De câțiva ani încoace, Ion Iliescu a început să fie mai cunoscut pentru poreclele pe care le atribuie decât pentru judecățile pe care le concepe.
Lui Năstase i-a zis “arogantul”, fixând o percepție publică de care fostul premier nu s-a lepădat până în ziua de azi. Mare succes a avut și descrierea lui Geoană ca “prostănac”: inventată între cele două tururi de scrutin din 2004, porecla s-a lipit de Geoană până la eșecul acestuia din 2009. Zilele trecute, Antonescu a devenit “cârlan”: va rămâne și asta!
Poreclele tind să facă uitate judecățile politice ale fostului președinte. Mai puțin citate, acestea nu sunt însă lipsite de putere, fiindcă Ion Iliescu păstrează o influență subterană în PSD.
Cine îi citește blogul sau interviurile va descoperi că fostul președinte nu se dă în lături să califice timpul prezent, inclusiv recentele proteste de stradă, pornind de la ideea că am trăi în “dictatură” și societatea ar fi amenințată de atitudinile “totalitare” ale lui Traian Băsescu.
Sunt două lucruri aici.
Mai întâi de toate, e de notorietate că Ion Iliescu știe foarte bine ce e totalitarismul. Jumătate din viața sa politică s-a desfășurat într-un asemenea sistem. Din două, una: ori Iliescu a uitat ce era România totalitară, ori el mizează pe ignoranța celor mai tineri. Ambele variante sunt grave.
Mai e însă ceva de care trebuie ținut seama.
După ce ai chemat minerii să ciomăgească studenți, cred că e bine să vorbești despre Piața Universității doar pentru a-ți cere scuze.
După ce ai avut trei mandate de președinte, deși Constituția nu prevede decât două, iar în zilele revoluției ai susținut că e bine să fie doar unul, e cuviincios să folosești cu mare moderație referințele la Constituție.
După ce l-ai decorat pe Vadim Tudor, e indicat să nu dai lecții de etică politică.
În acest moment, națiunea ar avea de câștigat dacă Ion Iliescu s-ar rezuma la porecle. Dacă s-ar ajunge aici, ne vom bate cu toții – indiferent de partid – pentru ca în DEX să introducem termenul “poreclitor”. Toată lumea va ști la cine ne referim.

Într-un discurs foarte lung, Ion Iliescu a lăudat în fața delegaților la congresul PSD epoca Năstase, dar mai ales perioada în care Nicolae Văcăroiu a fost premier. Sinistru!
Dacă adăugăm și nostalgia fostului președinte pentru cooperația socialistă, ca și pentru controlul proprietății realizăm că stânga românească a devenit ultra-conservatoare. Se înțelege astfel mai bine alianța PSD cu minusculul partid condus de Dan Voiculescu.
Ar fi logică, în aceste condiții, regruparea PDL și PNL sub semnul liberalismului.
Divizarea dreptei e însă blocată de mai bine de trei ani.
Va fi interesant însă cum vor evolua lucrurile în condițiile în care principala obsesie a PSD a devenit revenirea la impozitarea progresivă, pe care alianța PNL-PDL a curmat-o în 2005.

A schimba numele PDL în Partidul Popular ar fi o eroare.
Motivele sunt mai multe.
În primul rând, renunţarea la numele “liberal” ar lăsa liber un culoar pentru PNL. Iar în România respectul pentru statul de drept, susţinerea libertăţii economice şi aspiraţiile democratice sunt asociate cu numele “liberal”, nu cu altul. Dacă vrem să acoperim întreaga dreaptă, atunci trebuie să ne asumăm valorile liberale sub acest nume, nu sub un altul. De altfel, atâta vreme cât PNL a refuzat mâna întinsă din 2007 încoace este clar că singura soluţie care ne-a rămas e confruntarea. Unificarea s-a vădit imposibilă, aşa că trebuie să recurgem la competiţie.
În al doilea rând, adoptarea numelui popular ar însemna renunţarea la identitatea democrată, care pentru mulţi dintre membrii PDL, cei proveniţi din PD, e esenţială. E vorba, în fond, despre confruntarea cu Iliescu, care a durat din 1992 până astăzi, într-o variantă diferită de cea definită de partidele istorice.
În al treilea rând, a prelua în denumirea partidului termenul “popular” doar pentru că acesta apare în numele european al familiei noastre politice ar fi un gest inutil. Europenizarea partidului ţine de practici şi viziune, nu de modificări superficiale. Să nu uităm, de altfel, că regimurile europene sunt în egală măsură liberale şi democratice. Numele PDL nu e decât un concentrat de europenizare. Trebuie doar să îi dăm mai multă substanţă decât în prezent, nu să ne mulţumim cu o etichetă.
Pe scurt, a menţine numele PDL înseamnă a asuma confruntarea directă cu peneliştii, a continua opoziţia faţă de Iliescu şi a miza pe o europenizare de fond, nu pe una de formă.

Sunt bucuros că termenul modernizare s-a împământenit în politica românească.
E folosit tot mai frecvent pentru a descrie reforma statului.
Ar fi păcat ca sensul lui să se piardă, printr-o utilizare neîndemânatică.
De aceea, cred că ar trebui să nu fie folosit în ocazii electorale. De pildă, ideea că lupta din 17 ianuarie pentru colegiul 1 ar fi legată de o promisiune de reformă a statului e ridicolă.
Tânărul Prigoană ar trebui de altfel să înțeleagă sensul competiției în care a intrat și să nu își conducă retorica pe un teren mai accidentat decât cel cu care e obișnuit domnia sa, șofer cu numeroase amenzi la activ.
Pe de altă parte, poate că e momentul ca termenul modernizare să fie contextualizat.
Altfel spus: ar fi, cred eu, bine să vedem unde începe și cum poate fi asumată modernizarea.
O întrebare utilă ar fi, de pildă, următoarea: nu cumva este momentul și pentru modernizarea partidelor, nu doar a statului despre care vorbesc respectivele partide?
Modernizarea nu pare să fie un proiect de actualitate la PSD (care vorbește, cu vocea lui Ion Iliescu, mai degrabă despre stabilitate și eficiență), nici la PNL (care s-a obișnuit să înlocuiască reflecția cu sloganul și să reducă pasiunile politice la ura față de Traian Băsescu).
PDL ar putea profita de această situație, adică de lenea sau indolența adversarilor, asumând primul proiect de modernizare a unui partid postcomunist.
Cred că dimensiunile cele mai însemnate ale unei asemenea modernizări ar fi următoarele:
1. Relația cu cetățenii
2. Structura organizatorică
3. Identitatea doctrinară
Voi vorbi despre fiecare dintre aceste puncte pe larg în zilele și săptămânile care vin.
Fac aici și acum doar o descriere succintă a problemelor.
1. Cât privește relația cu cetățenii, PDL ar trebui să aleagă între sporirea numărului de membri printr-o campanie de recrutare bine chibzuită și respectiv întreținerea bazei actuale. Ambele soluții au avantaje și dezavantaje. Singura variantă proastă e un parcurs ezitant, adică nedefinit. Sau bazat pe hazardul unor poziționări parlamentare și al unor negocieri pripite. Tot aici intră și construirea unei relații cu cetățenii și simpatizanții care să privească perioada dintre campanii (nu doar cea din campanii) și care, pe de altă parte, să nu fie legată de o perspectivă clientelară, ci de una civică. O formațiune politică modernă e una conștientă de faptul că oamenii intră în partide nu (doar) pentru a avea avantaje (materiale sau simbolice), ci și pentru a avea o tribună. Două sunt provocările majore în această privință. Una este clarificarea relației dintre afaceri și politică. PDL are de ales între ambiguitate și deosebirea netă. Sunt posibile evident și tonurile gri. Nu folosesc însă la nimic. A doua provocare este legată de gestiunea carierelor. Nu e vorba doar de oportunismul născut din poziția de putere a PDL. E ceva vechi și inevitabil. E vorba – mult mai important – despre conviețuirea unor generații care au căpătat experiență, dar și uzură, cu unele care au entuziasm, dar și imaturitate. În această privință, e nevoie, cred eu, de adaptare reciprocă și de negociere, nu de confruntare și înverșunare.
2. Structura organizatorică merită și ea o atenție specială. Corelarea dimensiunii parlamentare și a celei guvernamentale (nu doar la votul bugetului!), sudarea unei relații clare și transparente a grupurilor parlamentare din Senat și Cameră cu publicul, corelarea acțiunii palierului local și a celui național sunt urgente. Cine va trata această chestiune doar în cheie financiară se va înșela. Din experiența limitată pe care am dobândit-o, am realizat că aleșii și militanții sunt însetați în egală măsură de coerență și coordonare. Un partid modern nu e nici o firmă, nici o închisoare. Voturile nu se strâng precum profitul unei firme, iar partidul trebuie să asume o libertate de opinie considerabilă. El trebuie în plus să articuleze nivelul local și cel național, cel regional și cel european. Un partid e modern dacă oferă fiecărui membru o tribună. Un partid nu e modern dacă se îmbată cu iluzia comunicării prin televiziune. Un partid e modern dacă gândește, nu dacă plătește propagandiști capabili să vândă un slogan. Un partid nu e modern dacă vorbește pe o voce.
3. Identitatea doctrinară e și ea o urgență. Una impusă în primul rând de istoria recentă. În ultimii ani, PDL a cunoscut atât mutații organizatorice (fuziunea PD și PLD fiind cea mai importantă), cât și poziționări strategice și tactice în plan național (doi ani pro-PNL, urmați de doi ani anti-PNL și anti-PSD, după care un an pro-PSD, iar din decembrie 2009 o epocă pro-minorități și independenți), dar și pe plan european (integrarea în familia populară). Opțiunile liberale, creștin-democrate și de centru conviețuiesc fără frontiere clare în sânul PDL. Nu e nevoie de pașaport, dar parcă o busolă nu ar strica…
Mă opresc aici, subliniind din nou că e vorba de o eboșă.
Cred însă că un partid care se vrea modern trebuie să clarifice aspectele despre care am vorbit.
Dacă face așa ceva, el poate defini apoi opțiuni politice majore.
Iar acestea nu sunt puține.
Altfel spus, ar fi bine dacă modernizarea ar începe de jos…

Un cititor care semnează “Bibliotecaru” a formulat o întrebare foarte interesantă: “de ce credeţi că Ion Iliescu a fost, şi încă este, susţinut de o parte importantă a cetăţenilor României?”
Încerc sa schiţez un răspuns, sugerând câteva categorii de susţinători.
Primii sunt cei care l-au votat în 1990 ca om al schimbării. Aura revoluţionară nu se şterge.
Alţii sunt cei care l-au votat în 1992 şi 1996, ca adversar al modernizării pe care o întruchipa CDR.
A treia categorie e formată din cei care l-au votat în 2000. Mă număr printre ei şi nu îmi pare rău. Dacă ar fi să aleg din nou între un democrat şi oricine din categoria Vadim Tudor, n-aş ezita să dau un vot negativ.
A patra categorie e formată din cei care l-au votat în toate aceste ocazii. Sunt probabil cei care formează nucleul dur al PSD.
Problema pe care o are Geoană e tocmai aceea că o parte din acest nucleu dur al votanţilor Iliescu nu se simte reprezentată de actualul candidat PSD la prezidenţiale, deşi e mai mult decât probabil ca Geoană însuşi să fi făcut parte din acest corp de fideli ai lui Iliescu.
Într-adevăr, e greu de crezut că Mircea Geoană a votat în 1990 Raţiu sau Câmpeanu, în 1992 şi 1996 – Constantinescu sau Manolescu, în 2000 – Isărescu sau Stolojan ori în 2004 Traian Băsescu.

UPDATE: Adaug ceva observaţiei despre Iliescu făcute mai devreme. Geoană nu e credibil dintr-un motiv care ar putea fi exprimat foarte simplu în felul următor: singurul său proiect politic este schimbarea lui Traian Băsescu. În timp ce actualul Preşedinte vrea să schimbe România, Mircea Geoană vrea doar răsturnarea puterii. Aşa se explică şi insistenţa cu care e promovată ideea Băsescu-dictator. Aceasta ar trebui să producă impresia că suntem într-o perioada revoluţionară. E o improvizaţie nereuşită. Voi reveni la această chestiune.

Pesediștii s-au remarcat întotdeauna prin disprețul față de reguli, indiferent că e vorba despre Legea fundamentală (a se vedea cele trei mandate ale lui Ion Iliescu) sau despre legile ordinare (schimbate fără rușine ori de câte ori le încălcau interesele).
În ultimele zile, acest dispreț față de reguli e afișat din nou.
Două sunt gesturile care mi-au atras atenția.
Primul e declarația lui Mircea Geoană conform căreia, dacă pică guvernul, PSD și PNL merg la Cotroceni să prezinte o nouă majoritate. Sunt două erori aici: întâi de toate, trebuie spus că majoritățile se afirmă în Parlament, nu se declară la Cotroceni. Apoi, trebuie ținut seama că textul constituțional dă președintelui, și doar lui, prerogativa desemnării unui candidat la postul de premier. Atunci când vrei să devii președinte, e bine să nu ignori aceste reguli.
Al doilea gest de dispreț despre care vreau să spun câteva cuvinte este declarația lui Poul Nyrup Rasmussen, potrivit căreia România ar trebui să propună un comisar social-democrat. Pusă la cale de social-democrații autohtoni, declarația îi cere președintelui României “să lase orgoliile la o parte”. Rasmussen e un vechi și constant apărător al lui Adrian Năstase. Atunci când acesta a pierdut cursa pentru președinție, șeful socialiștilor europeni a transmis un comunicat în care deplângea înfrângerea prietenului său. Adrian Severin îl cultivă de asemenea cu oarecare insistență pe Rasmussen. Solidaritatea socialiștilor este, de bună seamă, firească. Nu la fel de firesc e ca o decizie care aparține exclusiv executivului de la București să fie tratată pe un ton jignitor. Nici socialiștii europeni, nici cei locali nu sunt îndrituiți să intervină în privința comisarului din partea României. Utilizarea presiunii externe nu te ridică în ochii celorlalți, ci te descalifică.

Așa e descrisă situația în care, la o cursă de atletism, de 100 de metri, de pildă, unul dintre competitori pornește mai repede decât ceilalți.
E situația în care se află și Crin Antonescu.
Și-a anunțat intenția de a candida încă din martie, iar acum distribuie deja manifeste electorale.
Deși alegerile prezidențiale au loc abia peste două luni, șeful liberalilor ne spune deja, prin mesajele aruncate în cutiile de scrisori, că “România o schimbăm cu toții”.
E atât de puțin convingător încât îmi vine să spun că efortul său nu merită făcut.
De altminteri, PNL a avut întotdeauna candidați slabi la prezidențiale, atunci când a avut ambiția de a refuza alianța electorală: Radu Câmpeanu în 1990 sau Stolojan în 2000 s-au clasat pe locul al treilea.
Asta pare a fi, în cel mai bun caz, și soarta lui Antonescu în 2009.
E interesant de observat că liberalii au ajuns la guvernare doar atunci când au susținut la prezidențiale un candidat care nu venea din partidul lor: Emil Constantinescu în 1996 sau Traian Băsescu în 2004 i-au chemat la guvern pe peneliști pentru că i-au susținut împotriva candidaților de stânga (Iliescu, respectiv Năstae).
Crin Antonescu e însă prea orgolios pentru a învăța ceva din trecut.

În ziua în care Mamadou Tandja, președintele Nigerului, a promulgat o nouă Constituție, care îi prelungește mandatul cu trei ani, Ion Iliescu, ales de trei ori președintele României, deși Constituția nu permite decât două mandate, a declarat că Traian Băsescu e un pericol național.

În prefața cărții lui Adam Michnik care a fost publicată acum câteva zile de Polirom, Vladimir Tismăneanu scrie:
“Am discutat adeseori subiectul decomunizării cu Michnik și am ajuns amândoi la concluzia că situația în Polonia este esențial diferită de aceea din România. În Polonia, asasinii părintelui Popieluszko au fost judecați sub regimul Jaruzelski. Sigur, au primit sentințe scandalos de blânde, dar au fost totuși arestați, judecați și condamnați.

În România postcomunistă, ucigașii inginerului Gheorghe Ursu se plimbă liberi, sfidători, fără urmă de căință. La fel și torționarii muncitorilor de la Brașov care au participat la revolta anticomunistă din noiembrie 1987. Criminalul Gheorghe Enoiu se plimbă liniștit prin Parcul Herăstrău. Generalul securist Pleșiță dă lecții de istorie. Iar faptul că un Ion Iliescu ajunge să-l citeze aprobativ pe Michnik, insinuând chiar un fel de identificare cu valorile acestuia, ține de o uzurpare simbolică, o fraudă ori, mai bine zis, o impostură de dimensiuni cosmice. Între valorile lui Adam Michnik și cele ale lui Ion Iliescu se găsește o insurmontabilă, definitivă prăpastie”.