Nu îmi place expresia folosită de Călin Popescu-Tăriceanu pentru a defini atitudinea faţă de PDL pe care ar recomanda-o PNL. Neinspirat, fostul premier a vorbit despre “cordon sanitar”.
E regretabil că s-a ajuns în acest registru.
Medicalizarea politicii nu e semn bun. A vorbi despre adversari ca despre o boală contagioasă e un atac copilăresc, atunci când nu trădează o mentalitate totalitară. N-o spun eu, a spus-o un mare autor liberal, Karl Popper, pe care mi-ar plăcea să îl regăsesc între sursele de inspiraţie ale dlui Tăriceanu.
Politica nu e carantină. Ar trebui s-o ştie cineva care şi-a dus la capăt mandatul la Palatul Victoria transformând foştii aliaţi în adversari şi foştii duşmani în prieteni. Dacă ar fi existat vreun “cordon sanitar” atunci, cum ar mai fi rămas C.P.Tăriceanu prim-ministru patru ani?
Pe scurt: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!

Din 2000 încoace, premierii au fost şi şefi de partid.
Performanţele lor politice – măsurate de judecăţile publicului asupra guvernelor conduse de ei – au fost diferite.
Adrian Năstase a luat PSD în 2000 cu 139 de mandate în Cameră (pe baza a 36% din voturi) şi l-a dus în 2004 la 113 mandate (cu sprijinul celor 31% din opţiunile de la urne).
Călin Popescu Tăriceanu a preluat PNL în 2005 când avea 64 de mandate de deputaţi (în baza cotei peneliste din cadrul Alianţei DA, care adunase 32% din voturi) şi l-a dus la 65 de mandate în 2008 (dobândite pe baza celor 18,5% ale PNL). Nu am menţionat şi mandatele de senator, dar situaţia e identică.
Şi Năstase şi Tăriceanu au fost premieri un întreg ciclu legislativ, adică patru ani.
Amândoi au pierdut alegerile pe care le-au organizat,
Şi unul, şi celălalt au fost schimbaţi, din acest motiv, de la şefia partidelor lor.
Emil Boc a preluat PDL în 2005, când avea 48 de mandate, şi l-a dus la 115 mandate în 2008, dar fiind în opoziţie, deoarece partidul fusese eliminat de la guvern cu un an înainte de alegeri.
Examenul relevant va fi dat în 2012.
Nu e sigur însă că Boc se va afla în situaţia predecesorilor săi, fiindcă unii pedelişti ar vrea să-l schimbe de la Palatul Victoria.
De fapt, ideea înlocuirii sale de la guvern apare periodic.
Nu e vina lui Boc, ci a unora dintre colegi, care îşi modifică opiniile cu o iuţeală formidabilă şi cu o frecvenţă impresionantă.
Aceasta e şi tabăra care a avut câştig de cauză la recentul congres al PDL.
Eu nu mi-am schimbat părerea formulată anul trecut, dar ea e marginală, fiindcă – formulată foarte devreme – a fost calificată drept periculoasă.
Nu cred că luciditatea e un pericol.
Dimpotrivă.
Lipsa de decizie e, în schimb, un risc foarte mare. Cu atât mai mult în perioade de criză.
Iar criza, o ştie şi un copil, e departe de a se fi încheiat.

Ideea de a suprima imunitatea Președintelui – avansată zilele trecute de Călin Popescu-Tăriceanu – nu este expresia unei viziuni politice articulate.
E doar expresia dorinței de a-l șicana pe Președinte. De ce? Pentru că o asemenea reamenajare a dispozitivului constituțional nu ar face altceva decât să îi împingă pe adversarii politici să îl poarte pe șeful statului prin tribunale pentru cauze dintre cele mai diverse.
Ideea că Traian Băsescu ar putea fi citat zilnic în cinci-șase procese este, desigur, seducătoare pentru toți adversarii iraționali ai Președintelui.
E de mirare că fostul premier a îmbrățișat această cauză, care pare mai degrabă pe potriva unui Ludovic Orban sau a unui Crin Antonescu.
Cei doi au dus retorica liberală într-o fundătură.
Cum, în ultimele luni, Tăriceanu părea ceva mai lucid decât colegii săi, începusem să sper că partidele de dreapta ar putea regăsi puntea colaborării.
Acest gest al lui Călin Popescu-Tăriceanu vădește însă cedarea sa în fața unei soluții care s-a dovedit, din 2008 încoace, necâștigătoare pentru PNL.
Iar pentru ca toate acestea să fie spuse și mai apăsat, Dinu Patriciu a explicat azi că Antonescu e cel mai bun președinte al PNL.
Da, este vorba despre acel Antonescu care a ratat intrarea în turul al doilea al prezidențialelor și care, mai mult decât atât, s-a bucurat alături de Mihaela-dragostea-mea pentru victoria din sondaje a lui Mircea Geoană.

Patru observații fugare, la doar o zi după alegeri:
1. Deși PNL a avut cam același scor și la legislativele din 2008, și la prezidențialele din 2009 există o diferență semnificativă între modul în care liderii peneliști au tratat rezultatele sondajelor la ieșirea de la urne. Dacă dl Tăriceanu a refuzat să dea crezare celor 6 procente avans pentru PSD anunțate de sondaje în seara legislativelor, dl Antonescu a fost încântat să descopere că Mircea Geoană e proclamat președinte de sociologi. Unul a refuzat să dea mâna cu PSD, celălalt s-a aruncat în brațele taberei pesediste.
2. În tabăra PSD, încrederea în sondaje e mai mare decât încrederea în datele scrutinului.
3. Renunțarea lui Klaus Johannis a fost mai puțin surprinzătoare decât discursul pesediștilor care au descoperit că alegerile au fost fraudate doar în clipa în care rezultatele îl coborau pe dl Geoană sub scorul Președintelui.
4. Ludovic Orban și Victor Ponta, autorii celor mai radicale discursuri anti-Băsescu din PNL, respectiv PSD, au fost și cei mai înverșunați contestatari ai realegerii lui Traian Băsescu. De fapt, este vorba mai degrabă despre poziționări în propriile lor partide decât de discursuri pentru publicul larg.