Înțeleg dintr-o relatare de presă că V.Ponta e dornic să participe la Consiliul European din 23 mai.
Tratatul Uniunii Europene menționează că în Consiliul cu pricina participă șefii de stat sau de guvern. Textul nu spune “și”, ci “sau”. E avută în vedere, de bună seamă, acoperirea distincției dintre regimurile parlamentare (care trimit în Consiliu șeful guvernului) și cele semi-prezidențiale (inspirate de modelul francez) sau prezidențiale (ar trebui folosit singularul, fiindcă în UE există un singur regim prezidențial, și anume cel cipriot).
Regulamentul de procedură al Consiliului indică, de asemenea, faptul că reprezentantul unei țări poate fi însoțit de un ministru, așa cum șeful Comisiei Europene poate fi acompaniat de un comisar. Ușa sălii nu se închide, deci, în nasul unui eventual al doilea român care ar vrea să intre în Consiliu.
Avem, de asemenea, precedentul. În ultimele două decenii, Franța și Polonia au venit în Consiliu și cu președintele, și cu premierul, atunci când au avut parte de coabitare politică, adică atunci când șeful statului și șeful guvernului nu proveneau din aceeași tabără politică. În România de azi, avem și noi un asemenea regim. Altfel spus, Traian Băsescu ar putea fi însoțit de Victor Ponta la Consiliul European.
România va avea însă doar un vot.
Aș adăuga și faptul că ea nu poate vorbi decât cu o singură voce. Pentru a evita situații penibile, e nevoie – evident – de o negociere inteligentă și, aș adăuga, elegantă.
Ținând seama că nu e prea experimentat în chestiuni europene, i-aș oferi lui V.Ponta o sugestie pentru discuția pe care ar trebui s-o aibă cu președintele Băsescu. L-aș cita, mai precis, pe fostul președinte francez Francois Mitterrand care, în timpul coabitării cu premierul Jacques Chirac, declara presei, într-o situație similară: “Franța vorbește pe o singură voce și tocmai ați auzit-o”.
Sper că V.Ponta va aprecia că i-am citat un socialist…

Mai întâi, președintele Băsescu a colaborat cu un guvern PNL-PDL-UDMR-PC.
A urmat unul PNL-UDMR.
În 2008, a venit rândul guvernului PSD-PDL.
Acum trei ani, la Cotroceni au mers miniștri reuniți sub formula PDL-UDMR-UNPR, “triadă” care a susținut și echipa MRU.
Azi, PNL-PSD-PC.
Deși nu s-au ținut decât două alegeri legislative, Traian Băsescu a avut parte de cinci formule de guvern.
Orice reflecție despre sistemul electoral și despre regim va fi influențată de constatarea acestui fapt elementar: instabilitatea guvernamentală a crescut după ce a intrat în vigoare decalarea alegerilor prezidențiale de cele legislative, iar schimbarea modului de vot în 2008 a slăbit majoritatea creată în Camere, sporind migrația intra-parlamentară.
Nu e exclus ca USL să caute un plus de stabilitate prin introducerea unui scrutin majoritar într-un singur tur, după ce a refuzat propunerea făcută de T.Băsescu de a reveni la suprapunerea scrutinului legislativ și a celui prezidențial, prin plecarea de la Cotroceni cu doi ani mai devreme.

Traian Băsescu a prezentat duminică seara, într-un intreviu pentru B1tv, stenogramele care consemnează faptul că înainte de a-l propune pe MRU la Palatul Victoria, i-a oferit, la consultările cu USL, poziția de șef al guvernului lui Victor Ponta. Textul care cuprinde firul discuțiilor ne arată că propunerea a fost înregistrată ca atare de liderii USL, dar că Victor Ponta a rămas tăcut. În această seară, șeful PSD a afirmat că nu a răspuns propunerii fiindcă nu i s-a făcut o propunere. N-a înțeles oare Victor Ponta ce îi spunea șeful statului? Nu poate recunoaște acum că propunerea l-a amuțit?
Traian Băsescu introduce în ecuația politică un element care va conta enorm în dezbaterea electorală din acest an. Un refuz e un refuz. Președintele va putea spune oricând că Ponta nu poate fi premier pentru că a refuzat mandatul atunci când era mai greu. Asta e partea strict personală a chestiunii. Importantă, dar nu esențială.
E altceva mai important în interviul de la B1tv, deși ideea a fost prezentată de președinte sub forma unei profeții. Mai precis, Traian Băsescu a afirmat că PDL are șansa de a forma guvernul și la toamnă doar dacă va aduna mai mult de jumătate din mandatele USL, adică mai mult decât fiecare din cele două partide care alcătuiesc alianța opoziției, PNL și PSD convenind că vor avea locuri eligibile fifty-fifty. Ideea reia ceea ce Traian Băsescu a mai spus în trecut, și anume că va chema la negocieri partide, nu alianțe. Dar afirmația președintelui mai face ceva, și anume semnalează dificultatea USL de a obține la final un rezultat echilibrat care să nu dea vreunuia din partide mai multe mandate decât are celălalt. Asta e ceva foarte greu de proiectat. Politic vorbind, e o otravă pentru USL.
Traian Băsescu a anunțat astfel că va lupta până la capăt pentru propria supraviețuire politică. Adversarii ar trebui să-l ia în serios. Amețiți de sondaje, ei nu mai văd prea bine “realitatea efectivă”, cum spunea Machiavelli.
Deși nu mai dispune de popularitate, șeful statului e un actor politic la fel de redutabil ca-n trecut.

Consultările de mâine de la Cotroceni sunt probabil cele mai tensionate din istoria noastră post-decembristă.
Motivul nu e legat de separarea bipolară a partidelor din majoritate și respectiv din opoziție. S-a mai întâmplat. Și Ion Iliescu și Emil Constantinescu au avut parte de situații în care disputa politică a așezat față în față tabere care păreau să fi rupt orice punte. Mineriadele – din 1990, 1991 sau 1999 -, ca și criza intervenită după forțarea demisiei lui Radu Vasile sunt doar câteva stări de mare tensiune în care dialogul a fost absent.
Motivul tensiunii maxime de acum nu e legat nici măcar de actorii implicați. E drept că Antonescu și Ponta nu au mai cunoscut, ca lideri de partid, o asemenea tensiune a confruntării, în vreme ce președintele a mai avut parte de ea, în vremea în care regimul a funcționat ca unul de coabitare (2007-2008).
Noutatea e alta. Pentru prima dată din 1989 încoace, Opoziția e în afara Parlamentului. Aceasta e, din punct de vedere instituțional, contestarea cea mai radicală a unei majorități din regimul instituit de Constituția de la 1991.
În momentul de față, există două riscuri majore.
Primul ar fi paralizia instituțională. Dacă toate pozițiile actuale sunt păstrate – guvernul rămâne în post, iar Opoziția în afara legislativului – până la data scrutinului viitor, regimul e văduvit de una din instituțiile sale centrale. Un parlament fără opoziție e o cameră fără responsabilitate, iar un guvern care are adversari doar în stradă e lipsit, de fapt, de autoritate.
Al doilea risc e delegitimarea regimului. Aceasta s-ar produce dacă modificarea stării actuale – printr-o schimbare de guvern sau prin revenirea opoziției în Parlament – n-ar trezi nicio reacție în tabăra adversă. Dacă o nouă garnitură guvernamentală nu ar aduce opoziția înapoi în Camere sau dacă, dimpotrivă, o revenire a USL din stradă nu ar conduce la schimbarea formulei guvernamentale, s-ar legitima fie boicotul, fie șantajul. Ambele sunt alimente periculoase pentru regimul nostru poliic.
Acesta e, la drept vorbind, și foarte fragil și foarte rigid. Mijloace care în alte locuri sunt folosite pentru a debloca situațiile critice – demisia guvernului sau dizolvarea Parlamentului – sunt în cazul românesc instrumente a căror simplă invocare a agravat de fiecare dată crizele politice. În asemenea situații, nimic nu poate fi rezolvat dacă, pe lângă un dram de inteligență politică, moderația nu devine regula principală de conduită.
Sunt convins că Traian Băsescu a înțeles criza dintr-o perspectivă instituțională. N-ar trebui însă lăsat singur, tocmai acum când e conștient că are nevoie și de prieteni politici, și de adversari.

A reamintit liniile politice ale mandatului său – de la reforma Constituției la legea sănătății – menționând că nu va ceda la niciun șantaj.
A fost neutru și nu a lansat nicio polemică inutilă.
A fost ferm în privința angajării guvernului – a oricărui guvern – în fața crizei.
A tradus foarte clar semnalul pe care protestele din stradă îl aduc din societate, menționând fără înconjur neliniștile și fricile omului de rând.
A recunoscut eroarea din disputa cu Arafat.
A demontat cu calm câteva din clișeele cu ajutorul cărora Opoziția îl portretizează.
Pe scurt, Traian Băsescu a avut o atitudine prezidențială.
Chiar dacă gesturile teatrale pe care le aștepta Opoziția nu au venit, Traian Băsescu a preluat inițiativa în disputa politică.
El a lăsat să se înțeleagă că vor urma decizii instituționale importante, odată cu reluarea activității Parlamentului.
În opinia mea, aceste decizii nu se pot materializa înainte de încheierea misiunii pe care FMI și Comisia o fac la București.
Spre deosebire de adversarii săi radicali, Președintele știe că vorbește pentru un public ceva mai larg decât audiența conectată la un studio de televiziune.

Am acordat un interviu RFI Romania. Intre altele, am incurajat USL sa porneasca procedura de suspendare a presedintelui, precizand ca aceasta e, in mod nelegitim, asociata cu o motiune de cenzura la adresa nu a premierului, ci a sefului statului. Spre deosebire de motiunea de cenzura prevazuta in Constitutie, care are la baza – ca peste tot – nemultumirea la adresa sefului guvernului, adica o ratiune pur politica, suspendarea e prevazuta pentru cazurile de incalcare a Constitutiei. Daca va trece de la vorbe la fapte, USL va forta interpretarea textului Constitutiei, pentru a gasi – ca si in 2007 – o vina acolo unde nu e decat diferenta de opinie. Publicul nu va fi pacalit. Mai mult: va intelege ca nemultumirea pentru situatia economica grea e exploatata in chip politicianist.
In urma cu patru ani, nu aveau dreptate, dar au avut voturi de la 322 de alesi. Acum, nu vor avea nici voturile.

N-au terminat debarcarea lui Geoana, dar s-au apucat de suspendarea lui Basescu.
Cam asa s-ar putea rezuma anuntul de azi al USL.
Vor exista doi beneficiari siguri ai deciziei luate de C.Antonescu si V.Ponta.
Primul va fi Dan Voiculescu. Mai exact, trustul sau de presa. In pana de subiecte, jurnalisti deja angajati partizan au de-acum un titlu de rubrica permanenta. Mos Craciun le-a adus cadoul cu o luna mai devreme. Nu trebuie neglijat faptul ca V.Ponta si C.Antonescu s-au transformat astfel din lideri politici in editori de stiri.
Al doilea beneficiar va fi Traian Basescu. Intr-adevar, pentru a produce suspendarea, e nevoie de o majoritate. USL nu o are. Antonescu si Ponta vot cauta sa faca presiuni asupra UDMR, promitandu-i participarea la viitorul guvern. Presedintele nu e intimidat de asemenea calcule. In plus, el are o misiune mai usoara decat in 2007, cand unul dintre partidele guvernamentale ii era ostil. Esecul USL va fi exploatat de Traian Basescu. Nu e sigur ca in acest fel va profita si PDL. Dar nici nu e exlus.

Crin Antonescu a declarat că Traian Băsescu ar trebui să-și dea demisia dacă USL câștigă alegerile legislative de la anul.
Cred că liderul penelist nu are proprietatea termenilor.
Să ne amintim că Antonescu a pierdut în 2009 cursa prezidențială. Am putea spune chiar că a pierdut-o de două ori: prima dată, întrucât nu s-a calificat în turul decisiv, apoi – întrucât l-a susținut pe Mircea Geoană, candidatul care l-a înfruntat pe Traian Băsescu.
Șeful PNL nu a simțit atunci imboldul onoarei. Perdant și pe mâna lui, și pe mâna lui Geoană, Crin Antonescu a rămas bine mersi în fotoliul de președinte PNL. Cu alte cuvinte, demisia de la șefia partidului i s-a părut un preț prea mare pentru eșecul din campania prezidențială.
La doi ani după aceste evenimente, același Crin Antonescu îi cere demisia președintelui dacă USL ar câștiga competiția pentru Parlament.
Deși el nu și-a dat demisia de la partid când a fost înfrânt, Președintele ar trebui să plece din fruntea statului când alții pierd legislativele.
Un reputat gânditor liberal – pe numele lui Hayek – spunea acum jumătate de secol că, sub presiunea socialismului, termenii vocabularului politic devin cochilii goale.
Pentru Crin Antonescu, după înfrățirea cu socialiștii, demisia e o vorbă fără noimă.

Temele anunțate pentru consultările de la Cotroceni erau revizuirea Constituției și reamenajarea administrativă.
În cadrul întâlnirii, partidele din opoziție au propus alegeri anticipate și guvern de tehnocrați.
Nu e nicio legătură între unele și altele. Rezultatul discuțiilor nu putea fi decât modest. Părțile s-au separat fără a face vreun pas spre compromis.
Regimul funcționează potrivit unei logici a separației radicale.
Nu e exclus ca acest divorț al partidelor să fie consolidat printr-o schimbare care să nu privească nici regimul constituțional, nici județele și dimensiunile lor, ci doar modul de scrutin.
Primul pas a fost făcut în privința primarilor, alegerea într-un singur tur fiind caracteristică democrațiilor majoritariste, unde compromisul e cvasi-absent. S-ar putea să urmeze și alți pași pe calea reformei electorale, iar asta să fie singura schimbare notabilă.

Președintele a susținut ieri că e gata să renunțe la un an de mandat pentru ca alegerile legislative viitoare să se țină simultan cu cele pentru Cotroceni, dacă se revine la un mandat prezidențial de patru ani, ca parte a reformei constituționale.
Numai că mandatul actual al lui Traian Băsescu se termină în decembrie 2014, iar legislativele ar trebui să se țnă în noiembrie 2012. Între cele două alegeri sunt, deci, doi ani, nu unul.
Dincolo de eroarea de calcul, nu mi se pare că o asemenea negociere ar trebui avută în vedere.
Problema esențială e configurația generală a regimului.
Peticirea lui, inclusiv printr-un “sacrificiu” de un an de mandat, nu e o soluție.
Suprapunerea celor două tipuri de alegeri e departe de a fi suficientă.
Regimul va fi coerent dacă se introduc mecanisme clare fie de parlamentarizare (dreptul de dizolvare a camerelor acordat premierului și desemnarea președintelui în Parlament), fie de prezidențializare (inclusiv printr-o sporire a rolului șefului statului în numirea cabinetului).
Altfel, vom rămâne blocați în ambiguitățile de azi și cu speranța că orice criză e salvată de Curtea constituțională.