Consultările de mâine de la Cotroceni sunt probabil cele mai tensionate din istoria noastră post-decembristă.
Motivul nu e legat de separarea bipolară a partidelor din majoritate și respectiv din opoziție. S-a mai întâmplat. Și Ion Iliescu și Emil Constantinescu au avut parte de situații în care disputa politică a așezat față în față tabere care păreau să fi rupt orice punte. Mineriadele – din 1990, 1991 sau 1999 -, ca și criza intervenită după forțarea demisiei lui Radu Vasile sunt doar câteva stări de mare tensiune în care dialogul a fost absent.
Motivul tensiunii maxime de acum nu e legat nici măcar de actorii implicați. E drept că Antonescu și Ponta nu au mai cunoscut, ca lideri de partid, o asemenea tensiune a confruntării, în vreme ce președintele a mai avut parte de ea, în vremea în care regimul a funcționat ca unul de coabitare (2007-2008).
Noutatea e alta. Pentru prima dată din 1989 încoace, Opoziția e în afara Parlamentului. Aceasta e, din punct de vedere instituțional, contestarea cea mai radicală a unei majorități din regimul instituit de Constituția de la 1991.
În momentul de față, există două riscuri majore.
Primul ar fi paralizia instituțională. Dacă toate pozițiile actuale sunt păstrate – guvernul rămâne în post, iar Opoziția în afara legislativului – până la data scrutinului viitor, regimul e văduvit de una din instituțiile sale centrale. Un parlament fără opoziție e o cameră fără responsabilitate, iar un guvern care are adversari doar în stradă e lipsit, de fapt, de autoritate.
Al doilea risc e delegitimarea regimului. Aceasta s-ar produce dacă modificarea stării actuale – printr-o schimbare de guvern sau prin revenirea opoziției în Parlament – n-ar trezi nicio reacție în tabăra adversă. Dacă o nouă garnitură guvernamentală nu ar aduce opoziția înapoi în Camere sau dacă, dimpotrivă, o revenire a USL din stradă nu ar conduce la schimbarea formulei guvernamentale, s-ar legitima fie boicotul, fie șantajul. Ambele sunt alimente periculoase pentru regimul nostru poliic.
Acesta e, la drept vorbind, și foarte fragil și foarte rigid. Mijloace care în alte locuri sunt folosite pentru a debloca situațiile critice – demisia guvernului sau dizolvarea Parlamentului – sunt în cazul românesc instrumente a căror simplă invocare a agravat de fiecare dată crizele politice. În asemenea situații, nimic nu poate fi rezolvat dacă, pe lângă un dram de inteligență politică, moderația nu devine regula principală de conduită.
Sunt convins că Traian Băsescu a înțeles criza dintr-o perspectivă instituțională. N-ar trebui însă lăsat singur, tocmai acum când e conștient că are nevoie și de prieteni politici, și de adversari.

După ce în primele trei zile ale protestelor, nici guvernul, nici PDL nu s-au exprimat, ieri s-a spus în fine ceva.
Premierul a afirmat că deplânge violența, iar PDL – prin purtătorul său de cuvânt – a anunțat că dorește să dialogheze cu actorii sociali și politici, cerând unui prim vicepreședinte, secretarului general și președintelui partidului să poarte aceste discuții.
E insuficient.
Cred că partidul trebuia să mandateze în mod clar guvernul să intervină fără întârziere ca mediator social și să solicite președintelui să asume rolul constituțional de mediator politic. În absența unor solicitări explicite de această natură, opinia publică poate ajunge să creadă că există doar vocea partidelor de opoziție care vor demiterea președintelui, murmurul străzii și o vagă dorință de discuție.
Pentru a porni dialogul, guvernul ar trebui să fie gata să declare oamenilor reuniți în stradă “v-am auzit!” și să anunțe imediat un calendar al consultărilor pe care și le propune. În niciun caz nu trebuie să lăsăm în grija partidului ce trebuie să facă guvernul, ca principală forță executivă.
Chiar dacă în acest moment există o sumă de revendicări – dintre cele mai diverse -, unele voci din mulțime se disting. E, de pildă, cazul studenților și al profesorilor. Ministrul educației, nu secretarul general al PDL, e cel îndreptățit să organizeze fără întârziere dialogul cu aceștia. Chestiunile sociale trebuie preluate de ministrul muncii și așa mai departe.
Mai e ceva. E nevoie de o marjă de negociere, adică de disponibilitate. Ideea că vom dialoga doar pentru a spune aceleași lucruri recitate de un an și jumătate încoace nu ne va duce prea departe. Fără o voce clară și aptă să nască încredere, există riscul ca în curând până și pedeliștii să se simtă mai aproape de cererile străzii decât de viziunea propriului guvern.
Altfel spus: dacă Boc nu acționează prompt și inteligent, va fi obligat de propriii săi suporteri să plece. Inacțiunea lui riscă să blocheze orice mediere politică din partea Președintelui, indiferent că este vorba despre dialogul societății cu statul (în acest caz: guvernul) sau de consultările cu partidele politice.
La limită, paralizia executivă poate lăsa impresia că regimul e alcătuit doar din jandarmi cu mușchi, nu și din miniștri cu creier.
Timp nu e foarte mult.
UPDATE: Salut un prim succes al premierului Boc și al președintelui Băsescu: e vorba despre reîntoarcerea lui Raed Arafat la Ministerul Sănătății.

I-am acordat un interviu Sabinei Fati pentru România liberă.
Una dintre întrebări îmi cerea să spun dacă plecarea lui Raed Arafat va avea și alte consecințe în afara ieșirilor în stradă. Iată răspunsul meu:
“Nu fac niciodată profeții. Consecințe politice există deja. Am în vedere ieșirea în stradă a tuturor nemulțumiților, nu doar a suporterilor SMURD. Pe de altă parte, cerând anticipate, USL vrea să profite de pe urma episodului Arafat. Luni, PDL are o reuniune a Colegiului Director. Boc și compania sunt obligați să decidă ceva. E nevoie de o mutare politică semnificativă. E prea puțin să spui că vom dezbate o nouă versiune a legii sănătății. De la începutul disputei, niciun pedelist cu autoritate nu a rostit ceva care să conteze. E o liniște nefirească. Parcă am fi partid neparlamentar”.

Sorin Oprescu sustine, intr-un interviu, ca vrea sa stea la Primarie “vreo 12 ani”. Daca as fi fost jurnalist, l-as fi intrebat pe primar cum de a candidat la presedintie in 2009, cand amorul fata de urbe e atat de mare? Cum nu sunt jurnalist, ma multumesc sa pun o alta intrebare: ce anume ar justifica o prezenta de 12 ani la carma Bucurestiului? Daca lasam de o parte declaratiile infantile de genul “in Bucuresti pun tot sufletul pe care il am si pe care pot sa il am”, nu mai ramane din Oprescu decat ambitia de a mutila Capitala cu ajutorul unei autostrazi suspendate. N-ar fi rau ca PDL sa lanseze in sfarsit un candidat pentru Bucuresti, fiindca in acest moment Oprescu nu are un interlocutor politic. Intr-adevar, nici vreunul dintre primarii PDL de sector, nici consilierii generali, nici vreun lider pedelist de la centru nu reprezinta un adversar veritabil pentru actualul primar. Punctul de pornire ar putea fi chiar opozitia fata de proiectul autostrazii suspendate.

La prima vedere, Crin Antonescu trebuie să îi plătească drepturi de autor lui Victor Ponta. Într-adevăr, liderul PSD a descris acum câteva luni PDL drept partid fascist. Azi, la dezbaterea moțiunii de urgență, Antonescu a reluat formula.
La drept vorbind, ambii ar trebui să plătească drepturi de autor comuniștilor români. Aceștia sunt cei care, în 1945-1946, pentru a-și denigra adversarii, i-au calificat drept fasciști.
Ponta a completat, de altfel, copia tabloului de acum 70 de ani amenințând că venirea sa la putere va însemna arestarea adversarilor politici. Deocamdată, Antonescu nu a făcut și acest pas suplimentar.
În fine, e regretabil că azi, când se împlinesc 22 de ani de la izbucnirea revoluției anticomuniste în București imaginarul public e asaltat de discursuri împrumutate de la Ana Pauker and co.

Așa cum anticipam acum câteva zile, discuția despre tratatul interguvernamental va conduce – în cel mai bun caz – la o revizuire a Constituției care nu va lua în seamă niciun alt aspect. Aceasta pare a fi principala concluzie a consultărilor de azi de la Cotroceni.
Arhitectura regimului e însă la fel de proastă ca și filosofia bugetară care a dominat ani de-a rândul guvernarea. A bloca o revizuire comprehensivă e absurd.
Opoziția vine de la UDMR. Iar motivul pentru care maghiarii se opun e temerea lor că o modificare a Constituției va diminua numărul de aleși de care dispun.
Aceeași teamă explică și blocarea proiectului de redesenare administrativă. Aceeași teamă explică și refuzul de a asuma o formulă majoritară pentru legislative. În fine, aceeași teamă explică veto-ul UDMR la legea votului pentru românii din străinătate: UDMR nu dorește ca participarea să sporească într-atât încât Uniunea să nu mai treacă pragul de 5%. Drepturile politice ale românilor din afara granițelor sunt astfel grav atinse.
Din aceste puncte de vedere, UDMR a început să facă o opoziție la fel de dură ca și USL la proiectele avansate de PDL.
Mai sunt oare maghiarii în coaliție? Sau avem, de fapt, un guvern minoritar, sprijinit când și când de UDMR? Poate că ar fi bine atunci ca miniștrii maghiari să fie trimiși acasă? Sau ne apropiem de momentul unei schimbări mai ample?

Am întrebat în dreapta și în stânga și n-am aflat ceva consistent.
Am căutat în presă și n-am găsit nici aici mare lucru.
E vorba despre Piedone.
Am votat împotriva lui în 2008 și în 2009: când PDL a făcut campanie pentru legislative și pentru prezidențiale, primarul PC a fost cu trup și suflet în tabăra celor care voiau să doboare “dictatura lui Băsescu”.
În 2010, în campania Teo Trandafir versus Liliana Mincă, am fost din nou împotriva unui primar care e cunoscut prin supra-nume, nu prin gesturi politice.
De atunci încoace, singurul fapt semnificativ e îndepărtarea lui Cristian Popescu de Partidul Conservator. Motivul – evocat de presă – nu e legat de curaj, inteligență, imaginație, sacrificiu public. Nu, singurul fapt notabil e – aparent – refuzul lui Dan Voiculescu de a-l accepta ca lider al minusculului partid.
După această veste, au apărut câteva zvonuri care îl anunțau pe actualul primar de la 4 ca posibil candidat la Primărie. Din partea UNPR.
Ieri, Elena Udrea a anunțat că primarul Piedone ar putea primi un premiu de consolare și mai mare pentru abandonarea sa de către Dan Voiculescu: el ar putea conduce campania PDL-UNPR de la locale!
Prin acest anunț, înțeleg că Elena Udrea a deschis o dezbatere publică despre strategia PDL în campania de anul viitor. Cum discuția nu e limitată la interiorul organizației, ba mai mult a pornit de la vârf direct în spațiul public, îmi exprim, la rândul meu, punctul de vedere aici, înainte de orice discuție internă.
Cred că asocierea cu Piedone e o eroare capitală. La fel cum e și o asociere electorală cu UNPR: una e colaborarea la guvernare cu un grup care asigură majoritatea în Camere și alta e asocierea electorală cu un partid care se declară de stânga, deși sprijină un guvern PPE. Motivele sunt ușor de înțeles:
Cel mai general e următorul: încrederea în PDL nu va fi regăsită prin transferul unor personaje din partide marginale (de genul Piedone) sau prin asocierea cu marginali & transfugi din PSD sau PNL, așa cum sunt membrii UNPR sau cum ar putea fi partide fondate de Geoană sau Vanghelie, luați împreună sau separat.
În particular, e o eroare de optică să crezi că Piedone a însemnat ceva în politica din București în afara tranzacției PSD-PC, la care ulterior s-a asociat PNL. Partitura folosită pentru a lua prizonier publicul din sectorul 4 cu ajutorul lui Piedone a fost un populism deșănțat. Piedone nu se pretează la altceva. Iar eu cred că publicul – nu doar cel din sectorul 4, ci din întregul București – merită ceva mai bun. Alternativa la primarul general nu e un alt Oprescu, ci altceva decât Oprescu.
Închei cu o observație legată de comasarea alegerilor. Dacă aceasta se va realiza, atunci campaniile pentru locale și pentru parlamentare vor fi coordonate. Mai mult decât atât, vor exista la nivelul fiecărei unități electorale semnificative – județ sau municipiu – lideri care vor fi emblema partidelor sau alianțelor aflate în competiție.
Ca unul intrat în PDL datorită lui Traian Băsescu, nu mă văd susținând o campanie în București așezată sub portretul lui Piedone.
UPDATE: Atașez aici două fotografii cu Traian Băsescu, care a venit aseară la PE, la o ceremonie organizată la sfârșitul președinției poloneze.

Acum câteva luni, am declarat că dacă am avea de ales între 200 de primari corupți și două milioane de voturi curate, ar trebui să alegem a doua variantă. Sugeram că desprinderea de corupție e o condiție e recâștigării încrederii.
Toate acestea se întâmplau la început de martie, în CNC, în pregătirea Convenției PDL.
Am fost considerat atunci nerealist, radical, neloial etc. Mi s-a explicat, pe voci diferite, că voturile mobilizate de un primar corupt sunt un sprijin de care nimeni nu se poate dispensa azi, când avem atâtea dificultăți. Toți cei care mi-au făcut asemenea reproșuri știau că nu au dreptate. Tonul dominant era disprețul față de cetățeni.
În ceea ce mă privește, nu sunt convins că numărul corupților din PDL atinge cota 200. Ar fi o mare dezamăgire să aflu că lucrurile sunt atât de grave.
De fapt, nu cifrele sunt decisive. E posibil să mai existe alți primari corupți, e posibil să fie corupți în alte demnități publice.
Importantă e atitudinea. Nefericitul caz Apostu a vădit faptul că PDL poate reacționa ferm și demn.
Mai bine mai târziu decât niciodată…

Spațiul nostru public suferă.
Limba de lemn îl domină atât de autoritar încât îngroapă orice idee înrădăcinată care ar vrea să respire aerul tare al libertății.
Pe de altă parte, pasiunile sunt atât de aprige încât cenzurează orice idee nouă.
Existența acestor obstacole nu trebuie să ne sperie.
Așa se întâmplă în momentele de criză. Frica, indecizia, ignoranța blochează.
Avem însă în orice moment posibilitatea de a propune idei noi sau de a relua idei vechi, sănătoase.
Cinci idei liberale mi se par foarte utile.
Prima e aceea că politicienii slujesc cetățeanul, nu statul. E un adevăr banal, dar care e uitat. Cum partidele sunt cartelizate, gândul lor se îndreaptă spre stat – cel care le furnizează resursele – nu spre cetățean, cel care e chemat să le dea doar voturile. Uneori, în condiții dintre cele mai penibile.
A doua idee e la fel de simplă. Sectorul privat și cel public au o demnitate egală. Altfel spus: e greșit și să crezi că doar sectorul public merită atenție, și să optezi pentru privat în defavoarea publicului.
A treia idee e legată de economie. Scopul ultim al politicilor trebuie să fie creșterea economică, nu diminuarea deficitului public. Orice politică redusă la grija pentru deficit se poate vădi stearpă, pentru că poate fi practicată – pe termen lung – în condiții de recesiune. E tot ce poate fi mai nesănătos, și pentru sectorul privat, și pentru cel public.
A patra idee liberală privește funcția esențială a statului, și anume protecția “vieții, bunurilor și libertăților” individuale. Statul trebuie să producă protecție, de la previzibilitatea de care au nevoie actorii economici la compasiunea pentru actorii ne-economici lipsiți de resurse. Doar ignoranții pot crede că, în fața crizei, statul trebuie să demisioneze. Lumea modernă e străns legată de rafinarea modalităților protecției.
În fine, a cincea idee e moderația, care poate susține capacitatea de a discuta cu ceilalți parteneri politici. Moderația e soluția ieșirii din izolare.
În ciuda faptului că aceste cinci idei au rodit în multe locuri, ele nu sunt practicate de (aproape) nimeni în România anului 2011.
Sunt preferate extremele, populismele de stânga și de dreapta, exagerările, negarea radicală a opțiunilor de ieri în favoarea unui “viitor luminos”.
Ieșirea din criză și momentul post-criză nu vor putea fi gestionate cu asemenea atitudini.
PDL poate asuma cele cinci idei în cadrul unei platforme distincte. Dacă nu o va face, atunci el nu va cuprinde o parte esențială a dreptei. E chiar partea care a fost abandonată de PNL atunci când acest partid a ales să se arunce în brațele stângii.
Altfel spus, e eronat să crezi – cum susținea deunăzi un sociolog din ce în ce mai angajat, dar fără de partid – că, dat fiind că vine un an electoral, PDL se îndreaptă inevitabil spre centru, impunând nevoia unei noi formațiuni care să fie situate la dreapta partidului de guvernământ.
Loc la dreapta PDL nu e decât pentru formațiuni ultra-conservatoare, y compris pentru fundamentaliști religioși. Mă tem că acest loc nu reprezintă azi mai mult de 3-4 procente, adică mai puțin decât actualul prag electoral.
E, în schimb, loc pentru o politică liberală veritabilă, articulată, așa cum s-a întâmplat mereu în momente de criză, în jurul ideilor descrise mai sus, pe care le reiau aici pe scurt:
- politica pentru cetățean, nu pentru stat
- egala demnitate a sectorului privat și a celui public
- creșterea economică e mai importantă decât scăderea artificială a deficitului
- statul protejează, nu demisionează
- moderația, ca instrument de dialog.
La o privire atentâ, toate aceste idei fac astăzi parte din tabloul de valori comune ale familiei PPE, care a interiorizat vechea tradiție liberală a continentului.

Pentru orice persoană normal constituită, secretarul de stat surprins luând mită ar trebui suspendat din PDL.
Nu se întâmplă așa pentru că nici statutul nu o îngăduie, nici organizația din care provine nu e dispusă să acționeze cu promptitudine.
Această nefericită combinație le îngăduie adversarilor să acuze PDL ca întreg de corupție.
Conform regulii interne, suspendarea va veni în cel mai bun caz mai târziu, la o eventuală trimitere în judecată.
În acel moment, publicul va fi uitat până și numele coruptului.
Cine pierde din asemenea situații?
Organizația politică e cea care plătește factura.
Dacă PDL ar recurge la suspendarea automată, s-ar proteja în fața unor incidente mai mult decât penibiie.
Nu o face pentru că organizația e aservită interesului unor inși vicleni, care au pervertit sensul prezumției de nevinovăție.
Interesul public pierde în numele principiului care ar trebui să-l protejeze.
UPDATE: Salut decizia premierului Boc de a-l demite pe responsabilul ANOFM din demnitatea de secretar de stat. E un gest firesc.