În Adunările alese în vremea Regulamentelor Organice, un deputat își pierdea mandatul în două situații: dacă, după vot, susținea public o opinie distinctă de cea a Adunării sau dacă lipsea de trei ori de-a rândul nemotivat de la lucrări.
E o informație și nimic mai mult.

Una dintre particularitatile Parlamentului islandez este aceea ca deputatii nu sunt grupati in functie de familiile politice. Asezarea in sala de plen e stabilita prin … tragere la sorti. La inceputul fiecarei sesiuni, cei 63 de membri ai Althingi aleg – ca la loto, dintr-o cutie cu bile – numarul fotoliului pe care il vor ocupa. Supravietuirea acestei vechi practici democratice nu e singura trasatura aparte a vietii politice din aceasta tara, care e – reamintesc – membra NATO, fara a avea armata (si, evident, fara a avea un ministru al apararii). In Islanda, increderea democratica e atat de mare incat numarul mandatelor de presedinte nu e limitat la doua, cum se intampla in cvasi-totalitatea democratiilor veritabile, desi presedintele e ales in mod direct. Asa se face ca actualul sef al statului, un distins profesor de stiinte politice, elev al lui Robert Dahl si Stein Rokkan, e la al patrulea mandat! Ma grabesc sa adaug ca, in cazul Romaniei, ar fi total nepotrivit ca textul constitutional sa nu impuna o limitare a numarului de mandate. Increderea reciproca a actorilor politici de la noi e cvasi-nula, iar respectarea cuvantului dat e vazuta ca semn de slabiciune. Avem nevoie de reguli foarte rigide!

Ilinca, una dintre cititoarele acestui blog, mă întreabă, într-un comentariu, ce anume aştept de la politică, de la poziţia de consilier sau de la un mandat de deputat în PE? La ce bun tot circul ăsta?, se întreabă Ilinca şi tot ea răspunde, cu alte interogaţii: să fie vorba de bani? aştept eu oare aplauze?
Încerc să răspund cât mai complet.
Am fost invitat să lucrez cu doi preşedinţi. Pe amândoi îi votasem. Amândoi au invocat, în momentul în care mi-au lansat chemarea, experienţa mea universitară din domeniul ştiinţelor politice. Nu ştiu câţi ar refuza o asemenea invitaţie. Eu n-am auzit până acum vreun coleg (român sau străin) dând cu piciorul la o asemenea oportunitate.
Când am devenit consilier, nu eram membrul vreunui partid. Am intrat în schimb în cursa pentru PE pe listele unei organizaţii partizane. Asta e regula, şi nu doar la noi. Independenţii sunt excepţii. Eu nu sunt Tokes, ultimul independent care a reuşit să obţină un mandat în alegeri altele decât cele locale, nu sunt nici EBa, care va fi probabil următorul independent care va reuşi să câştige un asemenea mandat.
Ce aştept?
Banii se duc repede. Iar aplauze nu caut. Orgoliul e rău. Ultima dată când m-am lăsat sedus de el n-a ieşit prea bine….
Era acum vreo 3 săptămâni. Participam la lucrările Consiliului Permanent al Francofoniei, cu diplomaţi şi politicieni din aproape 70 de ţări. Unii dintre ei evocau, în cuvinte măgulitoare, activitatea mea din ultimii doi ani ca preşedinte al comisiei politice a Francofoniei. La un moment dat, mă sună un ministru din România. Ies din sală. După ce se încheie conversaţia, observ că telefonul nu mai are baterie. Îl las pe hol la încărcat şi, măcinat de vanitate, mă întorc la reuniune să văd cine şi cum mă mai laudă. Peste 15 minute, telefonul meu dispăruse. Pe hol rămăsese doar firul de alimentare. M-am convins încă o dată că orgoliul e un păcat…
Adaug ceva care poate suna populist, dar care este o regulă de viaţă ce trebuie luată în serios atunci când intri în politică: cred că mai important decât ce aştept eu de la politică este ce aşteaptă ceilalţi, semenii mei, de la mine.
Nu e uşor să afli, deoarece mulţi cred că răspunsul e la îndemână şi că îl înţelegi cu uşurinţă.
Dar nu e aşa.