Victor Ponta a mărturisit ieri că partidul pe care îl conduce face eforturi pentru a recruta deputați PDL. Obiectivul e destituirea guvernului actual.
Fruntașul social-democrat a adăugat că acest obiectiv nu e unul partizan, ci unul național. Așa să fie?
Guvernul Boc e susținut de foști pesediști. Când vorbește despre ei, Ponta îi numește trădători. Când vrea să atragă adversari, Ponta îi îmbie cu discursul despre interesul național.
El lasă astfel să se înțeleagă că dacă pleci din PSD, ești trădător, iar dacă vii – ești patriot.
Faptele sunt mai simple decât retorica lui V. Ponta.
Sistemul de vot introdus în 2008 a slăbit forța partidelor asupra propriilor lor aleși. Nemaifiind aleși pe listă, deputații și senatorii au căpătat autonomie. Deocamdată, stabilitatea guvernamentală a avut de câștigat de pe urma acestui sistem. PSD caută să răstoarne situația, mizând pe diminuarea încrederii în PDL. Ar fi interesant de aflat ce anume le promite Ponta aleșilor PDL în caz că trec în opoziție. Susținerea la alegerile din 2012? Așa s-ar părea, dacă luăm în seamă faptul că tot liderul PSD a vorbit despre compromisul primirii în PSD a unor adversari, dar și despre anunțarea candidaților săi în alegerile din 2012 peste câteva luni. În alte cazuri, e posibil să nu fie vorba despre o asemenea promisiune. Există aleși care sunt pur și simplu decepționați și care nu mai vor să candideze. Sper că Ponta nu îi știe pe toți…

Deși e în opoziție, PSD face tot posibilul să acapareze statul. Mă rog, o parte din el, dar una importantă în ordine simbolică.
O dovedește decizia de a-i interzice, sub amenințarea excluderii, lui Mircea Geoană să vorbească public despre PSD în următoarele șase luni, deși formațiunea politică îl susține în continuare pe Mircea Geoană la șefia Camerei superioare.
Pe scurt: președintele confirmat al Senatului nu e liber să se pronunțe public în legătură cu unul dintre partidele care alcătuiesc camera ale cărei lucrări le conduce.
Șeful Senatului e prizonierul unei formațiuni politice. Întâmplarea face să fie vorba chiar despre partidul căruia îi aparține. Tot întâmplarea face ca partidul respectiv să fi fost condus până mai ieri chiar de către Mircea Geoană. Cum se explică asta?
În aparență, e vorba doar despre un schimb reciproc avantajos: tăcerea de partid e prețul plătit de Geoană pentru poziția în stat. Așa vor spune cinicii autohtoni, pragmaticii, politicienii versați, oamenii cu experiență, cei care au priceperea terenului și nu se pierd în abstracțiuni sau referințe la valori.
Eu cred însă că e vorba despre altceva: decizia PSD vădește faptul că, pentru Victor Ponta și susținătorii săi, partidul e mai important decât statul.
Partidul te susține și tot el decide când poți vorbi și mai ales când trebuie să taci.
În această viziune, partidul nu mai e un vehicul public al opiniilor individuale și colective, ci un cenzor privat.
Unul care are drept unic scop să acapareze statul și să distribuie poziții și rente celor care au tăcut bine.
Președintele Senatului a acceptat situația, bolborosind ceva despre nevoia de coerență a acțiunii de partid.
Statul pleacă astfel capul în fața partidului.
Mistificarea care justifică atât presiunea asupra lui Geoană, cât și aparenta coerență organizațională poartă un nume cu rezonanță cazonă: disciplină de partid.
Interpretată tot mai des în cheie leninistă, disciplina de partid tinde să devină în România principalul adversar al libertății.
Dovada e că puțini mai știu (și încă și mai puțini vor mai ști peste 6 luni) de unde a pornit disputa Ponta-Geoană.
Opinia românească va consemna un singur lucru: șeful PSD e mai puternic decât șeful Senatului, adică decât al doilea om în stat.

Între a mă sancționa pentru opiniile exprimate, dând astfel satisfacție unei tabere conservatoare, și a accepta diversitatea, Emil Boc a ales a doua soluție.
Cred că nu s-a înșelat.
PS Geoană nu a ratat ocazia de a-l pune la punct pe Victor Ponta pentru gafa de a refuza o întâlnire cu FMI: “Demonizarea Fondului e un sport foarte popular la nivel global. E o retorică depășită”, a spus fostul fruntaș PSD după ce a aflat ce decizie a luat succesorul său.

Pe 27 iulie, președintele Senatului, Mircea Geoană, se întâlnea la Washington cu șeful FMI. Una dintre concluziile întâlnirii a fost nevoia dialogului structurat cu FMI, ca și cu Comisia Europeană și Banca Mondială, chiar și dacă România nu ar solicita un alt împrumut de la Fond.
Pe 2 august, Victor Ponta anunță la București că PSD nu are ce discuta cu FMI și că nu va da curs invitației adresate de J. Franks.
Cine citește cele două știri nu mai înțelege nimic!
Adevărul e că părintele spiritual al fruntașului PSD, Adrian Năstase, publicase pe 28 iulie pe blog o analiză a departamentului economic al PSD, din care nu reiese ce ar trebui să facă România nici în privința unui nou împrumut, nici în privința dialogului cu FMI. Singura concluzie clară era formulată în termeni mai degrabă sportivi: “FMI va juca din ce în ce mai tare în relația cu autoritățile române”. Lipsit de o îndrumare de substanță din partea lui A. Năstase, Victor Ponta s-a rătăcit.
Căci a refuza o discuție cu delegația FMI, după ce al doilea om în stat, care face parte din propriul tău partid, a cerut la Washington o întrevedere cu șeful FMI și a tras concluzia că e nevoie de dialog cu această instituție, este o gafă de proporții.
Din două una: ori Victor Ponta se teme prea tare să nu fie confundat cu Mircea Geoană, ori el nu are ce să spună delegației FMI.
Folosind o expresie uzată din limbajul cronicarilor sportivi, aș zice că, în cazul lui V. Ponta, lipsa de experiență internațională își spune cuvântul.

Atunci când declară că e de acord cu suspendarea Președintelui dacă aceasta e “posibilă și necesară”, Crin Antonescu spune, de fapt, că PNL vrea la guvernare, dar nu îl ia nimeni în seamă. Amenințarea cu suspendarea e o cerere de audiență. În treacăt fie spus, formula “posibilă și necesară” trădează graba cu care C. Antonescu își concepe declarațiile. Se vede cu ușurință că liderul PNL nu e preocupat de rigoarea constrângerilor constituționale (care ar fi impus formula inversă “necesară și posibilă”), ci face o opțiune tactică.
Atunci când Victor Ponta îi dă replica lui Crin Antonescu, spunând că propunerea PNL nu e serioasă, el spune, de fapt, că PSD nu vrea acum la guvernare, așteptând scrutinul din 2012, cu speranța că va reuși să realizeze un scor care să-i impună Președintelui desemnarea unui premier PSD. Adică peste 50%. E singura variantă în care libertatea Președintelui de a desemna un candidat la funcția de prim-ministru e limitată constituțional.
Atunci când Adrian Năstase sau Varujan Vosganian cer alegeri anticipate, ei nu sunt foarte atenți la ceea ce spun șefii lor de partid.
E nevoie uneori de traducerea mesajelor politice în termeni mai puțin obscuri decât cei folosiți de liderii PNL și PSD.

Domnul Victor Ponta e de neoprit.
Dimineaţa ne spune că PDL e fascist. La prânz, aflăm că Băsescu avea un plan secret de distrugere a PSD. Seara, adormim liniştiţi auzind de la acelaşi Ponta că, spre deosebire de alţi lideri planetari de rangul dlui Orban, domnia sa gândeşte înainte de a vorbi.
Intervenţiile dlui Ponta nu sunt foarte bogate în fapte şi explicaţii. Nu ştim de ce PDL e fascist, nici ce s-a ales de planul Preşedintelui şi cu atât mai puţin dacă relaţia gândire-discurs e stabilă. Domnul preşedinte PSD califică fără a lămuri. Distribuie anateme fără să clipească. Stigmatizează fără să-i pese cine va duce povara cuvintelor.
Sub atenta sa îndrumare, universul pesedist a devenit complet maniheist. Nu mai e loc de nuanţe când patria se află în criză. Telespectatorul-votant aşteaptă un verdict tranşant. Nu te joci cu destinele ţării, pe care deunăzi acelaşi domn Ponta o identifica, în iureşul prigonirii adversarilor, cu partidul pe care îl conduce. Această urmă de totalitarism – care pune semnul egalităţii între ţară şi partid – nu îi ridică probleme tânărului lider pesedist. E prea june, aşa că e iertat pentru eternitate. Născut târziu, Victor Ponta are dreptul moral să spună enormităţi.
Sărace în fapte, discursurile ldierului PSD sunt presărate, în schimb, cu dezacorduri gramaticale şi au ritmul unei înjurături rostite pe stadion. Combinaţia de iletrism şi ţâfnă dă fiori tribunei.
Nu contează. Social-democraţia a ajuns un aparat de produs insulte.
Cel mai fericit e dl Adrian Năstase, cel care l-a inventat pe Victor Ponta. Ferma de la Cornu e un succes şi – iată! – nici la partid lucrurile nu stau prea rău. PSD ne oferă ouă şi insulte. Visul socialist e pe drumul cel bun…

Dacă la CCR nu era blocată decizia de a micșora pensiile, angajații plătiți de la buget ar fi avut de suportat doar diminuarea cu un sfert a salariilor. Era mult, dar aveau măcar speranța că prețurile nu vor crește și că, după un timp, vor avea din nou salariile de până acum, fie prin redresarea economiei, fie prin reduceri de personal.
În noile condiții, bugetarii vor avea o povară suplimentară: sporirea TVA la 24% le va face viața și mai penibilă.
Din datele care au fost făcute publice, nici măcar FMI nu a sugerat o soluție atât de apăsătoare pentru bugetari.
Pe de altă parte, BNR a sugerat, de mai multe ori, că o sporire a taxelor în această perioadă e foarte problematică, mai ales că, așa cum a precizat Lucian Croitoru, în România veniturile bugetare nu au depășit niciodată 32% din PIB.
Nu știu dacă Guvernul s-a gândit că unii bugetari pot să clacheze.
Vorbesc despre medicii și asistentele medicale care pleacă din țară pe capete, vorbesc despre profesorii care sunt plătiți mai rău ca în Gabon, vorbesc despre funcționarii corecți și dedicați interesului public. Numesc aceste categorii, pentru că știu sigur că și clienții, și corupții vor găsi, indiferent de partidul din care vin și de locul în care se află în sistemul public, cum să supraviețuiască.
Nu știu dacă ați observat, dar atunci când fac opoziția radicală pe care o fac, Ponta și Antonescu nu vorbesc despre categoriile de bugetari care trebuie protejate ca instrumente ale statului. De ce? Pentru că ambii au în vedere doar clientela lor electorală, inclusiv cea pe care au plasat-o în instituțiile administrative și în ministere. După ce au aglomerat cu armate de politruci instituțiile, acum mimează non-partizanatul.
Bugetarii trebuie apărați în numele demnității persoanei, dar și al interesului public!
PS Azi de la 15h, voi vorbi în studioul Evenimentelor zlei de la B1TV.
UPDATE: La solicitarea dlui Zaharescu, precizez că nu mi-am schimbat opinia exprimată la începutul lunii iunie, şi anume că Guvernul nu trebuia să se atingă de pensii şi că soluţia de gestionare a crizei trebuia negociată cu partidele din Opoziţie. Cred, pe de altă parte, că bugetarii nu trebuie transformaţi în victimele opoziţiei radicale exprimate de dnii Ponta şi Antonescu. Dacă în ultimele săptămâni am auzit adesea “asta e singura soluţie”, eu prefer să spun: “singura soluţie este acum cea care rezultă dintr-un compromis politic inteligent”.

E trist să constaţi că, de la Ion Iliescu la Victor Ponta, nici un pesedist nu poate exprima regrete la 20 de ani de la tragedia din 14 iunie 1990.
În opinia mea, în cazul lui Victor Ponta, lucrurile sunt mai grave decât în cazul lui Ion Iliescu.
Fostul preşedinte nu poate ieşi din logica antifascistă şi crede chiar şi acum că minerii meritau mulţumiri fiindcă tăbăceau fascişti resuscitaţi.
În schimb, Victor Ponta susţine, în România liberă de azi, că a fost unul dintre cei care au manifestat în Piaţa Universităţii. Dacă nu minte – şi cum oare să ne putem îngădui să credem aşa ceva despre un atât de important lider politic? – , atunci este vorba despre duplicitate.
Pentru cine a fost în Piaţă, 14 iunie e ziua în care ne-am aflat în război civil.
Nerecunoscând acest lucru, Ponta vrea să rămână lângă Ion Iliescu. El nu e capabil să separe greşelile acestuia de ceea ce a făcut bun pentru România. Iar mineriada din iunie 1990 e cea mai mare eroare politică făcută de Ion Iliescu după Revoluţie.
Dacă vrea să fie – atunci când va creşte mare – om de stat, nu de partid, Victor Ponta ar trebui să vadă şi ce face statul, nu doar ce zice organizaţia de bază.
Iar statul român, prin Emil Constantinescu, a cerut iertare în 2000 victimelor acestei mineriade.
Şeful de azi al PSD vrea să pară democrat, dar nu ştie de unde începe democratizarea.

Întâmplarea a făcut ca în aceeași zi în care Dan Voiculescu declara că s-ar vedea premier, un lider local al PSD să-i spună lui Victor Ponta că îl vede președinte. Replica junelui șef al PSD a fost confuză: a povestit ce ar face între cele două tururi (pentru a se diferenția de Geoană), dar imediat a negat că s-ar gândi la funcția de Președinte.
Adevărul e că orice om politic poate fi înțeles mai bine atunci când afli care e visul lui de mărire, care e cea mai înaltă demnitate la care speră.

După ce Victor Ponta a fost ales președinte al PSD, acest partid a anunțat public că are datorii uriașe, de câteva milioane de euro.
În schimb, gafele dlui Ponta nu se înscriu într-un registru nou. La alegeri, domnia sa sugera că PSD fură voturi, iar astăzi că PSD ar fura bani dacă ar guverna!
O retorică dominată de bani și delict – iată ce întemeiază identitatea de stânga de astăzi…