Victor Ponta are problemele pe care le avea și Mircea Geoană.
El nu este, în ochii lui Traian Băsescu, un candidat credibil pentru poziția de premier.
Pe de altă parte, V. Ponta nu este, în ochii pesediștilor, un candidat credibil pentru poziția de prezidențiabil.
Fruntașul PSD a crezut că poate face uitate cele două dificultăți majore pe care le are.
A creat, în acest scop, un dispozitiv politic menit să ascundă problemele, nu să le rezolve.
Victor Ponta a unit PSD cu PNL pentru ca, pe de o parte, poziția de prezidențiabil să îi fie “distribuită” lui Antonescu, iar, pe de alta, pentru ca șansele lui de a deveni premier să pară că nu mai țin de Traian Băsescu, ci doar de obținerea unui scor mai mare de 50% la legislative.
Lipsit de experiență, V. Ponta a uitat însă mai multe lucruri:
1. PSD nu a mers niciodată în alegerile prezidențiale pe mâna unui candidat din alt partid. E, de altfel, singura formațiune care a reușit nu doar să aibă un candidat la fiecare scrutin prezidențial, dar și să îl impingă în turul al doilea, de câte ori nu a câstigat cursa. Cred că peneliștilor nu le-a scăpat acest detaliu.
2. Un prezumtiv scor mai mare de 50% pentru USL îl obligă pe Traian Băsescu să numească un premier de la această formațiune, dar nu îi impune un anumit nume. La limită, Președintele e liber să îl desemneze și pe Crin Antonescu candidat la funcția de premier. Mi-e greu să cred ca pesediștilor mai experimentați le-a scăpat un asemenea scenariu.
3. PNL a intrat în USL interesat, în primul rând, de participarea la guvernare. Acest partid nu a reușit să fie prezent în guvern decât atunci când a participat la alegeri într-o coaliție, adică în 1996 și în 2004. Atunci când s-a angajat în competiția legislativă pe cont propriu, PNL fie nu a intrat în Parlament (1992), fie a trecut pragul electoral, dar a rămas în opoziție (1990, 2000, 2008). In ambele ocazii în care a fost actor guvernamental, PNL și-a abandonat partenerul înaintea următorului test electoral: aceasta e experiența pe care au trăit-o si PNTCD în 1999-2000, și PDL in 2007-2008.
Incercând să nu semene cu Mircea Geoană, Victor Ponta oferă ocazia PNL de a face ceea ce a mai făcut în trecut, iar pesediștilor iluzia că l-ar putea pune în dificultate pe Traian Băsescu.
De fapt, actualul lider PSD nu e diferit de cel care l-a precedat.

La un an de la pierderea alegerilor, Mircea Geoană s-a decis să spună în gura mare că Victor Ponta e fie mai naiv, fie mai necinstit decât el.
De fapt, Mircea Geoană caută să cumpere bunăvoința publicului, pentru că ține să-și păstreze poziția de la Senat și simte că sprijinul de care se bucură e tot mai firav.
Pentru atingerea acestui scop, el nu economisește niciun mijloc.
Altfel, dintr-o perspectivă rațională, e cu totul și cu totul deplasat să rememorezi cu atâta fast eșecul.
Mai ales în condițiile în care – pentru câteva ore – eșecul a părut să fie o victorie…
PSD va reacționa probabil așa cum își dorește Mircea Geoană s-o facă: îl va transforma într-o victimă.
Una la fel de artificială ca și bucuria “președintelui de o noapte” de acum un an.
O altă variantă nu cred că există.

Moțiunea de cenzură e bazată pe o iluzie.
Nu, nu am în vedere iluzia că, abia depusă, moțiunea va și trece. Ponta crede asta, nu și Antonescu.
Nu este vorba nici despre iluzia că după o eventuală cădere a guvernului Boc, în următoarele 6 luni ar mai pica alte două guverne pentru a se ajunge la alegeri anticipate. Aceasta e o iluzie comună tuturor celor care au visat la destituirea guvernelor după septembrie 1991.
Nu, nu e vorba nici despre iluzia că Traian Băsescu ar fi intimidat de crearea unei majorități anti-Boc și ar numi un premier convenabil PSD & PNL. Cred că nimic nu îl poate împiedica pe președinte să folosească toate puterile constituționale pentru a nu face pe plac unei majorități sudate de ura împotriva lui.
Nu, nu e vorba nici despre iluzia că aplicarea în următoarele șase luni a măsurilor schițate de moțiune ar conduce la altceva decât la România de acum 6 luni. Asta e ceva ridicol.
E pur și simplu vorba despre iluizia că, vorbind șase-șapte luni pe an despre moțiune, îi aperi pe cetățeni.
Nu mai realizăm că e vorba despre o iluzie, pentru că ea a devenit deja un stil politic.
Instituit de cuplul Antonescu-Geoană, acest stil e continuat acum cu succes de cuplul Antonescu-Ponta.
Dacă Boc va cădea, efectul asupra sistemului politic va fi de aceea mai puternic decât al unei alte schimbări de guvern.
Deoarece consacrarea unui stil e mai mult decât modificarea titularului de la Palatul Victoria.

Deși e în opoziție, PSD face tot posibilul să acapareze statul. Mă rog, o parte din el, dar una importantă în ordine simbolică.
O dovedește decizia de a-i interzice, sub amenințarea excluderii, lui Mircea Geoană să vorbească public despre PSD în următoarele șase luni, deși formațiunea politică îl susține în continuare pe Mircea Geoană la șefia Camerei superioare.
Pe scurt: președintele confirmat al Senatului nu e liber să se pronunțe public în legătură cu unul dintre partidele care alcătuiesc camera ale cărei lucrări le conduce.
Șeful Senatului e prizonierul unei formațiuni politice. Întâmplarea face să fie vorba chiar despre partidul căruia îi aparține. Tot întâmplarea face ca partidul respectiv să fi fost condus până mai ieri chiar de către Mircea Geoană. Cum se explică asta?
În aparență, e vorba doar despre un schimb reciproc avantajos: tăcerea de partid e prețul plătit de Geoană pentru poziția în stat. Așa vor spune cinicii autohtoni, pragmaticii, politicienii versați, oamenii cu experiență, cei care au priceperea terenului și nu se pierd în abstracțiuni sau referințe la valori.
Eu cred însă că e vorba despre altceva: decizia PSD vădește faptul că, pentru Victor Ponta și susținătorii săi, partidul e mai important decât statul.
Partidul te susține și tot el decide când poți vorbi și mai ales când trebuie să taci.
În această viziune, partidul nu mai e un vehicul public al opiniilor individuale și colective, ci un cenzor privat.
Unul care are drept unic scop să acapareze statul și să distribuie poziții și rente celor care au tăcut bine.
Președintele Senatului a acceptat situația, bolborosind ceva despre nevoia de coerență a acțiunii de partid.
Statul pleacă astfel capul în fața partidului.
Mistificarea care justifică atât presiunea asupra lui Geoană, cât și aparenta coerență organizațională poartă un nume cu rezonanță cazonă: disciplină de partid.
Interpretată tot mai des în cheie leninistă, disciplina de partid tinde să devină în România principalul adversar al libertății.
Dovada e că puțini mai știu (și încă și mai puțini vor mai ști peste 6 luni) de unde a pornit disputa Ponta-Geoană.
Opinia românească va consemna un singur lucru: șeful PSD e mai puternic decât șeful Senatului, adică decât al doilea om în stat.

Între a mă sancționa pentru opiniile exprimate, dând astfel satisfacție unei tabere conservatoare, și a accepta diversitatea, Emil Boc a ales a doua soluție.
Cred că nu s-a înșelat.
PS Geoană nu a ratat ocazia de a-l pune la punct pe Victor Ponta pentru gafa de a refuza o întâlnire cu FMI: “Demonizarea Fondului e un sport foarte popular la nivel global. E o retorică depășită”, a spus fostul fruntaș PSD după ce a aflat ce decizie a luat succesorul său.

Pe 27 iulie, președintele Senatului, Mircea Geoană, se întâlnea la Washington cu șeful FMI. Una dintre concluziile întâlnirii a fost nevoia dialogului structurat cu FMI, ca și cu Comisia Europeană și Banca Mondială, chiar și dacă România nu ar solicita un alt împrumut de la Fond.
Pe 2 august, Victor Ponta anunță la București că PSD nu are ce discuta cu FMI și că nu va da curs invitației adresate de J. Franks.
Cine citește cele două știri nu mai înțelege nimic!
Adevărul e că părintele spiritual al fruntașului PSD, Adrian Năstase, publicase pe 28 iulie pe blog o analiză a departamentului economic al PSD, din care nu reiese ce ar trebui să facă România nici în privința unui nou împrumut, nici în privința dialogului cu FMI. Singura concluzie clară era formulată în termeni mai degrabă sportivi: “FMI va juca din ce în ce mai tare în relația cu autoritățile române”. Lipsit de o îndrumare de substanță din partea lui A. Năstase, Victor Ponta s-a rătăcit.
Căci a refuza o discuție cu delegația FMI, după ce al doilea om în stat, care face parte din propriul tău partid, a cerut la Washington o întrevedere cu șeful FMI și a tras concluzia că e nevoie de dialog cu această instituție, este o gafă de proporții.
Din două una: ori Victor Ponta se teme prea tare să nu fie confundat cu Mircea Geoană, ori el nu are ce să spună delegației FMI.
Folosind o expresie uzată din limbajul cronicarilor sportivi, aș zice că, în cazul lui V. Ponta, lipsa de experiență internațională își spune cuvântul.

Deși Dacian Cioloș fusese nominalizat, Mircea Geoană și Adrian Năstase au susținut public o altă candidatură din România, și anume cea a lui Adrian Severin.
Două au fost motivele folosite public.
Primul spunea că România nu are nici o șansă de a primi un portofoliu așa de important precum Agricultura.
Al doilea avansa ideea că ar exista șanse ca Adrian Severin să ocupe poziția pe care a ocupat-o până la urmă Lady Ashton, cea de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și de vicepreședinte al Comisei.
Cu alte cuvinte, un portofoliu și mai important decât cel pentru Agricultură și o poziție forte în interiorul Comisiei.
Într-un caz, România nu putea primi un mandat important, în al doilea – primea cel mai important dintre ele.
Era vorba, evident, de improvizații și, mai precis, de o parte din artileria electorală folosită împotriva președintelui.
Desemnarea lui Dacian Cioloș de către Jose Manuel Barroso și succesul de care s-a bucurat în comisia care l-a audiat dovedesc că Președintele a negociat foarte bine portofoliul Agriculturii.
Calculul a fost foarte bun.
Domnii Geoană, Năstase și Severin ar putea învăța o lecție din această situație.
Cu atât mai mult cu cât, ca foști miniștri de externe, ar fi trebuit s-o știe deja.
Dar mai bine mai târziu decât niciodată…
UPDATE: Îi mulțumesc comentatorului care semnează remes pentru citarea declarațiilor dlui Severin din 6 septembrie. Le reproduc aici:
“Nu cred că domnul Cioloş este unitatea de măsură a patriotismului. Sunt patriot de un cioloş, sunt patriot de doi cioloş, şi aşa mai departe. Noi, în acest moment, ducem o dezbatere foarte dură la nivelul PE şi al PES, şi aceasta nu este în legătură cu domnul Cioloş, pe care eu personal nici nu-l cunosc. Dacă l-aş vedea aici în sală, nu îl recunosc, nu ştiu cine este. Dar dacă eu nu ştiu cine este, vă imaginaţi cât este dânsul de cunoscut în UE. Discuţia nu este despre domnul Cioloş, ci despre domnul Barosso. Acolo (la Comisia European, n.r.) nu mă duc să fiu tehnocrat şi să spun la ce adâncime trebuie pusă sămânţa, ci trebuie să mă duc să fiu om politic. Nu putem, şi acum vorbesc nu numai ca membru al Parlamentului European sau al prezidiului PES, ci ca umil membru al BPN al PSD, şi o spun foarte clar: PSD nu poate vota pentru domnul Barosso, candidatul dreptei europene, şi nu poate vota pentru domnul Cioloş, consilierul preşedintelelui Băsescu. Punct şi de la capăt. Nu am niciun fel de dubiu că un comisar social-democrat este singurul pe care îl voi susţine, eu şi colegii mei europarlamentari români. Este o decizie luată deja în grupul parlamentar social-democrat al Parlamentului European”.
Cine caută cu atenție va descoperi și cum au înțeles să sprijine candidatura dlui Cioloș Adrian Năstase și Mircea Geoană.
Comentatorilor care – invocând patriotismul și interesul național – trăiesc cu iluzia consensului care s-ar naște de îndată ce treci vama de la Otopeni le spun doar atât: fracturile și diviziunile politice sunt mult mai puternice la Bruxelles decât în țară. Uneori, ele nu se văd pentru că sunt asumate pe un ton civilizat. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că și ceea ce e civilizat există….

“Am vorbit cu el la telefon și i-am zis: domnule primar, veniți în fața țării nu doar cu un program de guvernare, veniți săptămâna viitoare cu 15 miniștri. Alegeți pe cine vreți”. Citatul e din Mircea Geoană. Declarația liderului PSD, consemnată de Evenimentul zilei, e făcută nu înainte, ci după nominalizarea lui Lucian Croitoru. Domnul Geoană vorbește în disprețul Constituției. Să reamintim faptul că domnia sa nu e un anarhist solitar, ci președintele Senatului. Exemplul pe care îl dă nesocotind Constituția nu e foarte bun.
În schimb, dl Fenechiu a propus, potrivit ediției online a României libere, ca PSD, PNL și UDMR să încheie “o coaliție juridică pentru susținerea lui Klaus Johannis, în condițiile în care Curtea Constituțională ar putea susține că este nevoie de acest lucru”. Deputatul penelist a adăugat, misterios, că această coaliție are în vedere o acțiune care va fi pornită marți.
Nu așa enigmatic a fost senatorul Șova, cu care am discutat într-o emisiune radiofonică vineri. Alesul pesedist a afirmat foarte direct că PSD, PNL și UDMR au plănuit să adopte o moțiune în Parlament care să constate că există o majoritate. Votarea unui candidat care nu a fost desemnat potrivit regulii constituționale nu i se părea o problemă.
Dacă aleșii noștri nu recunosc deciziile luate în numele statului și vor să creeze, folosindu-se de primarul Sibiului, “un guvern paralel” (cum scrie Evenimentul zilei), nu cumva ei subminează autoritatea?
Sau au voie să facă orice?

Ultimele zile ne-au adus o nouă dovadă a disprețului unora dintre politicienii români față de Parlament.
Am în vedere aici afirmația potrivit căreia înțelegerea realizată de domnii Geoană, Antonescu și Marko ar însemna crearea unei majorități noi.
Nimic mai fals!
Majoritatea nu există decât în Parlament. Iar ea e rodul cumulării opțiunilor individuale ale aleșilor, iar nu al unui dictat al șefilor politici ai acestora.
Cine spune că acordul liderilor de partid e același lucru cu exprimarea unei majorități ar trebui să ducă raționamentul până la capăt și să ceară desființarea Parlamentului.
Dacă în locul votului fiecărui deputat sau senator ar trebui să așezăm decizia unui for de partid, atunci orice lege ar trebui să fie adoptată sau respinsă exclusiv prin consultarea liderilor respectivelor organizații.
Aceasta e o absurditate, inclusiv în condițiile în care disciplina de partid ar fi impecabilă.
Vreau să fiu foarte clar: e posibil ca o propunere de guvern să fie respinsă. De altfel, Constituția imaginează o asemenea variantă, dând posibilitatea Președintelui de a face alte propuneri, ba chiar de a recurge la dizolvare după două încercări eșuate. Dar nimeni nu are dreptul să anticipeze exprimarea unui refuz sau a mai multora.
Cine o face nu e un profet, ci un adversar al democrației parlamentare.
Iar Geoană, Antonescu și cohortele care îi urmează orbește sunt acum în postura de inamici ai reprezentării politice.
De fapt, avem de-a face cu un nou episod din istoria confiscării Parlamentului de către partide.
Politic vorbind, coaliția PSD-PNL-UDMR e departe de a fi o coaliție pro-Johannis. E mai degrabă o coaliție anti-Băsescu. Iar fantezia majorității care există separat de Parlament e doar o formulă ideologică șchioapă, destinată să impresioneze pe toți cei lipsiți de o minimă cultură constituțională.
Constituțional vorbind, gestul de acum al coaliției pesedisto-penelisto-maghiare e prelungirea tentativei de suspendare a Președintelui. Și atunci, acțiunea îndreptată împotriva șefului statului a fost îmbrăcată în haina mincinoasă a majorității parlamentare. Era vorba doar de subjugarea Parlamentului unei coaliții de partide.
Pe scurt: instituția Parlamentului nu mai e liberă, pentru că ea a fost acaparată de către partide.
A venit timpul să redăm Parlamentului cetățenilor! Așa ceva nu se va putea face cu cârpeli și improvizații sau cu partide care nu văd răul din propria ogradă, ci doar din curtea vecinilor.
E nevoie, de fapt, de un nou regim.
Un regim bazat pe o revoluție constituțională.
Un regim întemeiat pe libertățile cetățenești, iar nu pe anarhia și pe delirul partidelor de acum.

Traian Băsescu și-a anunțat, în fine, candidatura.
Cred că orice întârziere ar fi devenit periculoasă.
E candidatul care are, de departe, cele mai multe șanse de a fi ales.
Ceilalți nu au, cum se zice în Franța, “la tete d’un Président”.
Atunci când Crin Antonescu și-a lansat candidatura, am spus că îi va fi mai ușor să ajungă regele Spaniei decât președintele României. Deși a făcut din martie încoace o campanie deșănțată – inclusiv prin intermediari mediatici -, Crin Antonescu nu a crescut cu nici un procent. Dacă ar fi inteligent, ar renunța, negociind o poziție guvernamentală pentru PNL.
Geoană e la fel de stingherit de candidatură. Ieri a făcut a treia lansare, fără a sesiza ridicolul situației. El ar face bine să nu se retragă.
Oprescu joacă o comedie ieftină, căutând probabil un pretext mediatic care să compenseze absența sprijinului unui partid.
Pe scurt: voi vota Traian Băsescu!
PS Știu că nici Costin Sandu, nici cei asemenea domniei sale nu votează cu actualul președinte. Îi rog ca, în locul unor previzibile insulte, să ne spună doar cu cine votează. Dacă vor.