A apărut la Polirom volumul care reuneşte conferinţele pe care le-am susţinut în cursul primului semestru al acestui an universitar.
Le-am adăugat circa 350 de fragmente din peste 250 de autori, care mi-au servit drept referinţe în alcătuirea expunerilor introductive în ştiinţa politică.Vreau să mulţumesc pe această cale colaboratoarelor mele Alexandra Ionaşcu, Damiana Oţoiu şi Domnica Gorovei, ca şi domnului Adrian Şerban de la Polirom.
Voi lansa volumul la Târgul din iunie, dar el poate fi deja găsit în librării.

În foarte eleganta serie “Cahiers français” publicată de Documentation française, a ieșit cu puțin timp în urmă un număr dedicat întrebării “Ce e știința politică?”.
Răspund întrebării generale Jean Baudouin (vorbind despre obiectul acestei discipline), Philippe Raynaud (despre relația ei cu dreptul constituțional și sociologia), Sophie Duchesne (despre metode), Yves Déloye, Alan Haye și Vanessa Ruget (despre diferențele dintre știința politică franceză și cea americană).
Cea de-a doua secțiune a revistei este consacrată domeniilor de cercetare proprii științei politice. Simpla enumerare a acestor domenii ne dă o imagine asupra întregului: elite, acțiune publică și descentralizare, decizie, funcționarea democrației, rolul partidelor politice, modelele explicative ale votului, volatilitatea electorală, clivajul stânga-dreapta, media, socializarea politică și, last but not least, puterea la nivel european.
O foarte bună introducere în știința politică!
UPDATE: La 21h30, sunt invitat la Realitatea TV. Am acceptat, după mai multe refuzuri, să apar din nou într-un studio de televiziune.

Ilinca, una dintre cititoarele acestui blog, mă întreabă, într-un comentariu, ce anume aştept de la politică, de la poziţia de consilier sau de la un mandat de deputat în PE? La ce bun tot circul ăsta?, se întreabă Ilinca şi tot ea răspunde, cu alte interogaţii: să fie vorba de bani? aştept eu oare aplauze?
Încerc să răspund cât mai complet.
Am fost invitat să lucrez cu doi preşedinţi. Pe amândoi îi votasem. Amândoi au invocat, în momentul în care mi-au lansat chemarea, experienţa mea universitară din domeniul ştiinţelor politice. Nu ştiu câţi ar refuza o asemenea invitaţie. Eu n-am auzit până acum vreun coleg (român sau străin) dând cu piciorul la o asemenea oportunitate.
Când am devenit consilier, nu eram membrul vreunui partid. Am intrat în schimb în cursa pentru PE pe listele unei organizaţii partizane. Asta e regula, şi nu doar la noi. Independenţii sunt excepţii. Eu nu sunt Tokes, ultimul independent care a reuşit să obţină un mandat în alegeri altele decât cele locale, nu sunt nici EBa, care va fi probabil următorul independent care va reuşi să câştige un asemenea mandat.
Ce aştept?
Banii se duc repede. Iar aplauze nu caut. Orgoliul e rău. Ultima dată când m-am lăsat sedus de el n-a ieşit prea bine….
Era acum vreo 3 săptămâni. Participam la lucrările Consiliului Permanent al Francofoniei, cu diplomaţi şi politicieni din aproape 70 de ţări. Unii dintre ei evocau, în cuvinte măgulitoare, activitatea mea din ultimii doi ani ca preşedinte al comisiei politice a Francofoniei. La un moment dat, mă sună un ministru din România. Ies din sală. După ce se încheie conversaţia, observ că telefonul nu mai are baterie. Îl las pe hol la încărcat şi, măcinat de vanitate, mă întorc la reuniune să văd cine şi cum mă mai laudă. Peste 15 minute, telefonul meu dispăruse. Pe hol rămăsese doar firul de alimentare. M-am convins încă o dată că orgoliul e un păcat…
Adaug ceva care poate suna populist, dar care este o regulă de viaţă ce trebuie luată în serios atunci când intri în politică: cred că mai important decât ce aştept eu de la politică este ce aşteaptă ceilalţi, semenii mei, de la mine.
Nu e uşor să afli, deoarece mulţi cred că răspunsul e la îndemână şi că îl înţelegi cu uşurinţă.
Dar nu e aşa.