După ce aseară Crin Antonescu le cerea militanților peneliști să se alăture protestelor, deși prin București zburau pietre de caldarâm în toate direcțiile, azi a făcut un pas înapoi, anunțând un protest legal, alături de Victor Ponta, cândva în zilele următoare. Dar tot el a cerut ca tocmai în această perioadă să fie strânse semnături pentru demiterea Președintelui. Operațiunea nu are nicio acoperire constituțională. Ea e destinată să amplifice dimensiunea “revoluționară” a manifestațiilor, în condițiile în care privilegiază interpretarea protestului ca o revoltă față de “dictatură”. Doar coruperea absolută a regimului justifică folosirea unor mijloace neacoperite de textul acesteia. În astfel de condiții, solicitarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului pare a fi fățarnică.
E bine însă că premierul a acceptat solicitarea, pentru că dezbaterea solicitată de PNL trebuie mutată în Parlament.
Altfel, firul politic va fi rupt, iar oamenii vor continua să iasă în stradă, furioși și neputincioși, cu sentimentul că nu sunt reprezentați nici de putere, nici de opoziție.
Zilele următoare ne vor edifica dacă societatea politică e mai înțeleaptă decât a fost la mineriadele din 1999, ultimul moment de violență din România postcomunistă.
Ar fi tragic să trăim din nou frica devastatoare de atunci.

Doua treimi din votantii PSD ar dori un candidat al propriului partid la presedintie si doar o treime ar sustine candidatura lui Antonescu. Aceasta e concluzia unui sondaj CURS. Rezultatul e firesc. Pesedistii au avut mereu, din 1990 incoace, un candidat pentru Cotroceni. Iliescu a castigat de trei ori si a pierdut in 1996 in turul al doilea. Nastase si Geoana au pierdut confruntarea finala acum doi, respectiv sase ani. In aceeasi perioada, penelistii au avut rezultate mediocre. Niciunul din candidatii proveniti din PNL nu a reusit sa treaca testul turului intai. Electoratul stie aceste lucruri. Iar cel pesedist e mai sensibil decat al altor partide. Intr-adevar, mandatul 2014-2019 ar fi treilea pe care nu l-ar controla. Iar cine nu ocupa Palatul Cotroceni nu are influenta asupra guvernarii. Penelistii stiu si ei aceste lucruri, dar in acest moment costurile unei despartiri de PSD sunt considerate prea mari.

La prima vedere, Crin Antonescu trebuie să îi plătească drepturi de autor lui Victor Ponta. Într-adevăr, liderul PSD a descris acum câteva luni PDL drept partid fascist. Azi, la dezbaterea moțiunii de urgență, Antonescu a reluat formula.
La drept vorbind, ambii ar trebui să plătească drepturi de autor comuniștilor români. Aceștia sunt cei care, în 1945-1946, pentru a-și denigra adversarii, i-au calificat drept fasciști.
Ponta a completat, de altfel, copia tabloului de acum 70 de ani amenințând că venirea sa la putere va însemna arestarea adversarilor politici. Deocamdată, Antonescu nu a făcut și acest pas suplimentar.
În fine, e regretabil că azi, când se împlinesc 22 de ani de la izbucnirea revoluției anticomuniste în București imaginarul public e asaltat de discursuri împrumutate de la Ana Pauker and co.

90 la sută dintre membrii Comitetului Executiv al PSD au votat pentru excluderea lui Mircea Geoană din partid.
E un scor clar. Îmi vine să spun: nu ca în 2009…
Atunci, în campania prezidențială, PSD era trup și suflet pentru Geoană.
Unii ar putea spune că a fost nevoie de doi ani pentru ca și PSD să se pună de acord cu majoritatea cetățenilor români. Într-adevăr, s-ar putea presupune că niciun pesedist nu mai susține azi că Geoană era bun de președinte, dacă nu mai întrunește nici măcar minimumul cerut de o afiliere partizană. E, deci, PSD de acord cu majoritatea din 2009?
Nu se prea poate susține asta, fiindcă nu mai departe decât ieri același PSD a decis să meargă și împotriva opțiunii majorității, care l-a desemnat pe Traian Băsescu președinte pentru 5 ani.
În ambele cazuri, motivația e vagă.
Nimeni nu știe precis de ce Geoană trebuia debarcat, cum nimeni nu știe precis de ce Băsescu ar trebui suspendat.
Pesediștii sunt incapabili să formuleze explicații inteligibile ale acestor decizii.
Dincolo de afirmarea voinței, nu e nimic.
PSD e lipsit, de fapt, de o busolă. În curtea PSD, nu se zărește niciun om de stat. Se văd doar politruci care urăsc.
Ce e mai curios e că PNL s-a așezat la remorca PSD. Cu un aer în egală măsură voios și impetuos.

Crin Antonescu a susţinut ieri, într-un discurs adresat tinerilor penelişti, că liberalismul e o chestiune de atitudine.
De acord.
Să vedem însă cum e compusă atitudinea lui Crin Antonescu, aşa cum se conturează ea chiar în discursul de ieri al fruntaşului PNL. Am reţinut trei teze avansate de preşedintele penelist.
Prima afirmă că alianţa sa cu stânga e justificată de faptul că, după 2000, PSD şi-a schimbat viziunea despre proprietate şi piaţă.
A doua teză susţine că PDL nu e liberal, ci de dreapta, pentru că Traian Băsescu nu e liberal.
A treia e că UDMR trebuie să trădeze acum actuala alianţă de guvernare.
Să traducem aceste afirmaţii:
Prima e rezultatul unei confuzii, probabil voite. Pentru a justifica mariajul cu socialiştii, preşedintele PNL le reinventează trecutul. După 2000, PSD a devenit membru al Internaţionalei Socialiste, nu al celei liberale. Năstase, Geoană şi Ponta au fost rând pe rând adversarii statului de drept (prin atitudinea lor faţă de justiţie) şi, pe cale de consecinţă, ai proprietăţii şi ai pieţei. Pentru că proprietatea nu e garantată şi piaţa nu poate funcţiona acolo unde justiţia e controlată de cleptocraţi, aşa cum a vrut şi cum vrea PSD. Aliindu-se cu socialiştii, PNL s-a alăturat celor care dispreţuiesc statul de drept.
A doua afirmaţie nu e altceva decât traducerea urii faţă de cel căruia PNL îi datorează ultima sa prezenţă în guvern. Fără alianţa cu Traian Băsescu, peneliştii nu ar fi ajuns la putere în 2004. Acesta fapt nu e nici de dreapta, nici de stânga, nici liberal, nici socialist. E doar un fapt. În pană de idei de mai mulţi ani încoace, PNL s-a dedicat exclusiv ştergerii acestui fapt din memoria colectivă. Singura justificare “ideologică” a PNL din 2007 încoace e critica radicală la adresa preşedintelui. Aici e însă o contradicţie. Într-adevăr, definindu-şi aliatul la stânga şi adversarul la dreapta, PNL vrea să se aşeze la centru. Radicalismul e însă o atitudine anti-sistem, nu una centristă. E evident că lui Crin Antonescu nu îi pasă şi că, dimpotrivă, se simte bine în acest discurs populist, care trebuie să “şteargă” din memorie foştii aliaţi utili stigmatizându-i.
A treia afirmaţie e cea mai banală, fiindcă e doar o invitaţie la trădare. PNL nu e singur pe acest drum, fiindcă şi pesediştii cerşesc puterea invitând UDMR să treacă dintr-o barcă într-alta. Dar Antonescu e într-o postură aparte, deoarece nu a fost capabil să câştige vreo alegere. El a pierdut în 2008 lupta în colegiul în care a candidat, partidul său fiind al treilea la ultimul scrutin legislativ; acelaşi Antonescu a ratat şi intrarea în turul al doilea al prezidenţialelor în 2009. În ciuda acestor eşecuri, Antonescu vrea să facă guvernul invitând UDMR să-şi trădeze aliaţii. Dacă urnele nu te duc la putere, rămâne trădarea. Nu e nevoie de mai multe comentarii.
Să rezumăm. Reinventarea trecutului, radicalismul uituc şi dispreţul faţă de urne definesc o atitudine. E ea liberală? Eu cred că nu.

Acum vreo două săptămâni, se vorbea despre “împăcarea” lui Traian Băsescu cu Dinu Patriciu. Cum ultimul a negat, speculaţiile au încetat după o vreme.
Deunăzi, Stelian Tănase a reînviat scenariul, într-o formă şi mai spectaculoasă decât precedenta: Dinu Patriciu ar fi chiar înlocuitorul actualului premier, avut în vedere în “mapele Cotroceniului”. Jurnalistul nu se sfieşte să avanseze speculaţia, chiar dacă el însuşi menţionează că Patriciu a negat în emisiunea în care l-a avut invitat o asemenea variantă!!!
S. Tănase e sceptic, cum îi şade bine oricărui om care, mă-nţelegi, ştie culisele: “mira-m-aş”, zice realizatorul emisiunii 3X3. Previzibil, Patriciu a declarat că e vorba despre fumigene de vacanţă.
Cum se explică ele?
În opinia mea, Crin Antonescu e cel care are nevoie de separarea de Patriciu. Prost văzut în opinia publică, miliardarul e perceput de către penelişti ca o povară. Iată de ce, pe lângă declaraţii de tipul “aliatul meu e Voiculescu, nu Patriciu”, cum zicea C. Antonescu acum o săptămână, au apărut – şi vor mai apărea – zvonuri şi bârfe în care Patriciu e adversarul PNL.
Sunt invenţii ale experţilor în comunicare, mereu gata să inventeze istorii de acest fel ca să acopere lipsa de imaginaţie politică. Eu cred că eficacitatea lor e redusă. Dar câtă vreme se găsesc consumatori, vor exista şi comunicatori… Inclusiv unii sofisticaţi ca Stelian Tănase.

Gândiiţi-vă că mâine
- PNL ar fi condus de Radu Câmpeanu,
- PSD l-ar avea la cârmă pe Ion Iliescu, iar în planul doi pe Adrian Năstase
- PDL l-ar avea şef pe Petre Roman
- PUNR ar exista încă sub bagheta lui Funar şi
- PRM s-ar pregăti să obţină o cincime din voturile cetăţenilor români.
Într-o asemenea ipoteză, faptul că la PNŢCD s-ar afla în frunte Victor Ciorbea nu ar părea straniu.
Deşi suntem în 2011, premierul din 1996-1998 e tot ceea ce a putut oferi un partid care e, de altfel, membru al PPE.
Trist.

Pe vremuri, se spunea că presa are o ştire nu atunci când un politician e muşcat de un câine, ci atunci când un câine e muşcat de un politician.
Aplicată la zilele noastre, asta s-ar traduce cam aşa: presa ar avea o ştire nu dacă Antonescu anunţă că vrea suspendarea lui Băsescu, ci dacă fruntaşul penelist ar spune că a renunţat la această idee, pentru care PNL a fost deja penalizat de public în 2007.
Pentru Antonescu nu contează însă non-ştirea pe care o produce reiterând ideea suspendării.
El doreşte probabil să arate că nu vrea să înveţe din trecut.

Constituirea USL e un moment important pentru scena politică de la noi.
PSD e un partid care, cu excepția ultimei legislaturi, a avut cei mai mulți parlamentari. Inclusiv atunci când era în opoziție – în 1996-2000 sau în 2004-2007 – partidul creat de Ion Iliescu a depășit prin numărul deputaților toate celelalte partide din Parlament.
Faptul că acum s-a aliat cu PNL vădește dorința clară de a obține o majoritate la urne, pentru a putea sugera – în limitele Constituției – un premier. Se caută un urmaș al lui Adrian Năstase, ultimul pesedist premier. (Sau va fi tot Năstase?)
Nu e de neglijat, pe de altă parte, nici faptul că PNL s-a decis să intre într-o coaliție pre-electorală. Atunci când a făcut-o – adică în 1996 (CDR) și în 2004 (DA) – PNL a ajuns la guvern. Nu luați această afirmație ca pe o superstiție! E pur și simplu realitatea: ori de câte ori a mers singur în alegeri, PNL s-a trezit în opoziție (1990, 2000, 2008) sau chiar a ratat intrarea în Parlament (1992).
USL are numeroase puncte slabe. Numesc aici doar trei.
Primul ar fi cantonarea într-o retorică strict negativă: într-adevăr, unicul proiect definit Ponta-Antonescu-Voiculescu e dislocarea PDL și a Președintelui de la putere, nu definirea unei viziuni alternative. Din această cauză, nu e exclus ca USL să ne sufoce în perioada următoare cu promisiuni. Când nu ai proiecte, trebuie să promiți!
Aș numi, în al doilea rând, între defectele de construcție ale USL pastișarea monstruoasei coaliții: impresia că noua alianță îi cuprinde pe toți cei care detestă moderația va fi greu de șters. USL se revendică de la gesturi extreme (precum aruncarea de la balcon a domnului Sobaru) sau de la gesticulații ample precum cele ale microbiștilor nervoși. Reunirea va spori fluierăturile.
În fine, deși unora s-ar putea să li se pară ceva minor, e – în opinia mea – straniu că PC și PSD au divorțat în ianuarie pentru a se regăsi în februarie, după ce între timp PC s-a căsătorit cu PNL. Dar, desigur, trebuie să existe și ceva mister în alianțele astea politice…
Forța electorală a USL nu e însă de neglijat.
E fair să salutăm apariția USL!
Dar e urgent să pornim confruntarea cu Voiculescu, Antonescu & Ponta!
Nu trebuie să li se îngăduie să monopolizeze spațiul politic, așa cum au lăsat nu o dată impresia că și-ar dori.

În ziua în care în Parlamentul European se discută despre nevoia ca UE să recunoască Holocaustul romilor, la București două comisii ale Parlamentului cer ca numele de rom să fie înlocuit cu cel peiorativ de țigan.
Diferența de atitudine e șocantă.
Ea e cu atât mai surprinzătoare cu cât la Bruxelles, Renate Weber de la PNL, Monica Macovei de la PDL și Ioan Enciu de la PSD se asociază demersului susținut de președintele PE Jerzy Buzek, în vreme ce la București, ideii avansate de veșnic neliniștitul pedelist Silviu Prigoană i se raliază Olguța Vasilescu de la PSD și Puiu Hașotii de la PNL.
Partidele românești funcționează cu două fețe foarte diferite în capitala de pe Dâmbovița și, respectiv în inima Europei instituționale.