alții. A devenit ceva obișnuit să spui că detești pe cineva după ce ați guvernat împreună.
PSD și PNL sunt două dintre cele patru partide parlamentare ale ultimului deceniu. Iar dacă UDMR nu poate pretinde altceva decât asocierea cu orice partid clasat pe primul loc, mentalitatea din PDL seamănă cu cea din PSD și PNL ca două picături de apă.
Despre ce este vorba? Ce vor să spună acești politicieni care guvernează în coaliții, dar nu visează decât să scape de guvernele multicolore și, în primul rând, de partenerii pe care i-au avut?
Ei mărturisesc, uneori fără voia lor, că au intrat într-un blocaj. Unul de proporții.
Să ne amintim că, din 2000 încoace, au fost încercate toate combinațiile posibile la guvernare: PSD, cu sprijin PNL și UDMR, apoi doar UDMR (2000-2004); PDL-PNL-UDMR (2005-2007); PNL-UDMR, cu sprijin PSD (2007-2008): PDL-PSD (2008-2009) și PDL-UDMR (din 2009 până în prezent).
Indiferent că a fost vorba despre un guvern majoritar (precum PDL-PSD), despre unele minoritare (guvernele conduse de Năstase, Tăriceanu 1 ori ultimul guvern Boc) sau unul ultra-minoritar (precum Tăriceanu 2), indiferent de partidul care s-a impus în fața celorlalte trei, instabilitatea a pândit la ușa Palatului Victoria.
Iar atunci când instabilitatea a fost depășită, prețul a fost foarte mare: corupția. Exemplul lui Adrian Năstase, așa arogant cum l-a vrut Ion Iliescu, este elocvent în acest sens.
Pe de altă parte, critica guvernării a fost în acest ultim deceniu radicală. Ceva din tonul lui Vadim Tudor a fost asumat de diverse voci ale politicii românești. Această peremizare a dat un aspect dramatic blocajului de pe scena politică românească. Dar nu l-a rezolvat și nu îl va rezolva.
E un blocaj cu atât mai evident cu cât aceleași patru partide au împiedicat apariția altor noi formațiuni parlamentare. Parodia independenților – de la Oprescu la Oprea – sau retorica populistă a trecerii la uninominal sunt doar ornamentele de care era nevoie pentru a mima noutatea.
De fapt, partidele au guvernat în coaliții mai ample sau mai restrânse, dar au vădit în mod clar că detestă cultura compromisului, de care e nevoie atunci când guvernul e multicolor.
Această criză a sistemului de partide a dus adeseori la crize de regim.
Revizuirea constituțională așezată sub semnul conflictului Iliescu-Năstase din 2003 și suspendarea Președintelui Băsescu în 2007 sunt punctele cele mai fierbinți ale unei evoluții care a făcut din Curtea constituțională arbitrul jocului politic, iar din partide întrupări ale ipocriziei. Într-adevăr, deși nici unul nu are cultura compromisului, toate au participat la adoptarea unui mod de scrutin care obligă la negociere și compromis.
Blocajul despre care vorbesc are un impact direct asupra vieții cotidiene, pentru că el duce la slăbirea executivului și la o contra-selecție a elitelor.
Blocajul poate fi depășit.
Două chestiuni sunt importante: prima se referă la sistemul de vot, a doua la mecanismul instituțional. Cele două trebuie privite împreună.
Dacă se menține filosofia sistemului proporțional, atunci trebuie desființat pragul, pentru a avea mai mulți actori, deci mai multe variante de coaliții, iar mecanismul constituțional trebuie modificat pentru a da mai multă autoritate executivului, inclusiv prin dreptul de a dizolva camerele mult mai ușor decât acum, când legislativul e ultra-protejat; în schimb, dacă se trece la un sistem majoritar veritabil, atunci trebuie instituită o republică parlamentară.
Cine va putea negocia una dintre aceste două soluții va putea fonda o nouă Republică. Negocierea e inevitabilă, deoarece, așa cum am observat deja, toate combinațiile au fost încercate și nimeni nu mai vrea să-i frecventeze pe ceilalți dacă regulile rămân aceleași.
Există o necunoscută. Negocierea poate avea loc în timpul acestei crize economice sau poate fi amânată, mizând în mod cinic pe o dramă populară.
Eu cred că e înțelept să se aleagă soluția cu costurile sociale cele mai mici.

Cred că după validarea Președintelui, e nevoie de o majoritate solidă, nu de o improvizație.
O improvizație nu e greu de găsit pentru că acum, de frica dizolvării Camerelor, parlamentarii ar vota probabil orice guvern.
Nu acesta e elementul esențial al discuției.
Nu e de asemenea în joc nici o viziune economică, pentru că aici, indiferent de tabăra politică, toată lumea mizează pe o soluție liberală și pe constrângerile externe, fie ele de tip FMI, fie ele de tip european. Amestecarea unei viziuni liberale cu acceptarea constrângerilor externe e un paradox, dar așa stau lucrurile.
Problema pe care o are în față clasa politică este reforma statului, printr-o revizuire a Constituției și a principalelor elemente de configurare a sistemului politic (scrutin, definirea cetățeniei etc.), dar și prin modernizarea educației, sănătății sau agriculturii. Pentru fiecare din aceste domenii, Președintele a creat în ultimii ani comisii care au reunit expertiza semnificativă. Se poate trece la treabă.
Pentru o asemenea schimbare, Președintele are însă nevoie de o susținere solidă.
Nu de câțiva fugari din partidele care au făcut opoziție sistematică PDL și acum trec de partea cealaltă.
O majoritate solidă înseamnă PDL-PNL-UDMR, cu termen 2012 (următoarele alegeri legislative) și un calendar precis de acțiune.
Eu cred că o asemenea formulă e rațională și posibilă.
Dacă ea nu va fi realizată, înseamnă că unul sau mai multe partide asumă un proiect diferit, de divizare a puterii, de amenajare a unei relații de opoziție între Președintele statului și majoritatea parlamentară.
Eu cred că realegându-l pe Traian Băsescu, cetățenii au dorit ca proiectele Președintelui să capete substanță.
Nu mă aștept ca PSD să subscrie unui asemenea punct de vedere.
Dacă PNL sau UDMR au o lectură diferită, atunci cred că urnele trebuie să decidă.
E preferabilă întoarcerea la cetățeni oricărei improvizații.
PS Sâmbătă de la 13h, voi fi din nou invitatul Realității TV.

Ultimele zile ne-au adus o nouă dovadă a disprețului unora dintre politicienii români față de Parlament.
Am în vedere aici afirmația potrivit căreia înțelegerea realizată de domnii Geoană, Antonescu și Marko ar însemna crearea unei majorități noi.
Nimic mai fals!
Majoritatea nu există decât în Parlament. Iar ea e rodul cumulării opțiunilor individuale ale aleșilor, iar nu al unui dictat al șefilor politici ai acestora.
Cine spune că acordul liderilor de partid e același lucru cu exprimarea unei majorități ar trebui să ducă raționamentul până la capăt și să ceară desființarea Parlamentului.
Dacă în locul votului fiecărui deputat sau senator ar trebui să așezăm decizia unui for de partid, atunci orice lege ar trebui să fie adoptată sau respinsă exclusiv prin consultarea liderilor respectivelor organizații.
Aceasta e o absurditate, inclusiv în condițiile în care disciplina de partid ar fi impecabilă.
Vreau să fiu foarte clar: e posibil ca o propunere de guvern să fie respinsă. De altfel, Constituția imaginează o asemenea variantă, dând posibilitatea Președintelui de a face alte propuneri, ba chiar de a recurge la dizolvare după două încercări eșuate. Dar nimeni nu are dreptul să anticipeze exprimarea unui refuz sau a mai multora.
Cine o face nu e un profet, ci un adversar al democrației parlamentare.
Iar Geoană, Antonescu și cohortele care îi urmează orbește sunt acum în postura de inamici ai reprezentării politice.
De fapt, avem de-a face cu un nou episod din istoria confiscării Parlamentului de către partide.
Politic vorbind, coaliția PSD-PNL-UDMR e departe de a fi o coaliție pro-Johannis. E mai degrabă o coaliție anti-Băsescu. Iar fantezia majorității care există separat de Parlament e doar o formulă ideologică șchioapă, destinată să impresioneze pe toți cei lipsiți de o minimă cultură constituțională.
Constituțional vorbind, gestul de acum al coaliției pesedisto-penelisto-maghiare e prelungirea tentativei de suspendare a Președintelui. Și atunci, acțiunea îndreptată împotriva șefului statului a fost îmbrăcată în haina mincinoasă a majorității parlamentare. Era vorba doar de subjugarea Parlamentului unei coaliții de partide.
Pe scurt: instituția Parlamentului nu mai e liberă, pentru că ea a fost acaparată de către partide.
A venit timpul să redăm Parlamentului cetățenilor! Așa ceva nu se va putea face cu cârpeli și improvizații sau cu partide care nu văd răul din propria ogradă, ci doar din curtea vecinilor.
E nevoie, de fapt, de un nou regim.
Un regim bazat pe o revoluție constituțională.
Un regim întemeiat pe libertățile cetățenești, iar nu pe anarhia și pe delirul partidelor de acum.

Prima moţiune de cenzură adoptată de Parlamentul României a trecut cu 254 de voturi.
Cum anume se explică succesul ei?
PSD spune că a votat din teama de fraudă electorală. PNL invocă incompetenţa echipei Boc. UDMR nu are o explicaţie.
Dacă luăm în seamă aceste justificări, realizăm că suntem, de fapt, în campanie.
Traian Băsescu va avea de luptat nu doar cu candidaţii PSD, PNL şi UDMR, ci şi cu coaliţia lor.
O coaliţie care purta, în 2007, numele 322. Acum, coaliţia are mai puţini membri.
De fapt, nu numărul contează, ci identitatea lor politică. Iar aceasta nu s-a schimbat din 2007 încoace.e
UPDATE Realitatea TV anunţă că, după ce a refuzat să meargă la Cotroceni, la consultări, Geoană s-a dus la sediul unei firme a lui Dan Voiculescu, pentru discuţii cu PUR şi PNL. Viziunea despre instituţii a prezidenţiabilului PSD nu e tocmai coerentă!

În această seară, am fost invitat la TVR la o emisiune electorală.
Regula era simplă: fiecare dintre cele 4 partide parlamentare avea un invitat principal. Acesta era susținut de militanți și/sau candidați.
R.Plumb, I.Winkler, T.Stolojan și B.-O. Ardelean reprezentau PSD, UDMR, PDL și PNL și fiecare avea în tribune un număr de susținători, care puteau interveni preț de 1 minut.
Din partea PDL am mers eu și TRU. De la celelalte partide a venit doar câte un susținător principal, nici unul nefiind candidat.
În rest, în tribune, tineri de la cele patru formațiuni susțineau zgomotos cauza fiecăreia, acoperind încercările de verbalizare ale candidaților cu strigăte, iar chipurile lor cu steaguri..
Când să vină rândul nostru, am anunțat că vom împărți minutul care ne revenea în două.
Propunerea făcută de TRU a fost întâmpinată cu mare răceală.
După ce colegul meu a vorbit, nu mai mult de 30 de secunde. mi-a întins microfonul, dar acesta a fost pe dată tăiat.
Cum eu venisem acolo ca să vorbesc, nu ca să tac, am considerat că, în condițiile date, e o obligație să părăsesc sala.
Zis și făcut.
Am greșit oare?

Mai mulți cititori m-au întrebat de ce, după ce am lucrat cu președintele Constantinescu, am lucrat și cu cel actual. Mă simt obligat să răspund.
Reacția mea are trei părți.
Trebuie să spun, mai întâi, că președintele Băsescu m-a invitat să lucrez cu el după ce am încheiat lucrul la sommet-ul Francofoniei. Premierul Tăriceanu mi-a oferit atunci postul de ambasador la Paris și l-am refuzat, între altele pentru că la mijloc era un joc politicianist în care nu am vrut să intru. În schimb, Președintele Băsescu m-a chemat să îl consiliez în domeniul educației și mi s-a părut foarte interesant.
În al doilea rând, aș vrea să subliniez că între cei doi președinți cu care am lucrat există, dincolo de deosebiri, o asemănare fundamentală: atât unul, cât și celălalt sunt democrați convinși. Atunci când un președinte democrat te invită să lucrezi cu el, e greu să refuzi. Experiența politică dobândită în asemenea împrejurări e colosală.
În al treilea rând, Traian Băsescu este unul dintre puținii membri ai guvernării CDR-USD-UDMR care a asumat acel regim. Îmi amintesc foarte bine momentele când, după 2001, foștii miniștri din guvernele Ciorbea, Vasile și Isărescu își denigrau propria guvernare. Traian Băsescu a venit la GDS și a spus răspicat că acele guverne au fost mai bune decât ce avusesem între 1992 și 1996 și, evident, decât ce aveam după alegerile din 2000. Cum în acea perioadă eram deja foarte apropiat de Valeriu Stoica, care conducea PNL, l-am încurajat să se apropie de acest fost ministru care nu căzuse în plasa retoricilor pesediste, care denigrau tot ceea ce reprezentase schimbarea din 1996.