Vineri 15 aprilie, la ora 17, la sediul din Christian Tell nr. 22 al Liceului Anna de Noailles, va fi dezvelită o placă în memoria lui Georges Dementhon, fondatorul liceului francez din Bucureşti, în prezenţa ambasadorului Henri Paul.
Francofonia din România datorează foarte mult mişcării intelectuale suscitate de liceul francez din Capitală, frecventat astăzi de numeroşi elevi din familii româneşti.
Din nefericire, proiectul unui nou sediu al liceului este blocat de mai mulţi ani, după ce la un moment dat fusese pusă chiar şi piatra de temelie a clădirii, în prezenţa unui ministru francez şi a unor înalte autorităţi din România.

Joi, mă voi afla pentru câteva ore, la Paris, la Consiliul Permanent al Francofoniei.
Pe agendă, situația din Africa de Nord – nu doar Tunisia, ci și Egiptul având afiliere la Organizația Internațională a Francofoniei – dar și din Coasta de Fildeș (unde Gbagbo nu a putut fi încă îndepărtat de la putere) sau Niger (unde tocmai au avut loc alegeri prezidențiale).

Momentele tensionate și surprinzătoare sunt adevăratele încercări pentru oamenii politici. Nu livada cotropită de liniște, ci marea învolburată e imaginea-cadru care sugerează natura politicului.
În situațiile în care ești pus astfel la încercare, e urgent să te redresezi, să găsești un răspuns, adică un punct de echilibru. Cum și ce anume faci?
Rețeta nu e scrisă dinainte. De fiecare dată, trebuie să găsești ceva, poate chiar altceva decât te-ai fi gândit vreodată să utilizezi.
Tot ce se poate spune în general e că excesul te slăbește.
Ce-i drept, în discuțiile despre criza Schengen, era greu să se evite orice deraiere. Frustrări vechi și aspirații noi, lipsa de expertiză și superficialitatea nu puteau să nu-și facă simțită prezența. Pentru că România are obișnuințele ei, cărările ei bătătorite care – brusc! – se întrerup și te lasă în fața hăului, dezarmat.
Excesul era, deci, inevitabil.
Deraierea a mers însă foarte departe.
Cred că punctul maxim a fost atins de domnul Adrian Severin. Fost ministru de externe, deputat european, om umblat în medii politice și diplomatice, politicos și destins, Adrian Severin a găsit de data asta cu cale să împingă reacția polemică până la o cotă amețitoare.
Citind criticile franceze la adresa corupției din România, dl Severin a crezut de cuviință să ceară – în replică! – nici mai mult nici mai puțin ca Franța să fie exclusă din Schengen și România să iasă din Organizația Internațională a Francofoniei (OIF).
Dacă nu intrăm noi, atunci să iasă ei! Ce să mai vorbim despre ingenioasa relație stabilită între organizația condusă de Abdou Diouf, fostul președinte al Senegalului, și accesul românilor în Schengen.
Mai lipsea ca A.Severin să le ceară lui Daniel Niculae să iasă din lotul AS Monaco, și lui Boloni să plece de la Lens, pentru ca Franța să fie zgâlțâită definitiv, ucigător și de-a dreptul iremediabil!
Îmi îngădui să închei spunând ceea ce nu am încetat să afirm de la debutul crizei Schengen: moderația e soluția care ne va da câștig de cauză.
Nu aruncând cu pietrele disprețului în Franța sau Germania vom deveni parteneri de încredere!
Trebuie doar să ne simțim europeni și să ne așezăm la masa negocierilor.

Întrucât am însoțit azi doi prieteni francezi într-o vizită a Palatului Parlamentukui, am avut ocazia să ascult explicația dată de ghid și să constat, cu mare bucurie, că în istoria clădirii a intrat și cel de-al XI-lea sommet al Francofoniei, de a cărui pregătire m-am ocupat în 2006.
Descoperirea e cu atât mai plăcută cu cât s-a petrecut chiar în ziua în care se încheia cel de-al XIII-lea sommet, organizat la Montreux, unde România a fost reprezentată de ministrul de externe.

A apărut de curând un număr din revista Secolul 21 consacrat francofoniei și francofiliei.

Vi-l recomand cu căldură. Veți putea citi texte scrise de Irina Mavrodin, Răzvan Theodorescu, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Cristian Preda.

CPF înseamnă Consiliul Permanent al Francofoniei.
El reunește reprezentanții personali ai (sau “șerpașii”) șefilor de stat și de guvern. Eu îl reprezint în CPF pe Președinte începând din septembrie 2005.
În reuniunea de vineri, 10 iulie, principalele subiecte discutate au fost crizele din Madagascar, Guineea, Mauritania și Niger.
M-am pronunțat în legătură cu toate aceste subiecte.
Cât privește situația din Madagascar, am afirmat necesitatea ca dialogul celor patru tabere politice să fie reluat cât mai repede, inclusiv în privința unei amnistii generale.
În Guineea e important, în opinia mea, ca militarii din consiliul provizoriu format după lovitura de stat să își țină promisiunea de a nu participa la alegeri.
Cum Mauritania va avea alegeri în 18 iulie, nici o concluzie nu poate fi trasă până la încheierea procesului electoral: orice contestare va pune sub semnul întrebării calitatea tranziției.
În fine, abuzurile din Niger ale președintelui în funcție trezesc îngrijorare, mai cu seamă că e vorba despre o țară care a fost exemplu de stabilitate.
În final, nu pot să nu amintesc cel mai frumos compliment primit după alegerea în Parlamentul European. A venit de la Abdou Diouf, fostul președinte al Senegalului și actualul secretar general al Francofoniei: “Cristian, je veux vous adresser mes félicitations les plus chaleureuses! Avec vous, c’est comme si nous étions tous élus”. Asum riscul de a părea lipsit de modestie reproducând aceste cuvinte. Ele m-au mișcat însă atât de tare încât nu mă pot abține să nu vi le împărtășesc…

Ilinca, una dintre cititoarele acestui blog, mă întreabă, într-un comentariu, ce anume aştept de la politică, de la poziţia de consilier sau de la un mandat de deputat în PE? La ce bun tot circul ăsta?, se întreabă Ilinca şi tot ea răspunde, cu alte interogaţii: să fie vorba de bani? aştept eu oare aplauze?
Încerc să răspund cât mai complet.
Am fost invitat să lucrez cu doi preşedinţi. Pe amândoi îi votasem. Amândoi au invocat, în momentul în care mi-au lansat chemarea, experienţa mea universitară din domeniul ştiinţelor politice. Nu ştiu câţi ar refuza o asemenea invitaţie. Eu n-am auzit până acum vreun coleg (român sau străin) dând cu piciorul la o asemenea oportunitate.
Când am devenit consilier, nu eram membrul vreunui partid. Am intrat în schimb în cursa pentru PE pe listele unei organizaţii partizane. Asta e regula, şi nu doar la noi. Independenţii sunt excepţii. Eu nu sunt Tokes, ultimul independent care a reuşit să obţină un mandat în alegeri altele decât cele locale, nu sunt nici EBa, care va fi probabil următorul independent care va reuşi să câştige un asemenea mandat.
Ce aştept?
Banii se duc repede. Iar aplauze nu caut. Orgoliul e rău. Ultima dată când m-am lăsat sedus de el n-a ieşit prea bine….
Era acum vreo 3 săptămâni. Participam la lucrările Consiliului Permanent al Francofoniei, cu diplomaţi şi politicieni din aproape 70 de ţări. Unii dintre ei evocau, în cuvinte măgulitoare, activitatea mea din ultimii doi ani ca preşedinte al comisiei politice a Francofoniei. La un moment dat, mă sună un ministru din România. Ies din sală. După ce se încheie conversaţia, observ că telefonul nu mai are baterie. Îl las pe hol la încărcat şi, măcinat de vanitate, mă întorc la reuniune să văd cine şi cum mă mai laudă. Peste 15 minute, telefonul meu dispăruse. Pe hol rămăsese doar firul de alimentare. M-am convins încă o dată că orgoliul e un păcat…
Adaug ceva care poate suna populist, dar care este o regulă de viaţă ce trebuie luată în serios atunci când intri în politică: cred că mai important decât ce aştept eu de la politică este ce aşteaptă ceilalţi, semenii mei, de la mine.
Nu e uşor să afli, deoarece mulţi cred că răspunsul e la îndemână şi că îl înţelegi cu uşurinţă.
Dar nu e aşa.

Mai mulți cititori m-au întrebat de ce, după ce am lucrat cu președintele Constantinescu, am lucrat și cu cel actual. Mă simt obligat să răspund.
Reacția mea are trei părți.
Trebuie să spun, mai întâi, că președintele Băsescu m-a invitat să lucrez cu el după ce am încheiat lucrul la sommet-ul Francofoniei. Premierul Tăriceanu mi-a oferit atunci postul de ambasador la Paris și l-am refuzat, între altele pentru că la mijloc era un joc politicianist în care nu am vrut să intru. În schimb, Președintele Băsescu m-a chemat să îl consiliez în domeniul educației și mi s-a părut foarte interesant.
În al doilea rând, aș vrea să subliniez că între cei doi președinți cu care am lucrat există, dincolo de deosebiri, o asemănare fundamentală: atât unul, cât și celălalt sunt democrați convinși. Atunci când un președinte democrat te invită să lucrezi cu el, e greu să refuzi. Experiența politică dobândită în asemenea împrejurări e colosală.
În al treilea rând, Traian Băsescu este unul dintre puținii membri ai guvernării CDR-USD-UDMR care a asumat acel regim. Îmi amintesc foarte bine momentele când, după 2001, foștii miniștri din guvernele Ciorbea, Vasile și Isărescu își denigrau propria guvernare. Traian Băsescu a venit la GDS și a spus răspicat că acele guverne au fost mai bune decât ce avusesem între 1992 și 1996 și, evident, decât ce aveam după alegerile din 2000. Cum în acea perioadă eram deja foarte apropiat de Valeriu Stoica, care conducea PNL, l-am încurajat să se apropie de acest fost ministru care nu căzuse în plasa retoricilor pesediste, care denigrau tot ceea ce reprezentase schimbarea din 1996.