Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat zilele trecute o recomandare.
Celor 47 de state membre li se propune să studieze posibilitatea de a coborî vârsta de vot la 16 ani pentru toate tipurile de alegeri. Argumentul principal este următorul: demobilizarea şi marginalizarea tinerilor au nevoie de un răspuns, iar votul poate fi unul.
E un subiect despre care am mai scris şi mă bucur să constat că am aceeaşi poziţie cu APCE.
Deşi propunerea de diminuare a vârstei de vot de la 18 la 16 ani nu a fost inclusă în proiectul de revizuire a Constituţiei, le solicit colegilor mei să o aibă totuşi în vedere.
APCE e o referinţă care nu poate fi ignorată.

Parlamentul European a votat astăzi nu doar bugetul pe 2011, ci și Inițiativa cetățenilor europeni.
Acesta e un instrument prevăzut în Tratatul de la Lisabona și care va democratiza regimul politic european.
De ce? Pentru că de acum cetățenii din statele membre dispun de dreptul de inițiativă legislativă.
De fapt, va fi nevoie de minimum 1 milion de cetățeni din minimum o pătrime din statele membre, iar cota fiecărui grup de cetățeni dintr-o țară e calculată pornind de la numărul de deputați în PE al țării respective multiplicat cu 750.
Pentru România, asta înseamnă 24750 de cetățeni.
Cifra e interesantă, mai ales dacă o comparăm cu cea prevăzută în Constituție și care privește inițiativa legislativă în plan național: articolul 74 al actului fundamental spune că e nevoie de 100.000 de cetățeni cu drept de vot venind din minimum un sfert din județele țării pentru ca o inițiativă a cetățenilor să ajungă pe masa Parlamentului.
Dacă punem față în față amenajarea celor două drepturi de inițiativă legislativă pentru cetățenii din România, vedem că raportul este de 1 la 4. În favoarea Europei.
Nu e oare aceasta o nouă materie constituțională care ar trebui supusă revizuirii?
Sunt, desigur, conștient, că revizuirea nu (mai) e pe agenda publică de la București.
Va veni însă și momentul în care drepturile cetățenilor vor fi mai importante decât agitațiile politicianiste.
Dacă partidele nu vor sau nu înțeleg necesitatea unui asemenea moment, cetățenii fie le părăsesc, fie le disprețuiesc.
Ceea ce în politică e cam același lucru.

Astăzi începe în Parlamentul European, în două dintre instanţele sale – comisia de afaceri constituţionale şi subcomisia pentru drepturile omului -, o foarte interesantă deliberare referitoare la aderarea Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Sunt în mod particular interesat de dezbatere, fiind mandatat de subcomisia pentru drepturile omului să redactez o opinie pe marginea acestei chestiuni.
Dorită de Comsiei încă de acum trei decenii, aderarea UE la Convenţie e impusă de Tratatul de la Lisabona (prin art. 6). Statele membre au aderat fiecare în parte la Convenţie, dar Uniunea ca ansamblu – nu. Deşi pare absurd, nu toată lumea e de acord cu aderarea UE. Atunci când ea se va produce, cetăţenii vor avea parte de o protecţie juridică suplimentară în raport cu Uniunea, similară cu cea de care dispun în relaţia cu ţările membre. Curtea de la Strasbourg, care e o instituţie a Consiliului Europei, ar putea atunci veni în ajutorul cetăţenilor lezaţi în drepturile lor fundamentale de către Uniune, nu doar de unul dintre statele membre.

Astăzi, plec de la Palatul Cotroceni, după doi ani și trei luni în care am fost consilier prezidențial.
M-am aflat alături de Traian Băsescu la suspendarea din aprilie 2007, la primul scrutin european și la referendumul pentru votul majoritar în două tururi, ca și la alegerile locale și legislative din 2008. Am văzut la lucru trei guverne, cele două conduse de Tăriceanu, ca și cel format în decembrie trecut.
Președintele m-a sprijinit în proiectul unei cariere europene, drept pentru care am intrat în PDL și am candidat la alegerile din 7 iunie.
Ca și în cazul Președintelui Constantinescu, nu voi critica activitatea celui cu care am lucrat post factum. Nu mi se pare în regulă să dai lecții după ce ieși pe poartă. Jurnalul meu, care acoperă atât această perioadă foarte densă, cât și cea în care am fost secretar de stat la MAE, e zăvorât cu șapte lacăte.
Cea mai mare satisfacție pe care am avut-o a fost încheierea Pactului Național pentru Educație, care a plasat chestiunea formării tinerei generații pe agenda publică, la aproape două decenii după căderea comunismului.
Am fost loial statului român.
Când spun “statul român”, am în vedere mai degrabă un anumit spațiu public decât o mașinărie de dominație.
Sunt, altfel spus, perfect împăcat cu gândul că am fost întotdeauna avocatul drepturilor cetățeanului român.
Părăsesc cu regret Palatul Cotroceni.
Nu știu dacă voi reveni vreodată aici într-o poziție oficială.
Mâine, miercuri 17 iunie, voi merge pentru prima dată la Parlamentul European, la o reuniune a grupului popular din care face parte și PDL.
Le urez succes colegilor mei de la Cotroceni, ca și Președintelui Băsescu.
Următoarele luni vor fi foarte dificile.