Înaintea ultimei zile din campania pentru colegiul 19 din București, aș vrea să mulțumesc presei pentru interesul manifestat și pentru atitudinea echilibrată.
Doresc, de asemenea, să îi invit pe cei peste 100 de mii de cetățeni cu drept de vot din acest colegiu să vină duminică la urne.
Le solicit votul pentru Teo Trandafir tuturor celor care vor o alternativă la figurile tipice ale tranziției!

M-au căutat astăzi doi sociologi ca să îmi spună că o declarație pe care am făcut-o vineri la ISP și pe care a reluat-o, într-o formă incompletă, Ziua a stârnit îngrijorare în rândul specialiștilor în sondaje.
Vreau, de aceea, să precizez aici poziția mea.
1. Am fost întotdeauna de părere că sondajele, ca și orice alte forme de anchetă socială, sunt foarte utile în viața publică și în particular în cea politică. Cunoașterea realității sociale și a evoluției sensibilităților publice reprezintă o necesitate.
2. Am luat în mod constant apărarea sociologilor în fața atacurilor purtate de către politicieni sau jurnaliști care ignorau natura acestor instrumente.
3. Am criticat improvizațiile, ca și deturnarea politică a datelor provenite din anchetele sociologilor. O lectură proastă a sondajelor e la limită un risc social.
4. Am afirmat că e sănătoasă reacția sociologilor de profesie care au anunțat vineri, prin vocea reputatului specialist Lazăr Vlăsceanu, că vor analiza felul în care au fost construite sondajele din ultima campanie electorală și vor explica pentru publicul larg cum s-au produs erorile. Am precizat, de altfel, că o asemenea reacție trebuie să vină din interiorul breslei, nu din afara ei, cu atât mai puțin de la politicieni. Acest lucru e valabil și pentru lumea presei. Nu politicienii vor fixa standardele de calitate ale jurnalismului, ci jurnaliștii. Nu oamenii politici vor decreta ce e un sondaj bun, ci sociologii de meserie.
5. Am convingerea că toate sondajele care sunt date publicității trebuie să respecte codul de practici ESOMAR. Îmi aduc foarte bine aminte că acest cod a fost invocat în decembrie 2000, atunci când s-a produs prima reacție a sociologilor de la noi la manipularea opiniei cu ajutorul unor sondaje care nu respectau nici un fel de standarde. Probitatea profesională a acestei bresle nu trebuie pătată de nepriceperea unor practicieni sau de inconștiența unor politicieni.
6. Am convingerea că există politicieni care se pot amăgi cu sondaje false și care sunt chiar dispuși să plătească bani grei pentru această auto-amăgire. Nu cred însă că publicul trebuie să plătească acum sau în viitor costul unei asemenea bizare practici. Pur și simplu pentru că plăcerile private nu trebuie plătite de publicul larg.
7. Dacă breasla sociologilor nu va reuși să impună practicienilor standarde minime și ne vom trezi doar cu sondaje prost făcute sau contrafăcute, publicul va trebui să fie protejat prin interdicția publicării sondajelor în timpul campaniilor. Eu rămân totuși optimist și sper să nu se ajungă într-un asemenea punct.
8. Voi sprijini public orice demers al profesioniștilor din sociologie pentru acreditarea unor sondaje de calitate și a utilizării rezonabile a datelor obținute. Nu de alta, dar nu pot uita că în primăvara lui 1990 am fost operator de teren pentru primul sondaj cu temă politică realizat de SOFRES în România…

În conferința pe care am ținut-o joi la BCU, am spus, între altele, că libertatea presei este una dintre realitățile descoperite de români după 1989, dar că ea e „locuită” în unele cazuri de ceva venit din comunism.

Am numit acest ceva cultura delațiunii și a insultei.

E cultura acelor jurnaliști care, în locul unei minime verificări, preiau delațiunile trimise în redacții și le fac publice sau care, în loc să-și exprime o opinie, insultă politicienii pur și simplu pentru că sunt politicieni sau pentru că îi urăsc.

E cultura acelor cititori care, pe forumurile ziarelor, nu discută, ci jignesc fie jurnalistul, fie personajul din articol, fie alți cititori.

E cultura acelor politicieni care, în loc să exprime o viziune, să formuleze critici și să propună soluții alternative, se mulțumesc să arunce în capul adversarilor tot răul, menajându-și mereu prietenii.

Această cultură a delațiunii și a insultei e principala moștenire a Securității și a partidului unic. Așa cum se vede în documentele PCR și ale Securității publicate în ultimii ani, aceste organizații s-au hrănit cu ură, nu cu dialog, cu insultă, nu cu viziune, cu delațiune, nu cu convingeri.

Libertatea presei e în pericol.