MRU a reamintit public că e membru suspendat al PNL. Reacțiile suscitate de acest gest merită toată atenția. Mihai Voicu, un birocrat penelist, a declarat că nu gasește numele premierului în hârtiile de la partid. A uitat probabil că MRU a candidat, în vremea în care era ministru de externe, la funcția de vicepreședinte al PNL, fiind înfrânt de către Adrian Cioroianu. De la PDL a reacționat amicul Voinescu, zicând că “dacă un om îți spune că se simte penelist, înseamnă că e penelist”. “Penelist” suna destul de rău în ziua în care Mihaela Popa a decis să plece de la PDL la PNL, reamenajând astfel raportul de putere din Senat.
În ceea ce mă privește, cred că MRU trebuie susținut indiferent dacă Mihai Voicu îșii face sau nu ordine între hârtii și indiferent dacă majoritatea de la Senat va putea fi menținută sau nu cu sprijinul unor membri PNL.
Iar susținerea trebuie să vizeze acum acțiunea guvernamentală, nu un proiect de partid, a cărui croială nu va putea fi stabilită înainte de alegerile locale și poate nici măcar înainte de alegerile legislative. Într-un moment în care populismul își dă mâna cu naționalismul, liberalii – indiferent că sunt în PDL, în PNL sau în afara vreunui partid – sunt obligați să măsoare de două ori înainte de a tăia o dată.

Spațiul nostru public suferă.
Limba de lemn îl domină atât de autoritar încât îngroapă orice idee înrădăcinată care ar vrea să respire aerul tare al libertății.
Pe de altă parte, pasiunile sunt atât de aprige încât cenzurează orice idee nouă.
Existența acestor obstacole nu trebuie să ne sperie.
Așa se întâmplă în momentele de criză. Frica, indecizia, ignoranța blochează.
Avem însă în orice moment posibilitatea de a propune idei noi sau de a relua idei vechi, sănătoase.
Cinci idei liberale mi se par foarte utile.
Prima e aceea că politicienii slujesc cetățeanul, nu statul. E un adevăr banal, dar care e uitat. Cum partidele sunt cartelizate, gândul lor se îndreaptă spre stat – cel care le furnizează resursele – nu spre cetățean, cel care e chemat să le dea doar voturile. Uneori, în condiții dintre cele mai penibile.
A doua idee e la fel de simplă. Sectorul privat și cel public au o demnitate egală. Altfel spus: e greșit și să crezi că doar sectorul public merită atenție, și să optezi pentru privat în defavoarea publicului.
A treia idee e legată de economie. Scopul ultim al politicilor trebuie să fie creșterea economică, nu diminuarea deficitului public. Orice politică redusă la grija pentru deficit se poate vădi stearpă, pentru că poate fi practicată – pe termen lung – în condiții de recesiune. E tot ce poate fi mai nesănătos, și pentru sectorul privat, și pentru cel public.
A patra idee liberală privește funcția esențială a statului, și anume protecția “vieții, bunurilor și libertăților” individuale. Statul trebuie să producă protecție, de la previzibilitatea de care au nevoie actorii economici la compasiunea pentru actorii ne-economici lipsiți de resurse. Doar ignoranții pot crede că, în fața crizei, statul trebuie să demisioneze. Lumea modernă e străns legată de rafinarea modalităților protecției.
În fine, a cincea idee e moderația, care poate susține capacitatea de a discuta cu ceilalți parteneri politici. Moderația e soluția ieșirii din izolare.
În ciuda faptului că aceste cinci idei au rodit în multe locuri, ele nu sunt practicate de (aproape) nimeni în România anului 2011.
Sunt preferate extremele, populismele de stânga și de dreapta, exagerările, negarea radicală a opțiunilor de ieri în favoarea unui “viitor luminos”.
Ieșirea din criză și momentul post-criză nu vor putea fi gestionate cu asemenea atitudini.
PDL poate asuma cele cinci idei în cadrul unei platforme distincte. Dacă nu o va face, atunci el nu va cuprinde o parte esențială a dreptei. E chiar partea care a fost abandonată de PNL atunci când acest partid a ales să se arunce în brațele stângii.
Altfel spus, e eronat să crezi – cum susținea deunăzi un sociolog din ce în ce mai angajat, dar fără de partid – că, dat fiind că vine un an electoral, PDL se îndreaptă inevitabil spre centru, impunând nevoia unei noi formațiuni care să fie situate la dreapta partidului de guvernământ.
Loc la dreapta PDL nu e decât pentru formațiuni ultra-conservatoare, y compris pentru fundamentaliști religioși. Mă tem că acest loc nu reprezintă azi mai mult de 3-4 procente, adică mai puțin decât actualul prag electoral.
E, în schimb, loc pentru o politică liberală veritabilă, articulată, așa cum s-a întâmplat mereu în momente de criză, în jurul ideilor descrise mai sus, pe care le reiau aici pe scurt:
- politica pentru cetățean, nu pentru stat
- egala demnitate a sectorului privat și a celui public
- creșterea economică e mai importantă decât scăderea artificială a deficitului
- statul protejează, nu demisionează
- moderația, ca instrument de dialog.
La o privire atentâ, toate aceste idei fac astăzi parte din tabloul de valori comune ale familiei PPE, care a interiorizat vechea tradiție liberală a continentului.

Urmăresc cu multă atenţie discuţia din ultimele săptămâni pe marginea opoziţiei stânga-dreapta în lumea românească.
Aş vrea să aduc o modestă contribuţie la această dezbatere, indicând foarte succint trei elemente care o pot, sper, îmbogăţi.
Întâi şi întâi, aş remarca faprul că, suscitată de criza ivită pe neaşteptate acum 3-4 ani, reflecţia despre identitate politică a ajuns să capete şi la noi, ca şi aiurea, un aer nostalgic şi pe alocuri de-a dreptul… conservator. De ce spun asta? Pentru că dacă, în faţa grozăviei crizei, socialiştii nu fac decât să apere statul-Providenţă, liberalii au drept busolă statul minimal sau manchesterian, cum i se mai spunea în urmă cu câteva decenii, până să apară simplificatorul limbaj libertarian. Aparent, conservatorii nu puteau spera o ocazie mai bună pentru a-şi legitima supravieţuirea, vai!, atât de dificilă de vreo două secole încoace. Criza a creat, altfel spus, nu noi definiţii, ci replieri. Asta n-ar fi nimic. Dacă te uiţi la detalii, descoperi că gestionarea acestui trecut dă rateuri. Socialiştii nu ştiu unde să caute proletarul, iar socialismul fără proletariat e ca păstorul fără turmă; la rândul lor, ameţiţi de aerul tare al înălţimilor austerităţii, liberalii par să fi pierdut orice sens pentru protecţie, deşi, de la Locke la Popper, statul e un instrument al protecţiei individuale. S-a ajuns la un impas comparabil cu cel din anii treizeci. Cred că, la fel ca şi atunci, dreapta are nevoie de un nou liberalism. Nu de o repliere în trecut şi cu atât mai puţin într-un trecut care la noi e echivalat cu o tradiţie anti-modernă. Liberalismul care a constituit temelia opoziţiei faţă de totalitarism s-a copt în Colocviul Lippmann de la Paris din 1938 şi în Societatea de la Mont Pelerin, creată imediat după război, pornind de la o nouă lectură a clasicilor, nu de la o reverie paseistă.
În al doilea rând, aş vrea să remarc că dezbaterea românească despre stânga şi dreapta pare cu totul desprinsă de dimensiunea europeană. Cu toate că intrarea noastră în Uniunea Europeană a fost cel mai semnificativ fapt politic de la căderea comunismului până astăzi, nu ne regăsim decât mimetic în contextul comunitar. Noi nu am răspuns încă la întrebarea ce anume dăm Europei, în ce fel sporim identitatea pe care am ales-o. Deocamdată au răspuns pentru noi alţii, iar noi ne-am arătat când şi când indignaţi că răspunsul a fost: români înseamnă bone şi/sau romi. Era să uit că în 99 de cazuri din 100, atunci când spunem Europa, adăugăm imediat bani. Ca să ne lamentăm imediat că nu suntem în stare să îi cheltuim… Interiorizarea prezenţei noastre în Europa e cea mai însemnată sursă de construcţie a identităţii politice. Nu vom trăi într-o lume demnă dacă ne adăpostim în etnie sau credem că resursa libertăţii o constituie seducerea electorală a babelor care se luptă cu jandarmii ca să vadă moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.
În al treilea rând, nu mă pot împiedica să observ o dezvoltare paradoxală a discuţiei despre stânga şi dreapta. Pornind de la constatarea că retorica unei stângi prăfuite şi reacţionare e susţinută în spaţiul public de la noi de jurnalişti şi comentatori care se pretind independenţi, unii dintre participanţii la dezbatere au susţinut că e nevoie de sinceritate. Cu alte cuvinte, de asumarea deschisă, fără reţinere, a valorilor proprii. Sinceritatea e, de bună seamă, esenţială. E o invenţie a lumii moderne, aşa cum arăta mai demult Isaiah Berlin. E ea suficientă? Unii dintre cei care se recomandă a fi de dreapta au spus că e nevoie de ceva mai mult. De renunţarea la independenţă, a spus cineva, de idolatrie, a adăugat un altul, avansând teza conform căreia nu e suficient să crezi în idei, ci se cuvine să crezi în oameni. În acest punct, discuţia devine foarte interesantă. Renunţarea la independenţă şi idolatria sunt gesturi politice. Să presupunem că toţi cei preocupaţi de spaţiul public fac aşa ceva: aleg o tabără şi un idol şi îşi mărturisesc cu sinceritate opţiunile. Mai e posibilă libertatea? Liberalii consideră că ea se pierde dacă fiecare om raţional o apucă pe acest drum. Societatea e liberă dacă nu toţi membrii săi judecă partizan. Acesta e unul dintre argumentele importante din Calea către servitute, volumul lui Hayek care a inspirat revigorarea liberalismului. Independenţa spiritului şi refuzul idolatriei rămân, cred eu, esenţiale pentru ca libertatea să dăinuie. O spune cineva care şi-a pierdut independenţa, alegând un drum partizan şi care, ori de câte ori uită, voit sau nu, că e pe o baricadă politică, e taxat drept trădător sau naiv…

În ultimele zile, consilierul prezidențial Sebastian Lăzăroiu vorbește despre nave cosmice și eroi, după ce acum câteva luni a reușit să delecteze publicul cu personaje din basme, care au hrănit imaginația comentarilor și au justificat – încă o dată – angajarea publică a ONG-iștilor mereu tentați de aventură.
Ca oricare alt cetățean, și dl Lăzăroiu este, de bună seamă, liber să folosească orice mijloace pentru a justifica alegeri politice sau, dimpotrivă, pentru a ascunde asemenea alegeri.
Opțiunea mea este diferită: eu cred că trebuie să clarificăm anumite chestiuni, nu să le facem atât de obscure încât fiecare să poată pricepe atât un lucru, cât și contrariul său, iar la sfârșit să poată apăra astfel orice repoziționare (inclusiv una de ultim moment).
M-aș bucura să clarific aici și acum o chestiune care, aparent, este de ordin strict terminologic.
E vorba despre folosirea, în caracterizarea unora dintre gesturile sau declarațiile mele publice, a etichetelor de “reformist” și de “intelectual” (cu variantele “intelectual al PDL” sau, după caz, “al lui Băsescu”).

Prima precizare: nu am folosit niciodată eu însumi, pentru a mă caracteriza, vreuna dintre aceste etichete. Fiind un liberal, sunt perfect conștient că dorința mea de a le refuza nu ia dreptul altora de a le utiliza. Însă eu nu mă definesc și nu mă voi defini ca “reformist” și cu atât mai puțin ca “intelectual”.

A doua precizare: numele cu pricina au fost folosite mai întâi de către adversarii politici, apoi de către simpaticii colegi din PDL pentru a caracteriza un tip de discurs sau un tip de opțiune asumate fie atunci când am fost consilierul Președintelui, fie atunci când am acționat ca membru al PDL.

A treia precizare: în acest fel au fost ornate retoric sensibilități numite în alte vremuri anti-intelectualiste, care au rădăcini în celebra lozincă “noi muncim, nu gândim“, sau, dacă e să sondăm straturile mai adânci ale conștiinței noastre publice, în filosofia zicalei “prea multă carte strică“.

A patra precizare: retorica de acest fel e destinată să șteargă complet sau măcar să minimalizeze două dimensiuni importante ale opțiunilor și convingerilor politice. Este vorba despre dimensiunea etică a alegerilor pe care le facem în calitate de oameni publici și e vorba, apoi, despre relația pe care o avem cu percepția cotidiană a politicii de către oamenii simpli.

Iată trei exemple, pentru a înțelege și mai bine ce anume m-aș bucura să pot lămuri:

1. Atunci când am declarat că politicienii trebuie să coboare din limuzine și să ia troleibuzul, nu țineam un discurs anti-bogăție, ci voiam să subliniez că percepția oamenilor simpli e un reper esențial pentru acțiunea politică. Nu e suficient (ba e chiar contra-indicat!) să opunem conștiinței comune tabele macroeconomice, statistici colorate în roz sau un discurs împotriva presei. Cetățenii nu trăiesc nicăieri în lume cu statistici de la guvern, iar ura față de moguli nici nu ține de foame, nici nu înlocuiește speranța. S-a opus acestei idei o alta, și anume că, dacă ești membru de partid, trebuie să fii solidar cu orice, inclusiv cu ceea ce scandalizează tot restul societății. La limită, intrarea într-un partid ar aduce obligația de a spune doar ceea ce decide omnipotentul partid. Eu cred că oricine ajunge să susțină așa ceva justifică sinuciderea, nu sacrificiul pentru o cauză demnă și nobilă.

2. Atunci când am spus că nu trebuie să ne amăgim cu o revenire miraculoasă în sondaje bazată pe reinventarea unor oameni politici a căror cotă de încredere tinde spre zero, aveam în vedere nu savante calcule electorale, ci o constatare clară ca roua de dimneață. Nu poate vorbi despre progres și modernizare cel care taie salariile cu 25% și promite că peste doi ani le aduce în cel mai bun caz acolo unde au fost. Austeritatea și modernizarea sunt în conflict. În aceeași ordine de idei, a recomanda cuiva întoarcerea la urne, în orice circumscripție și indiferent de formula electorală, nu e semn de dispreț sau de nerecunoștință, ci, dimpotrivă, un mod – pur democratic și prietenos – de a sugera revenirea cu picioarele pe pământ. Există, desigur, și varianta alternativă, călduță, de culise: negocierea, inclusiv prin intimidarea oricărei alternative sau trădarea oricărei convingeri. În contextul în care discutăm, diferența dintre soluția de la urne și cea din culise e diferența dintre medicament și drog.

3. Atunci când am spus că, dacă avem de ales între 200 de primari corupți și 2 milioane de voturi venite de la cei decepționați de actuala politică, ar trebui să ne oprim la a doua variantă, nu am propus un calcul sofisticat, ci unul bazat – din nou – pe simțul comun. În primul rând, trebuie să spun că, personal, nu cred că avem în PDL atâția primari corupți. Cifra a fost avansată – fără alte detalii – de cei care, după ce propuseseră sancțiuni aspre pentru corupți, s-au răzgândit, din rațiuni evidente de campanie internă în partid și de teamă că, odată suspendați, respectivii primari s-ar duce la USL și ar câștiga împotriva PDL. Nu știu câți primari PDL sunt realmente corupți, dar știu sigur că sunt tot mai puțini cetățeni care sunt dispuși să vină la vot chemați de un partid despre care se spune că ar avea 2, 20 sau 200 de corupți și care nu clarifică situația acestora. Aici nu e vorba despre reformă, ci despre luciditate.

Închei spunând răspicat că în PDL (și nu numai), distincția relevantă nu e cea dintre intelectuali și non-ntelectuali, nici măcar cea dintre reformiști și conservatori. Distincția cu adevărat însemnată e cea dintre politicienii care respectă opțiunile și percepția omului simplu și cei care cred că acesta e doar o parte din masa de manevră, pe care “pragmaticii”, “greii”,
“talibanii”, “politicienii cu cicatrice” ar putea-o convoca și seduce în chip necondiționat din patru în patru ani. Știm însă cu toții că așa ceva e nu doar lipsit de etică, ci și imposibil. Din 1996 încoace, toți cei care au organizat alegeri au mers după scrutin în opoziție, pentru că au rămas la jumătate de drum sau pentru că au văzut în propriile lor erori capcane ale adversarilor.
Dacă nu acceptăm acest adevăr politic elementar, ne vom hrăni cu iluzia că semenii noștri devin eroi după ce un consilier prezidențial acordă un interviu unui cotidian central.
Experiența politică recentă vădește, de fapt, că eroii sunt din ce în ce mai rari și că, dacă totuși apar, recunoașterea lor e făcută de oamenii simpli, niciodată de sociologi sofisticați.
Cei din urmă vin eventual și măsoară, cu mai multă sau mai puțină precizie, ce anume vor vocile anonime să spună atunci când politicienii se bâlbâie și ezită atât de tare să aleagă, încât ai crede că au fost trimiși pe orbită, în nave spațiale reale sau imaginare.

În ultimul timp, unii dintre membrii PNL au căpătat obiceiul de a spune – în loc de PDL – doar PD. L-am auzit și ieri pe dl Antonescu vorbind despre Partidul Democrat în loc de Partidul Democrat Liberal.
Nu știu care este motivul. Cel mai probabil, peneliștii sunt mâhniți, pentru că nu au monopolul asupra sensibilității liberale și vor să sublinieze că locul liberalilor (din societate, y compris din alte partide) e în PNL. Alt motiv ar putea fi acela că trecerea unui grup de membri PNL în tabăra Președintelui nu a fost digerată nici măcar acum, la câțiva ani după ce s-a produs. Un al treilea motiv ar putea fi dorința PNL de a sublinia că PDL e dominat la nivel organizațional de mai mulți membri ai fostului FSN, cu care unii peneliști au fost complici la începutul anilor 90, pentru a se separa mai târziu în mod aparent ireconciliabil.
Indiferent de motiv (sau de motive), folosirea numelui PD în loc de PDL e un gest foarte puțin… liberal.
De ce spun acest lucru?
Nu e vorba doar despre faptul că PDL cuprinde pe lângă foști membri ai FSN/PD sau ai PNL, și persoane care nu au fost nici în PNL, nici în PD. Acestea sunt date sociologice, veți spune, dar miza e, în mod evident, ideologică. Aici avem o dificultate.
Atunci când este vorba despre chestiuni ideologice, cel mai bine ar fi, desigur, ca discuția să se poarte în termeni preciși. Economia și regulile ei, morala și impactul acesteia asupra societății, modul în care e exercită puterea, funcțiile statului și multe altele ar trebui să fie supuse unui examen minuțios și unei dezbateri de substanță pentru a vedea ce anume apropie și ce anume separă persoanele și organizațiile care își asumă principii sau idei care poartă același nume.
Din păcate, disponibilitatea pentru asemenea dezbateri tinde spre zero. Eu l-am invitat în repetate rânduri pe dl Antonescu la dialog, dar domnia sa nu și-a găsit până acum timp sau a considerat că un președinte de partid nu poate discuta cu oricine pe orice temă. Nu mi-am pierdut speranța că într-o zi o dezbatere publică despre liberalism între PNL și PDL va fi posibilă.
Revenind însă la chestiunea numelui, aș reaminti că unul dintre semnele atitudinii liberale este respectul față de diversitate.
În numele acestui respect, nu poți nesocoti identitatea celuilalt, indiferent de cât ți-ar fi el de odios. A o nega înseamnă a te nega.
Altfel spus: disprețul față de adversari aduce o diminuare nu doar a adversarului, ci și a celui care disprețuiește.
Iată de ce nu cred că replica pe care trebuie s-o dăm peneliștilor e de a spune și noi PN (Partidul Național) în loc de PNL, ci de a pleda pentru civilitate și a-i invita la dialog.
E posibil ca, în urma unui asemenea dialog, să descoperim că nu avem, într-adevăr, foarte multe în comun, dar că, la fel ca în multe alte democrații, liberalismul e plural.
Ar fi un progres.

În suplimentul Revistei 22 din ultima săptămână, puteți citi multe texte interesante despre creștin-democrație.
Cine le compară cu articolele de la începutul tranziției va vedea diferența de substanță.
Nu ascund că textul care m-a sedus e cel semnat de Aurelian Crăiuțu, care se referă la relația dintre creștin-democrație și liberalism.
“Liberalismul la care visez” – scrie Crăiuțu – “e și un anumit stil, critic, nedogmatic și civilizat, un mod elegant de a gestiona diversitatea și conflictul de idei și interese, pornind de la recunoașterea failibilității umane… E vorba de un liberalism care respectă demnitatea și unicitatea persoanei umane, conștient că oamenii nu trăiesc doar pe orizontală (unde politica și economia sunt chemate să asigure condițiile unei viețuiri corecte și decente), ci și pe verticală, dimensiune prin excelență spirituală, fără de care existența umană ar fi de neconceput. De aceea m-am simțit mereu afin cu acei liberali neortodocși care au avut curajul să afirme importanța acestei din urmă dimensiuni, într-un timp în care nu era corect politic s-o faci. M-am simțit astfel mai aproape de Wilhelm Roepke, adevăratul creier în spatele economiei de piață germane… decât de Friedrich von Hayek sau Ludwig von Mises, în scrierile cărora sufletul omului aproape că dispare în spatele pieței libere”.

Expresia îi aparţine dlui Dan Tapalagă, unul dintre cei mai buni jurnalişti de la noi.
Ea conţine îndemnul pe care mi-l adresează domnia sa, după ce îmi reproşează că am susţinut-o pe Teo Trandafir.
Nu voi insista asupra simplificării pe care şi dl Tapalagă, şi alţii au îmbrăţişat-o, şi anume aceea de a o reduce pe proaspăta deputată la unele din emisiunile pe care le-a realizat, şi anume la cele în care apăreau manelişti. Şi cariera sa de jurnalist (radio şi TV), ca şi campania pe care a susţinut-o vădesc faptul că Teo e o persoană nu doar simpatică, ci şi onorabilă. Simplu spus: Teo nu a produs manele şi nu le-a folosit în campanie.
Vreau însă să mă refer la imaginea proiectată de dl Tapalagă cu ajutorul expresiei din titlul acestei postări.
Ea conţine o idee despre politică pe care o voi refuza la fel de decis cum am refuzat şi ideea oligarhiei.
Am afirmat de mai multe ori opoziţia mea faţă de oligarhie, adică faţă de exploatarea influenţei financiare în scop politic. Acesta a fost şi motivul principal al criticii pe care am făcut-o la adresa candidaturii tânărului Prigoană. Nu pot fi de acord cu oligarhizarea pentru că ea diminuează şansele cetăţenilor lipsiţi de resurse şi ajunge, pe o cale indirectă, la efectele pe care le avea votul cenzitar. Sper că e clară diferenţa dintre acest motiv şi discursul care refuză oligarhii pentru că manipulează opinia prin televiziuni.
Dar la fel de rea şi de periculoasă e şi altă idee. Aceea că politica trebuie făcută de şi pentru un cerc foarte restrâns de cetăţeni.
Ar fi vorba de oamenii foarte educaţi, de cei care sunt legaţi de o cultură rafinată şi care nu vorbesc decât celor asemenea lor. E vorba aici de un liberalism aristocratic. Un liberalism legat şi el de votul cenzitar, într-o formă mult mai directă decât cea presupusă de oligarhii tranziţiilor.
Ei bine, îl voi dezamăgi pe dl Tapalagă. Deşi am introdus în spaţiul nostru public – prin cărţi şi conferinţe, prin articole şi prin discursuri – multe dintre ideile liberale, inclusiv cele aparţinând liberalismului aristocratic, nu am fost şi nu voi fi niciodată suporterul ideii că politica este pentru o elită.
Trăim în societăţi democratice. Fără această împământenire, liberalismul e o iluzie.
În societatea de masă, egalitatea e regula. Votul unui doctor în chimie şi votul unui analfabet sunt egale. Cine ascultă Bach are aceeaşi influenţă ca şi cel care ascultă manele. Cine nu a ieşit din lecturile şcolare şi cititorul care e la curent cu toate noutăţile literare au acelaşi statut politic.
Un politician care crede şi în liberalism şi în democraţie nu poate vedea doar un fragment de societate. Dacă mi-aş fi propus să îi reprezint doar pe colegii mei de la Universitate, aş fi intrat în competiţia pentru rectorat, nu în cea pentru Parlamentul European.
Democraţia nu e rezervată publicului de la Ateneu sau celor care l-au citit pe Tocqueville sau celor care, în general, în numele unui rafinament cultural, îmbrăţişează cultura dispreţului faţă de mase.
Cred, altfel spus, într-o formă de reprezentare care să lege oameni educaţi şi oneşti de cetăţenii simpli, de masa articulată de egalitatea modernă.
E la fel de dificil să găseşti oameni educaţi şi oneşti dispuşi să intre în jocul politic, ca şi să convingi un intelectual că votul unui analfabet e egal cu al lui. Ştiţi de ce e greu? Pentru că devotamentul faţă de cauza publică e o corvoadă. E mult mai comod să urmăreşti doar interesul privat.
Nu voi fi, de aceea, “oleacă mai elitist”. Pentru că detest elitismul la fel de mult ca şi oligarhizarea scenei politice. O ţoapă îmbogăţită e la fel de antipatică, pentru mine, ca şi un suporter al votului cenzitar.
Societatea noastră oferă, din păcate, tot mai puţine ocazii de a învăţa egalitatea.
De la eliminarea uniformelor din şcoală la ridicarea gardurilor din jurul proprietăţilor private, de la aroganţa unor lideri de opinie la vedetizarea politicienilor – totul merge în direcţia destituirii egalităţii din viaţa noastră publică.
Şi dacă i-am invitat pe îmbogăţiţii tranziţiei să ia din când în când troleibuzul, îl voi invita să facă acelaşi lucru şi pe dl Tapalagă! Sper să nu se supere.
Mersul cu troleibuzul e o ocazie de a experimenta egalitatea fără de care nu poţi percepe sensul politicii actuale…

“Structura mentală leninistă (bolșevică) este înrădăcinată într-o cultură politică sceptică față de dialogul deschis și procedurile democratice, ostilă dezvoltărilor spontane în cadrul societății. Leninismul nu este doar o ideologie, ci și un set de precepte și tehnici menite să inspire un activism și militantiam revoluționar global, în opoziție cu liberalismul burghez și cu socialismul democratic. Aceasta este similitudinea, dar și principala distincție dintre cele două atacuri violente asupra individualismului liberal: fascismul este o patologie a iraționalismului romantic, iar bolșevismul este o patologie a hiper-raționalismului de inspirație iluministă”. Acesta e un scurt fragment din textul intitulat Secolul lui Lenin, un admirabil eseu scris de Vladimir Tismăneanu pentru volumul în onoarea lui Ken Jowitt. Apărut de curând și în română, la Curtea veche, sub titlul Ordinea mondială după leninism, acest volum a fost editat de Vladimir Tismăneanu, Marc Morje Howard și Rudra Sil și a apărut inițial în 2006 la University of Washington Press.
În viziunea lui Tismăneanu, leninismul nu și-a încheiat istoria, fiind actual atât în “țările conduse cândva de partide leniniste”, cât și în cazul “partidelor naționaliste socialiste, ca Ba’as și mișcărilor carismatice fundamentaliste și neo-totalitariste, ca Al-Qaeda lui Osama bin Laden”.

23 august 1939, ziua Pactului Ribbentrop-Molotov, este momentul în care criza liberalismului a atins punctul ei culminant, pentru că atunci și-au dat mâna cele două totalitarisme.
Comemorarea victimelor acestor regimuri – solicitată și într-o rezoluție recentă a Parlamentului European – ne obligă să vedem și cum anume o asemenea negare a libertății poate fi evitată.
Soluția constă, ca și în trecut, în respectul demnității umane și în moderație.
Acum 70 de ani, aceste două valori au fost îngropate, iar Europei i-au trebuit cinci decenii ca să le reabiliteze.
Căderea comunismului a fost începutul regăsirii unității europene.
Nu suntem departe de acest țel.
Când regimurile din Balcanii de vest și din Moldova vor face pași decisivi ai democratizării, Europa va fi în sfârșit o comunitate eliberată definitiv de Pactul Ribbentrop-Molotov.

Azi se împlinesc 95 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu.
A fost unul dinte puţinii politicieni de dreapta cu convingeri veritabile.
Acesta e şi motivul pentru care a fost temut de adversari. L-au respectat abia după moarte. Cât a fost în faţa lor, l-au insultat.
Eu l-am întâlnit o singură dată. Era în mai 1994, la congresul diasporei româneşti ţinut la Paris.
Eram student acolo şi curiozitatea m-a împins să merg la respectiva reuniune, pentru a-i vedea pe liderii politici ai dreptei din România întâlnindu-se cu cei plecaţi din ţară după al doilea război mondial, în anii 70 sau imediat după Revoluţie.
Coposu era deja marcat de boală, dar se ţinea drept. I-am fost prezentat de Emil Constantinescu şi am schimbat câteva cuvinte. Când i-am spus că mă ocup de gândirea liberală postbelică, m-a încurajat să văd cum anume se împleteşte ea cu creştin-democraţia. Era evident la curent cu dezvoltările ideologice ale liberalismului din Germania din anii 50 şi 60.
Îi datorăm lui Corneliu Coposu multe. Fără el, fără ideea coalizării dreptei, nu am fi avut alternanţa la putere din 1996.
Dumnezeu nu i-a mai lăsat zile s-o vadă…