L-am invitat astăzi la PE, la Strasbourg, pe Dan Perjovschi, pentru a-și prezenta desenele.
Este vorba nu doar despre unul dintre cei mai buni și mai cunoscuți artiști români, ci și de un veritabil intelectual angajat.

UPDATE: La lansare au vorbit Joseph Daul, liderul grupului PPE,
și – desigur – Dan Perjovschi..

“Acum câțiva ani, proprietarul unui restaurant din Valea Jiului mi-a făcut cunoștință cu doi dintre foștii săi profesori universitari, care erau interesați de ceea ce făceam eu. Așa că le-am spus despre cercetarea mea asupra vieții și sănătății muncitorilor. După scurta, dar însuflețita mea descriere, cel mai vorbăreț dintre cei doi, un profesor de matematică pensionat, a ridicat capul și m-a privit dezaprobator: ce sunteți dumneavoastră, mi-a zis, comunist?.
Viața muncitorilor este un subiect stânjenitor în Europa Centrală și de Est de astăzi, iar corpurile muncitorilor sunt terra incognita. Asemenea interlocutorului meu care a respins natura interesului meu, văzând în schimb doar o motivație politică, mulți evită aceste subiecte în totalitate sau se arată interesați doar de aspectele macro ale muncii din industrie. În doar câțiva ani, muncitorii din industrie au devenit, din modele de excelență ale virtuții socialiste, aproape niște paria ai incertitudinilor post-socialiste. Indiferența specialiștilor sau a oamenilor politici față de amploarea acestor teme privind muncitorii, șomajul prelungit, starea fizică proastă, problemele demografice, scăerea standardelor de viață și emigrația în masă mi face decât să adâncească problemele muncitorilor și să scadă probabilitatea unor eforturi sistematice, serioase în vederea soluționării lor. Muncitorii sunt vizibili doar când amenință sau protestează. Altfel, sunt ignorați sau arătați cu degetul ca simboluri ale eșecului socialismului”.

Așa începe volumul datorat antropologului David A. Kideckel și tradus recent la Polirom. Bazată pe cercetările de teren din Valea Jiului și Făgăraș, cartea lui Kideckel este o meditație despre precaritate. Aș recomanda fiecărui tânăr care vrea să intre în politică să parcurgă volumul antropologului american și apoi să reflecteze dacă e gata să facă efortul redării demnității oricărui semen al său.

La Flammarion au apărut zilele trecute două volume semnate de cel care mi-a fost îndrumător al tezei de doctorat de la EHESS: Pierre Manent. Am rămas profund atașat de felul în care gândește dascălul meu, așa că îmi face plăcere să semnalez că primul dintre volume – intitulat Les métamorphoses de la cité. Essai sur la dynamique de l’Occident – este istoria a ceea ce Manent consideră a fi cele patru mari forme politice zămislite în Occident: cetatea, Imperiul, Biserica și națiunea.

Al doilea volum – publicat sub titlul Le regard politique – este un lung dialog cu Bénédicte Delorme-Montini, care retrasează parcursul intelectual al filosofului politic francez. Iată un scurt fragment, în propria-mi traducere:
“Interesul meu pentru politică a fost extrem de precoce. Îmi vine să spun că s-a născut atunci când au ajuns americanii în grădina bunicii. Aveam șapte ani. Într-o zi de vară, mă foiam în jurul tatălui meu, foarte încântat că sunt băiat mare și îl ajut să facă nu știu ce. Împins de fericirea clipei, îi spun ceva auzit de bună seamă la școală, și anume ce tipi formidabili par americanii. Răspunsul tatălui meu a fost atât de usturător încât îmi amintesc ce șoc am avut și cât de decepționat am fost. Așa a început experiența mea politică. Cum sentimentele pe care le trăisem cu privire la americani fuseseră atât de tare contestate, am înțeles într-un chip obscur, dar cu mare forță că există subiecte care suscitau opoziții violente și că opinia tatălui meu putea fi foarte diferită de opinia tovarășilor mei de școală. Pe scurt, experimentasem caracterul conflictual al vieții politice, descoperisem pasiunea politică. Nu e deloc rău să afli că politica e ceva conflictual în care sunt mai mereu amestecați americanii”.

O zi fără politică: sunt la Marsilia, pentru un juriu de doctorat. Sunt cu atât mai bucuros cu cât teza va fi susținută în filiala din acest oraș a facultății pe care eu însumi am urmat-o: Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.

“Într-o societate care se înțelege din ce în ce mai puțin pe sine și se consacră nu atât reflecției cât comunicării, e imperativă păstrarea unor locuri consacrate comunicării reflecției.
Într-o epocă în care viața politică, blocată într-un joc de roluri, este ruptă de idei din lipsă de timp, de recul și de perspectivă, e indispensabil să existe editorialiști și comentatori informați, filosofi, istorici, analiști, nu pentru a le spune politicienilor ce trebuie să facă, ci pentru a-i lămuri ce anume fac, nu pentru a le spune cetățenilor ce anume trebuie să gândească, ci pentru a-i ajuta să își asume alegerile aflate în fața lor.
În sfârșit, și mai ales, într-o lume întemnițată într-un prezent perpetuu, condamnată la zapping și dominată de atotputernicia media, într-o lume abandonată în mod abuziv emoțiilor memoriale, dar lipsită totuși de memorie, e esențială menținerea efortului de a așeza lucrurile în istorie, în istoria lor, în istoria noastră. E un pariu asupra viitorului”.
Am extras acest fragment din nota așezată în deschiderea unui număr aniversar al revistei Le Débat, care a împlinit 30 de ani!
O revistă care îl are drept director pe eminentul istoric Pierre Nora, iar ca redactor pe marele filosof Marcel Gauchet. Editată de Galimard, Le Débat a găzduit, ca și Commentairesau Esprit cele mai importante dezbateri politico-intelectuale din Franța. Acum câțiva ani, am editat, cu ajutorul Ambasadei Franței și al Editurii Humanitas, o revistă – intitulată Repere – care prelua, cu acordul celor trei redacții, în traducere, articolele publicate de Débat, Esprit și Commentaire. Din păcate, proiectul s-a oprit după un an și jumătate. Am rămas însă un cititor fidel al acestor trei reviste. Le recomand tuturor celor care vor să-și potolească foamea de politică hrănindu-se cu idei și nu (doar) cu polemicile ieftine de la București.

Am reunit mai multe interviuri realizate înainte și după angajarea mea în politica partizană, într-un volum tipărit cu sprijinul grupului PPE din Parlamentul European.
Ilustrația copertei îi aparține prietenului meu Dan Perjovschi.Voi oferi acest volum în cadrul întâlnirilor cu cetățenii, așa cum alții oferă pixuri și brichete.
Transcriu aici un scurt fragment din prefață:
“Decizia de a face politică partizană nu a fost una simplă. Nici din perspectiva experienței mele, nici din perspectiva mediului politic autohton. Cât timp am lucrat cu Emil Constantinescu sau Traian Băsescu, în poziţia de consilier, m-am hrănit cu ideea că neutralitatea lor constituţională mă plasează şi pe mine în teritoriul, atât de fragil, al echidistanţei. Când am decis să încep o carieră europeană, neutralitatea era deja o iluzie. Sper ca interviurile din acest volum să dea seamă de convingerile mele şi de stabilitatea acestora. Traduse în interpretări ale gesturilor şi evenimentelor, convingerile alcătuiesc un portret politico-intelectual. Fiecare îl va judeca.”

“Lucrarea pe o care o propunem cititorilor încearcă să surprindă esențialul din noianul de evenimente petrecute în cei 20 de ani. Au fost urmăriți, cu prioritate, pașii reformelor și ai aderării la NATO și UE, dinamica partidelor politice și a diverselor guvernări, alegerile, ca expresie esențială a unei democrații, conflictele sociale, legislația etc. Fiecare an se deschide cu o analiză sintetică a evenimentelor. Acolo unde a fost cazul, evenimentele interne au fost asociate cu evoluțiile internaționale. Anexele cuprind materiale distincte referitoare la partidele politice parlamentare, biografiile șefilor de stat, de guvern și de cameră parlamentară, rezultatele alegerilor și ale referendumurilor, datele de bază ale recensămintelor din 1992 și 2002, componența guvernelor”, scrie Stan Stoica în introducerea volumului România după 1989, un instrument foarte util pentru documentarea jurnaliștilor sau a studenților care lucrează în domeniul științelor politice și istoriei.

Editura Meronia e una dintre puținele de la noi care publică enciclopedii și dicționare tematice.

Ieri a ieșit de la tipar un volum cu câteva din conferințele pe care le-am ținut în ultimii ani.
Desenul de pe copertă îi aparține lui Dan Perjovschi.

Volumul a fost tipărit cu sprijinul grupului meu politic din Parlamentul European.
Îl voi oferi în întâlnirile cu cetățeni. Am făcut deja acest lucru la dezbaterea de vineri de la ISP.

Un bun prieten mi-a scris că orice alianță de dreapta e imposibilă, pentru că nu mai există vreun partid de această orientare la noi.
Dezamăgit, mi-a adăugat un citat din la Bruyere: ”A quelques-uns l’arrogance tient lieu de grandeur, l’inhumanité – de fermeté et la fourberie – d’esprit”.
Corespondentul meu îmi zice că avem aici portretul unui mare număr de politicieni de la noi.
E politica românească definită de dominația acestui tip de caracter?

2009 e anul centenarului nașterii lui Isaiah Berlin.
Pentru a onora acest mare spirit al secolului trecut, reiau aici un mic fragment dintr-un eseu intitulat “Discernământul politic”.
Eseul este inclus în volumul Simțul realității, care a apărut la noi la Univers, în 2004, în traducerea lui Laurian Kertesz.
Iată ce scria, spre finalul unui text foarte dens, Berlin:
“Există o anecdotă – nu știu în ce măsură e adevărată – conform căreia când prim-ministrul Marii Britanii, lordul Salisbury, a fost întrebat într-o zi care este principiul în virtutea căruia va hotărî intrarea în război, el a răspuns că nu face decât să privească cerul pentru a decide dacă își ia sau nu umbrela… Dacă ar exista o știință demnă de încredere aptă să prezică intemperiile politice, aceasta ar fi, fără îndoială, condamnată ca prea subiectivă… A ne comporta ca și cum ea ar exista sau ar fi pe cale să fie descoperită constituie o piedică funestă în calea tuturor mișcărilor politice, oricare ar fi principiile sau țelurile lor”.