În ziua în care Curtea Constituțională a declarat neconstituțională decizia premierului Ponta de a retrage finanțările pentru arierate și co-finanțările proiectelor UE care fuseseră aprobate de MRU, Iulia Motoc, judecător la CCR, explică într-un articol de pe contributors.ro de ce restrângerea competențelor unei Curți constituționale e considerată pe plan internațional o măsură anti-democratică:
“Restrângerea competențelor Curților Constituționale este considerată ca fiind o sancțiune la hotărârile Curții Constituționale respective ce au fost în dezacord cu decizii sau poziții politice. Acesta ar fi un mod în care puterea politică indică judecătorilor Curților Constituționale că în momentul în care în cadrul unei competențe stabilite a Curții Constituționale, Curtea adoptă decizii care deranjează puterea politică, competențele în acel domeniu pot fi anihilate. Este rațiunea pentru care orice restrângere a competențelor Curții Constituționale este considerată ca fiind o măsură antidemocratică”.
Cred că recenta inițiativă a fostului pedelist Georgică Severin, azi pesedist, și a penelistului Cornel Pieptea de a diminua prerogativele CCR trebuie văzută din perspectiva descrisă de Iulia Motoc. Reamintesc că proiectul celor doi useliști a fost lansat simultan cu un altul, și anume cu proiectul modificării legii referendumului privind demiterea Președintelui, o lege care traduce, de altfel, dispozițiile constituționale referitoare la alegerea președintelui în dispoziții complementare (simetrice) privind demiterea prin referendum.
E evident că dacă asaltul politic al USL asupra instituțiilor justiției va continua în ritmul impus de premierul V.Ponta, România riscă o diminuare drastică a calității democrației sale.
Ca să nu mai vorbesc despre timpul irosit cu o nouă suspendare eșuată…

În 2003, Constituția a fost revizuită plecând de la nevoia de a ne pregăti pentru intrarea în Uniune. Au fost introduse astfel câteva articole noi, care ne scoteau din logica naționalist-izolaționistă de la 1991. Perspectiva europeană a sufocat însă revizuirea. Mai precis, s-au sacrificat alte aspecte importante ale regimului. Singura modificare relevantă a fost interdicția explicită de demitere a premierului de către președinte: era însă doar o urmare a experienței trăite în decembrie 1999, la îndepărtarea lui Radu Vasile. Crizele pe care le-a cunoscut regimul din 2007 încoace au arătat că revizuirea de acum opt ani a fost inutilă.
După Consiliul European de vineri, președintele a anunțat iminența introducerii în Constituție a unui articol care să limiteze drastic deficitul bugetului. Probabil că opoziția nu va ignora constrângerea europeană, chiar dacă într-un prim moment ea a îmbrățișat partitura vocală cu care ne-a obișnuit.
Radicalizarea ei anti-prezidențială aduce riscul ca revizuirea Constituției să ignore din nou nevoia de a da mai multă coerență regimului. Un compromis slab – care să nu includă nimic semnificativ pentru regimul politic – ar produce o a doua revizuire ratată.
Nu e exclus, în același timp, ca pornirea unei asemenea revizuiri să suscite un curent anti-european. Dezamăgirea e și ea creatoare.

În Islanda, comitetul care discută alcătuirea unei noi Constituţii – şi care e compus din cetăţeni lipsiţi de o experienţă politică semnificativă – a decis ca dezbaterea să fie îmbogăţită cu ajutorul sugestiilor făcute de ceilalţi islandezi obişnuiţi, care pot trimite gândurile şi opiniile lor pe Facebook sau pe Twitter.
Islanda are din 1944 o Constituţie inspirată de cea daneză. Răutăcioşii spun că ea e la fel de apropiată de model pe cât era Constituţia noastră de la 1866 de cea belgiană. Adică o traducere cu minime adaptări.
După criza financiară teribilă prin care a trecut Islanda – cea mai gravă din Europa! – elitele politice din această ţară au decis să recurgă şi la schimbarea Constituţiei. Au ales o cale democratică radicală, adică o implicare a cetăţenilor obişnuiţi şi o consultare cât mai largă.
La noi, doar politicienii şi juriştii au dreptul de a se pronunţa în chestiuni constituţionale. Politicienii – în majoritatea lor – tergiversează, iar juriştii blochează. Şi unii, şi ceilalţi trag profit de pe urma confuziei.
Revizuirea iniţiată de Preşedinte are adversari puternici în partidele de opoziţie, iar juriştii de la Curtea Constituţională par tentaţi să facă un cadou USL. Nu e exclus ca ei să fi început să judece cu ochii la sondaje.
În lectura mea, dacă negocierea propusă de Preşedinte pentru revizuire eşuează, viitoarea campanie pentru legislative va avea ca temă centrală alegerea unui Parlament capabil să ofere o nouă Constituţie. Refuzul de a constituţionaliza într-un fel oarecare rezultatele referendumului din 2009 va părea şi el o insultă.
Iar dacă publicul va constata că nu e posibilă cârpirea Constituţiei vechi, exigenţa sa va spori.
Poate că e bine mai aşa….

Constituția Romaniei cere unui candidat la prezidențiale să adune 50% plus un vot din totalul persoanelor înscrise pe listele electorale. Subliniez că nu e vorba despre alegătorii prezenți, ci despre cei potențiali.
Dacă nimeni nu e în stare să facă asta, e fixat un al doilea tur, câștigat, indiferent de numărul de votanți, de candidatul care adună mai multe voturi.
Deși pare puțin probabil, scrutinul a fost câștigat în turul întâi. O singură dată, de Ion Iliescu, în 1990.
Tare aș fi fost curios să aflu cum ar fi văzut în acel moment suspendarea din funcție cineva ca Olguța Vasilescu, care acum contestă – în numele simetriei! – dispoziția care reclamă pentru suspendarea Președintelui tot 50% plus un vot din cetățenii înscriși pe listele electorale.
Ar fi acceptat oare vreun suporter al lui Ion Iliescu ca idolul lor să fie demis cu mai puține voturi decât cele cu care a fost ales?
Mi-e tare greu să cred că ar fi făcut-o.
De fapt, pesediștii au ajuns atât de marcați de ura față de actualul președinte încât nu își dau seama că au în propria lor istorie elemente care le contrazic opțiunile.
E, cred, și puțină lene la mijloc, fiindcă dacă s-ar strădui puțin, cred că ar putea fi mai inventivi.

Islandezii au decis să renunțe la Constituția din 1944 și să încredințeze alcătuirea uneia noi unui grup de 25 de cetățeni.
Cum au fost desemnati cei 25?
Prin vot direct, dintre cei 522 care au dorit să facă acest lucru.
Fiecare aspirant a trebuit să aibă, la depunerea candidaturii, susținerea a minimum 30 de cetățeni.
Au fost excluși de la înscriere deputații din Althingi.
Cetățenii constituanți vor lucra din februarie până în vară.
Avem aici un minunat exemplu de încredere democratică.
La noi, doar juriștii prăfuiți și cu un limbaj obscur, care e de cele mai multe ori gol de sens, au încrederea clasei politice atunci când vine vorba despre Constituție.
Mai e ceva semnificativ: islandezii au considerat că răspunsul la criza teribilă pe care o traversează presupune și o nouă Constituție.
La noi, în schimb, criza – modestă în raport cu cea islandeză – e tratată punând în sertar revizuirea promisă, pentru a miza chipurile doar pe soluții tehnocratice. Iar daca se iveste un blocaj, toti politicienii tremura in asteptarea verdictului formulat de birocratii acri de la Curtea Constitutionala. Frazele lor intortocheate ascund interese partizane, iar robele lor au ajuns sa simbolizeze dspretul fata de cetatean.
Islanda cunoaște deja creșterea economică, România se mulțumește să și-o promită.
Depășirea crizei e, de fapt, corelată în mod semnificativ cu încrederea în cetățeni si in capacitatea lor politica.
Nici calculele seci și ilizibile ale tehnocraților, nici raționamentele birocraților justiției constituționale nu vor scoate Romania din criză.

Dintr-un mijloc care ar trebui să fie folosit în situaţii excepţionale, suspendarea Preşedintelui a devenit ceva foarte banal.
Ea e invocată, mai precis, ori de câte ori adversarii Preşedintelui simt nevoia să îi dea replica.
Această lipsă de imaginaţie are efecte variate. Unul dintre ele este treptata desprindere a suspendării de cadrul constituţional iniţial.
Banalizată, suspendarea tinde să devină un substitut al moţiunii de cenzură care îl are drept ţintă pe şeful statului, nu pe cel al guvernului. În interpretarea aceasta, Preşedintele trebuie demis nu pentru că a încălcat Constituţia, ci pentru că a nemulţumit o majoritate parlamentară.
Efectul paradoxal – pe termen lung – al banalizării suspendării este prezidenţializarea regimului. Din două motive.
Primo: pentru că exagerează importanţa Preşedintelui în cadrul regimului, în detrimentul premierului.
Secundo: deoarece, fiind greu de presupus că suspendarea se va banaliza şi în fapt, nu doar în discurs, contestarea permanentă îl va obliga pe Preşedinte să caute să fie liderul majorităţii parlamentare. Adică să controleze şi, la limită, să îl domine pe premier.
De la eşecul suspendării din 2007 încoace, regimul e în criză.
Motivul e acela că partidele au stimulat prezidenţialzarea (prin mecanismul descris mai sus) şi, simultan, au contestat-o, niciunul dintre ele neavând curajul politico-intelectual de a susţine trecerea la un regim prezidenţial.
De altfel, în afară de Preşedinte, nimeni nu pare tentat să pornească dezbaterea despre schimbarea actualului cadru constituţional.

În cadrul conferinţei de la ISP din această după-amiază, am susţinut nevoia unei revizuri ample a Constituţiei, plecând de la idea că a “cârpi” textul actual prin simpla înlocuire a unei structuri bicamerale cu una monocamerală e insuficientă.
Cele opt propuneri pe care le-am avansat au fost următoarele.
1. Regim semi-prezidenţial cu puteri sporite pentru Preşedinte. Mai precis, este vorba despre acordarea dreptului de dizolvare a Parlamentului în oricare moment de criză politică şi nu doar – aşa cum se întâmplă acum – doar în cazul crizei survenite la formarea unui nou guvern. Argumentaţia e simplă: o criză poate apărea – şi a şi apărut, de altfel, în multiple variante – şi în alte momente politice, nu doar atunci când se formează un nou cabinet. Am susţinut, de asemenea, introducerea unei prevederi constituţionale care să-l oblige pe Preşedinte să prezideze reuniunile guvernului.
2. Bicameralism asimetric. Renunţarea la bicameralismul egalitar trebuie nuanţată. Trecerea la o singură cameră ar afecta profund reprezentarea interselor colective. O comeraă inferioară cu 250 de deputaţi şi una superioară cu 40-45 de membri ar respecta ideea diminuării numărului de de parlamentari sub 300. O cameră superioară e cerută de nevoia de a reprezenta şi alte interese decât cele de la nivelul colegiilor actuale.
3. Formalizarea distincţiei majoritate-opoziţie la nivelul Parlamentului, pentru a clarifica poziţionarea fiecărui deputat în raport cu guvernul, şi introducerea moţiunii de cenzură constructive, care obligă adversarii unei echipe guvernamentale să prezinte în momentul unei moţiuni şi înlocuitorul premierului.
4. Introducerea unei sesiuni cvasi-permanente a Camerelor, cu vacanţe pentru aleşi limitate la maximul legal pentru celelalte categorii de cetăţeni, şi limitarea – pe această cale – a utilizării ordonanţelor de urgenţă la cazurile în care legiferarea ar amâna ieşirea dintr-o criză gravă.
5. Reorganizarea teritoriului. Trecerea de la circa 3000 de comune şi oraşe la circa 1500 de astfel de structuri administrative primare şi organizarea unui nivel intermediar de 10-11 regiuni cu circa 2 milioane de cetăţeni fiecare (referinţa fiind talia Bucureştiului). În acest fel se poate produce o diminuare semnificativă a elitelor politice locale, care cuprind circa 45.000 de membri: aproximativ 40 de mii de consilieri locali, 1500-1700 de consilieri judeţeni şi circa 3000 de primari. Problema esenţială este definirea tipurilor de interese colective relevante pentru reprezentare. Reducerea legislativului la o structură monocamerală nu e în sine practicabilă, în absenţa unei structuri fiabile de reprezentare la acets nivel intermedair. Subsidiaritatea trebuie pusă al lucru în acest cadru nou de distribuire teritorială a autorităţii.
6. Deschiderea Curţii Constituţionale către non-jurişti, inclusiv către foşti preşedinţi sau premieri, cărora le-ar veni mai bine un asemenea costum decât haina strâmtă a preşedinţiei onorifice a unui partid. Experienţa instituţională relevantă la înalt nivel trebuie valorificată într-o instanţă pusă să judece constituţionalitatea legilor.
7. Reforma instituţiei Avocatului Poporului, prin obligaţia ca acesta să prezinte un aviz atunci când pe rolul Curţii Constituţionale se află o cauză care vizează drepturile şi libertăţile fundamentale.
8. Recunoaşterea demnităţii umane ca valoare centrală a ansamblului republican. O concretizare a impunerii demnităţii umane ca valoare-cheie ar fi punerea în acord a vârstei legale pentru vot, a limitei legale pentru angajare şi a duratei de şcolarizare obligatorii. Am pledat, în acest sens, pentru educaţie gratuită şi obligatorie între 4 şi 16 ani, ca şi pentru diminuarea vârstei de vot de la 18 la 16 ani.
Numeroasele întrebări din public mi-au îngăduit să nuanţez unele afirmaţii. Ideea esenţială în jurul căreia s-a organizat dezbaterea a fost aceea că o reformă consistentă a Constituţiei presupune o judecată sintetică asupra naturii regimului vizat, asupra sistemului electoral (ca instrument de producere a reprezentării) şi asupra distribuţiei puterii în teritoriu.
Adaug acestui rezumat că am avut o controversă interesantă cu Valeriu Stoica, asupra valorii referendumului referitor la abandonarea bicameralismului şi asupra diferenţei dintre ceea ce eu am numit o politică a convingerilor şi, respectiv politica dominată de majorităţi ieşite din consultări referendare.

Constat că reapare în public, după o pauză de mai bine de un an, chestiunea reformei Constituţiei.
Intervenţiile Robertei Anastase sau ale Elenei Udrea din ultimele zile reamintesc angajamentul clasei politice faţă de public, pornind de la dublul referendum din noiembrie. Aşa cum era de aşteptat, pesediştii şi peneliştii au reacţionat negativ la ideea de a constitui o comisie parlamentară de revizuire. Sunt semne pentru un nou blocaj? Nu-i sigur, dar e probabil.
Trei lucruri ar merita luate în seamă pentru a evita un eşec.
Primul e acela că nu ar trebui să uităm, nici în PDL, nici în celelalte partide, că suntem datori faţă de public cu un proiect de reformă a Constituţiei sau, după caz, cu o explicaţie a refuzului de a o schimba. Într-adevăr, după ce Preşedintele a prezentat în ianuarie 2009 concluziile comisiei Stanomir, partidele au tăcut. Cred că, înainte de orice gest instituţional, indiferent dacă acesta va veni de la Parlament sau de la guvern, care au ambele iniţiativă de revizuire, trebuie să lămurim ce anume vrem să schimbăm. Trecerea la monocameral şi reducerea numărului de aleşi sunt departe de a constitui o schimbare a regimului.
Al doilea lucru ce trebuie menţionat este acela că eventualele proiecte vor trebui să fie justificate ca nevoi sociale. Cetăţenii nu mai sunt dispuşi să accepte dezbaterele fără relevanţă pentru vieţile lor. Altfel spus: dacă disputa va fi percepută ca o simplă păruială între elite corupte şi arogante, reforma va fi ratată, indiferent de ce anume va conţine textul final.
În sfârşit, să nu uităm că – indiferent de procedura urmată şi de amploarea modificărilor propuse – orice revizuire va necesita un consens cât mai larg. Nu poţi schimba Constituţia cu susţinere de 30 la sută. Orice semn de agresivitate la adresa concurenţilor politici se va întoarce împotriva celui care-l va face. Dezbaterea nu va exclude, desigur, controversele, dar ea nu trebuie proiectată ca un război.
Există oare resurse pentru un asemenea parcurs?

“Am vorbit cu el la telefon și i-am zis: domnule primar, veniți în fața țării nu doar cu un program de guvernare, veniți săptămâna viitoare cu 15 miniștri. Alegeți pe cine vreți”. Citatul e din Mircea Geoană. Declarația liderului PSD, consemnată de Evenimentul zilei, e făcută nu înainte, ci după nominalizarea lui Lucian Croitoru. Domnul Geoană vorbește în disprețul Constituției. Să reamintim faptul că domnia sa nu e un anarhist solitar, ci președintele Senatului. Exemplul pe care îl dă nesocotind Constituția nu e foarte bun.
În schimb, dl Fenechiu a propus, potrivit ediției online a României libere, ca PSD, PNL și UDMR să încheie “o coaliție juridică pentru susținerea lui Klaus Johannis, în condițiile în care Curtea Constituțională ar putea susține că este nevoie de acest lucru”. Deputatul penelist a adăugat, misterios, că această coaliție are în vedere o acțiune care va fi pornită marți.
Nu așa enigmatic a fost senatorul Șova, cu care am discutat într-o emisiune radiofonică vineri. Alesul pesedist a afirmat foarte direct că PSD, PNL și UDMR au plănuit să adopte o moțiune în Parlament care să constate că există o majoritate. Votarea unui candidat care nu a fost desemnat potrivit regulii constituționale nu i se părea o problemă.
Dacă aleșii noștri nu recunosc deciziile luate în numele statului și vor să creeze, folosindu-se de primarul Sibiului, “un guvern paralel” (cum scrie Evenimentul zilei), nu cumva ei subminează autoritatea?
Sau au voie să facă orice?

Ioan Stanomir și Radu Carp, colegii mei de la FSP, au publicat recent un volum despre proiectele de Constituție din secolul al XIX-lea. În introducerea volumului, cei doi autori afirmă că “de la A.D. Xenopol până la Vlad Georgescu, istoriografia autohtonă a investigat procesul de modernizare în Principate din dublul unghi al ideilor și al evoluției cadrului legal. Departe de a fi un fenomen izolat, inventarea vocabularului și a gramaticii constituționale sunt parte a unui context al epocii, context care mobilizează mentalități și instituții, în egală măsură”. Pentru Stanomir și Carp, care au colaborat și în cadrul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional Românesc, cititorul ideal al cărții este “unul care se situează la granița istoriei și științelor politice”.