Constituirea USL e un moment important pentru scena politică de la noi.
PSD e un partid care, cu excepția ultimei legislaturi, a avut cei mai mulți parlamentari. Inclusiv atunci când era în opoziție – în 1996-2000 sau în 2004-2007 – partidul creat de Ion Iliescu a depășit prin numărul deputaților toate celelalte partide din Parlament.
Faptul că acum s-a aliat cu PNL vădește dorința clară de a obține o majoritate la urne, pentru a putea sugera – în limitele Constituției – un premier. Se caută un urmaș al lui Adrian Năstase, ultimul pesedist premier. (Sau va fi tot Năstase?)
Nu e de neglijat, pe de altă parte, nici faptul că PNL s-a decis să intre într-o coaliție pre-electorală. Atunci când a făcut-o – adică în 1996 (CDR) și în 2004 (DA) – PNL a ajuns la guvern. Nu luați această afirmație ca pe o superstiție! E pur și simplu realitatea: ori de câte ori a mers singur în alegeri, PNL s-a trezit în opoziție (1990, 2000, 2008) sau chiar a ratat intrarea în Parlament (1992).
USL are numeroase puncte slabe. Numesc aici doar trei.
Primul ar fi cantonarea într-o retorică strict negativă: într-adevăr, unicul proiect definit Ponta-Antonescu-Voiculescu e dislocarea PDL și a Președintelui de la putere, nu definirea unei viziuni alternative. Din această cauză, nu e exclus ca USL să ne sufoce în perioada următoare cu promisiuni. Când nu ai proiecte, trebuie să promiți!
Aș numi, în al doilea rând, între defectele de construcție ale USL pastișarea monstruoasei coaliții: impresia că noua alianță îi cuprinde pe toți cei care detestă moderația va fi greu de șters. USL se revendică de la gesturi extreme (precum aruncarea de la balcon a domnului Sobaru) sau de la gesticulații ample precum cele ale microbiștilor nervoși. Reunirea va spori fluierăturile.
În fine, deși unora s-ar putea să li se pară ceva minor, e – în opinia mea – straniu că PC și PSD au divorțat în ianuarie pentru a se regăsi în februarie, după ce între timp PC s-a căsătorit cu PNL. Dar, desigur, trebuie să existe și ceva mister în alianțele astea politice…
Forța electorală a USL nu e însă de neglijat.
E fair să salutăm apariția USL!
Dar e urgent să pornim confruntarea cu Voiculescu, Antonescu & Ponta!
Nu trebuie să li se îngăduie să monopolizeze spațiul politic, așa cum au lăsat nu o dată impresia că și-ar dori.

În ziua în care în Parlamentul European se discută despre nevoia ca UE să recunoască Holocaustul romilor, la București două comisii ale Parlamentului cer ca numele de rom să fie înlocuit cu cel peiorativ de țigan.
Diferența de atitudine e șocantă.
Ea e cu atât mai surprinzătoare cu cât la Bruxelles, Renate Weber de la PNL, Monica Macovei de la PDL și Ioan Enciu de la PSD se asociază demersului susținut de președintele PE Jerzy Buzek, în vreme ce la București, ideii avansate de veșnic neliniștitul pedelist Silviu Prigoană i se raliază Olguța Vasilescu de la PSD și Puiu Hașotii de la PNL.
Partidele românești funcționează cu două fețe foarte diferite în capitala de pe Dâmbovița și, respectiv în inima Europei instituționale.

După ce a vorbit despre comasarea cu PSD, Crin Antonescu a descoperit – folosesc formula propusă chiar de liderul PNL – “compatibilitatea” sa cu Dan Voiculescu.
Avem de-a face cu oficializarea unei legături pe care Antonescu a stabilit-o cu studiourile de la Antena 1-2-3, unde a petrecut mult mai mult timp decât în Parlament.
Adrian Năstase și Mircea Geoană au făcut deja acest calcul în 2004 și în 2008-2009 și au pierdut.
Singura noutate e că acum mariajul politico-mediatic e definit ca o alianță de centru-dreapta, după ce în trecut a fost colorat în culorile stângii.
Întrebat dacă trecutul brătienist al PNL nu-l încurcă atunci când se cunună cu PC, Antonescu a declarat că doar prezentul contează.
Aici are dreptate. PNL trăiește în direct. La TV și exclusiv acolo.

Termenul comasare merita, ce-i drept, o soartă mai bună decât uitarea în care fusese aruncat în ultimul timp. Într-adevăr, ani de-a rândul, cuvântul desemnase procesul în urma căruia un partid dispărea, fiind absorbit de un altul.
Recent, termenul a fost scos la suprafață de Crin Antonescu, cel care a așezat colaborarea viitoare a PNL cu PSD sub acest semn.
PNL nu ar fi, de altfel, primul partid istoric înghițit de PSD. În 2001 – să ne amintim! – partidul condus la acea dată de Adrian Năstase reușea să absoarbă PSDR, formațiunea care participase, la debutul tranziției, alături de PNL și PNȚCD, ca partide anticomuniste, la crearea CDR.
Mai mult decât atât, luând numele formațiunii pe care o absorbea, PSD și-a asigurat atunci un “blazon”, pe care l-a folosit din plin pe plan extern, de pildă, pentru a fi acceptat în Internaționala socialistă și a intra în grupul socialiștilor europeni.
Ce (le) va aduce comasarea de acum?
E posibil ca și de această dată operațiunea de comasare să fie justificată plecând de la un factor extern. E adevărat că la Parlamentul European, grupul din care face parte PNL votează în mult mai multe cazuri cu socialiștii decât cu partidele de dreapta (adică din PPE și din grupul conservator).
Cine poate mai mult poate și mai puțin. Dacă pe plan extern, peneliștii sunt de stânga, de ce n-ar fi și pe plan intern?
O asemenea pierdere a identității merita podoaba comasării.
PS Discutând această chestiune, răspund și întrebării din sondajul pe care l-am propus ieri: sincronizarea PSD și PNL mi se pare a fi evenimentul politic al anului trecut.

“Monarhia poate fi un proiect, dacă există imaginație și curaj”. Așa a spus Crin Antonescu ieri.
Totul e greșit în această frază.
Mai întâi, e vorba despre valoarea pe care o dă Antonescu numitului proiect. Fruntașul PNL nu a îndrăznit să spună că monarhia “este” sau “ar trebui” să fie proiectul partidului său ori al țării. S-a oprit la ceva mai căldicel, și anume la “poate fi”.
Așezat lângă prințul care a visat anul trecut să fie președinte, Crin Antonescu își va fi amintit poate că a făcut ceva mai mult decât Radu Duda, candidând la funcția pe care acum o disprețuiește.
Ce este cert e că Antonescu și-a amintit că e profesor de istorie. Cu acest titlu, el a ținut să identifice toată istoria României cu monarhia. O identificare demnă de o propagandă ieftină. Cred că regele Mihai e primul care ar avea niște amendamente de introdus. Figura sinistră a lui Carol al II-lea, ca să nu mai vorbim despre perioada în care Brătienii au confiscat Coroana pentru a o pune în propriul serviciu nu fac onoare nici monarhiei, nici – cu atât mai puțin – istoriei noastre moderne.
Pe de altă parte, Crin Antonescu încearcă să ne convingă că monarhia ar fi o soluție de curaj și imaginație.
Nu cred așa ceva. Recursul la monarhie e o probă de lașitate și de lene intelectuală.
Într-adevăr, nimic mai ușor decât a ascunde gravele probleme ale României după paravanul unei case regale.
Onoarea, cea care dă – ne spunea Montesquieu – viață monarhiei, este desigur necesară în spațiul nostru public. Dar ea e totuși insuficientă într-o Românie cariată de nedreptate și ură.
Avem nevoie de ceva mai mult decât de fastul curții și de servitutea unor curteni.
România de astăzi e o țară a inegalității și a discrepanțelor.
Această boală nu se tratează cu poleiala de la curtea prințului Duda, ci cu virtute.
Virtutea – știm de la același Montesquieu – e însă principiul republican prin excelență.
Iată de ce a avea curaj înseamnă a miza pe res publica.

Solidaritatea domnilor Ponta și Antonescu cu polițiștii care merg la proteste pretins sindicale înarmați și care fac marșuri neautorizate încheiate cu lozinci dezonorante în fața Palatului Cotroceni nu e de mirare, dacă e judecată ca gest pur politic: în fond, opoziția lor radicală e sprijinită de invectivele rostite de orice cetățean nervos. În starea în care se află acum, PSD și PNL nu le pot refuza unor polițiști politizați dreptul de a-și vărsa năduful.
Singura problemă ar fi revendicarea ideologică, de vreme ce fruntașul PSD se declara un continuator al lui Che Guevara, iar cel PNL – al doamnei Thatcher.
Dar, din câte îmi dau seama, în ultima perioadă, celor doi nu pare să le pese foarte tare nici de idei politice și, în general, nici de ce anume îi separă. Când vorbesc despre separație, mă refer, desigur, la trecut.
Pentru că, altfel, asemănarea dintre PSD și PNL este azi atât de puternică încât mă mir că nu a apărut încă proiectul de unificare a celor două forțe politice.
O asemenea unificare ar modifica profund peisajul nostru politic. E oare ea posibilă? Dar utilă?
PS Vă recomand blogul lui Mihai Polițeanu și pe cel al lui Cătălin Tolontan, aflate de azi în blogroll.

PNL a anunțat că va continua să boicoteze întâlnirile cu Președintele. Aria boicotului s-a extins de la Palatul Cotroceni la clădirea Parlamentului. La drept vorbind, e o soluție mai pașnică decât mini-revolta lui Vadim Tudor din decembrie 2006, atunci când Traian Băsescu condamna regimul comunist. Întrebarea e dacă boicotul e și expresia unei sensibilități democratice veritabile. În principiu, această sensibilitate include un respect minim pentru adversar. Dacă nu mai poți da ochii cu el, mai ales atunci când reprezintă o instituție, pasiunea democratică e veștejită.
Tot sensibilitatea democratică impune o minimă luciditate. În acest sens, prin anunțarea unui guvern din umbră, PNL o apucă pe un drum complet greșit.
De ce spun asta?
Un guvern din umbră are sens într-un sistem bipartizan, adică într-un sistem în care două partide se succed la putere, fiecare alcătuind – atunci când câștigă alegerile – un guvern monocolor. Când partidul A e la putere, iar B în opoziție, B va determina pentru fiecare post guvernamental în parte o alternativă la ministrul din partidul A aflat în funcție. Atunci când B va ajunge la putere, garnitura sa va lua locul guvernului căruia i se opusese. Cei din umbră trec la lumină. Un guvern din umbră e o combinație de critică politică (post pe post) și de promisiune (tot post pe post).
Un asemenea guvern își pierde însă sensul atunci când sistemul nu e bipartizan și guvernele nu sunt monocolore, ci multicolore, bazate, deci, pe o coaliție. Nu poți interpreta partitura unui post ministerial atunci când ai de purtat o negociere post-electorală.
În România, din 1992 încoace, niciun guvern nu a fost monocolor. Actualul sistem de vot, ca și particularitățile legate de reprezentarea minorităților, fac extrem de improbabilă trecerea la un sistem bipartizan. De altfel, PNL a fost marele apărător al unui sistem proporțional de vot, care duce peste tot la fragmentarea spectrului politic și, în consecință, la distribuirea puterii în guverne multicolore.
E drept că PSD se auto-amăgește cu perspectiva guvernului monocolor. Victor Ponta își calmează trupele promițându-le că îi va impune lui Traian Băsescu numirea unui premier PSD după ce acest partid va avea majoritatea absolută în 2012. Oricine are dreptul să se înșele… Dar, dincolo de iluziile domnului Ponta, nu PSD propune acum un guvern din umbră, ci PNL! Un partid care a reușit, ce-i drept, să se stabilizeze în ultimii doi ani la 20%. Până la 50% mai e însă mult. Foarte mult. Nu cred că vreun penelist normal constituit crede că partidul său va avea majoritatea absolută peste doi ani.
Și atunci, din două, una: ori PNL reia și dezvoltă iluziile PSD, ori avem de-a face cu o formă de amăgire a electoratului. Vanitate sau minciună? Sau puțin din ambele?
Indiferent de răspuns, e la fel de grav.
Pentru că, în combinație cu boicotul comandat pe teritoriul Parlamentului, iluzia și/sau înșelătoria conținută de ideea guvernului din umbră dau un aer fals politicii.
În România, avem nevoie (și) de adevăr.

Am acordat un interviu ziarului Adevărul, în care explic sursele blocajului politic actual, care a făcut ca PSD să viseze la guvern monocolor, iar PNL – la bipartidism.
PS De astăzi, am reluat naveta București-Bruxelles/Strasbourg.

În ultimul timp, unii dintre membrii PNL au căpătat obiceiul de a spune – în loc de PDL – doar PD. L-am auzit și ieri pe dl Antonescu vorbind despre Partidul Democrat în loc de Partidul Democrat Liberal.
Nu știu care este motivul. Cel mai probabil, peneliștii sunt mâhniți, pentru că nu au monopolul asupra sensibilității liberale și vor să sublinieze că locul liberalilor (din societate, y compris din alte partide) e în PNL. Alt motiv ar putea fi acela că trecerea unui grup de membri PNL în tabăra Președintelui nu a fost digerată nici măcar acum, la câțiva ani după ce s-a produs. Un al treilea motiv ar putea fi dorința PNL de a sublinia că PDL e dominat la nivel organizațional de mai mulți membri ai fostului FSN, cu care unii peneliști au fost complici la începutul anilor 90, pentru a se separa mai târziu în mod aparent ireconciliabil.
Indiferent de motiv (sau de motive), folosirea numelui PD în loc de PDL e un gest foarte puțin… liberal.
De ce spun acest lucru?
Nu e vorba doar despre faptul că PDL cuprinde pe lângă foști membri ai FSN/PD sau ai PNL, și persoane care nu au fost nici în PNL, nici în PD. Acestea sunt date sociologice, veți spune, dar miza e, în mod evident, ideologică. Aici avem o dificultate.
Atunci când este vorba despre chestiuni ideologice, cel mai bine ar fi, desigur, ca discuția să se poarte în termeni preciși. Economia și regulile ei, morala și impactul acesteia asupra societății, modul în care e exercită puterea, funcțiile statului și multe altele ar trebui să fie supuse unui examen minuțios și unei dezbateri de substanță pentru a vedea ce anume apropie și ce anume separă persoanele și organizațiile care își asumă principii sau idei care poartă același nume.
Din păcate, disponibilitatea pentru asemenea dezbateri tinde spre zero. Eu l-am invitat în repetate rânduri pe dl Antonescu la dialog, dar domnia sa nu și-a găsit până acum timp sau a considerat că un președinte de partid nu poate discuta cu oricine pe orice temă. Nu mi-am pierdut speranța că într-o zi o dezbatere publică despre liberalism între PNL și PDL va fi posibilă.
Revenind însă la chestiunea numelui, aș reaminti că unul dintre semnele atitudinii liberale este respectul față de diversitate.
În numele acestui respect, nu poți nesocoti identitatea celuilalt, indiferent de cât ți-ar fi el de odios. A o nega înseamnă a te nega.
Altfel spus: disprețul față de adversari aduce o diminuare nu doar a adversarului, ci și a celui care disprețuiește.
Iată de ce nu cred că replica pe care trebuie s-o dăm peneliștilor e de a spune și noi PN (Partidul Național) în loc de PNL, ci de a pleda pentru civilitate și a-i invita la dialog.
E posibil ca, în urma unui asemenea dialog, să descoperim că nu avem, într-adevăr, foarte multe în comun, dar că, la fel ca în multe alte democrații, liberalismul e plural.
Ar fi un progres.

Acum trei luni, a fost candidatul PNL la o poziție de judecător la Curtea Constituțională. Nu a obținut-o.
Ieri, a cerut, în numele PNL, desființarea Curții.
Se numește Teodor Meleșcanu.
Sper ca partidul condus de Crin Antonescu să nu ceară desființarea tuturor instituțiilor pe care peneliștii le pierd la vot.