Vasile Paraschiv va rămâne în istoria opoziției față de regimul lui Ceaușescu ca un om curajos și demn.
Lupta sa pentru sindicate libere nu a reușit.
Pentru că susținea cu sinceritate cauza muncitorilor și nevoia unei afilieri sindicale care să nu fie maimuțărită, regimul comunist l-a călcat în picioare și l-a umilit.
Cruzimea semenilor nu l-a făcut să-și abandoneze convingerile.
A murit ca om liber.

După ce a publicat două cărți despre Biserica ortodoxă și cea catolică sub regimul comunist din România, Cristian Vasile oferă publicului un volum consistent și foarte bine scris despre literatură și arte (teatru, arte plastice, cinema, muzică) în anii 1948-1953.

Una dintre paginile cele mai savuroase se referă la transformarea socialistă a colindelor, de teamă ca nu cumva reacțiunea să le utilizeze pentru a… șubrezi regimul!
Astfel, Cristian Vasile citează un document al Direcției de Propagandă și Agitație din 1948 în care se spunea că “în rândurile maselor largi populare sunt înrădăcinate anumite datini și obiceiuri cu caracter mistic și religios. Pentru a nu da posibilitate reacțiunii de a le folosi împotriva regimului, Partidul – cu sprijinul organizațiilor de masă, aparatul administrativ de stat și instituțiilor culturale – va da acestor manifestări un conținut progresist care să reflecteze spiritul luptei de clasă, popularizarea cuceririlor poporului muncitor pe drumul consolidării regimului de democrație populară și construirii socialismului în țara noastră [...] Manifestările [trebuie] să fie dirijate pe țară de o comisie centrală, iar pe județe etc. de comisii locale sub îndrumarea partidului. În cadrul manifestărilor de Crăciun se va avea în vedere:
a. Pomul de Crăciun
b. Colindele (Moș Ajun, Steaua, Vicleemul etc.)
c. Horele sătești”.
Sunt cuprinse în acest document nu doar obsesia centralizării, ci și voința de a transforma în mod radical orice sensibilitate.
Volumul lui Cristian Vasile este una dintre cele mai bune cărți publicate în 2010 de editurile de la noi, autorul afirmându-se deja ca o voce foarte autorizată în cercetarea comunismului din România.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a sprijinit recent editarea mai multor volume.
E vorba, în primul rând, despre o parte din articolele și conferințele lui Grigore Gafencu din perioada exilului, volum tipărit la Curtea veche (în colaborare cu Institutul Diplomatic Român):

IICMER a publicat, cu ajutorul ZETA books, și primul număr dintr-o revistă consacrată politicii memoriei în Europa postcomunistă:

În fine, IICCMER a contribuit la editarea volumului lui Stephen Kotkin despre implozia structurilor comuniste în 1989.

Directorul Institutului, Ioan Stanomir, ca și președintele consiliului științific, Vladimir Tismăneanu, merită felicitări.

Politica pronatalistă a lui Ceaușescu e analizată, într-un cadru comparativ, cu referințe la celelalte țări din Est, dar și la Franța, de către trei istorici merituoși. Sunt încă doctoranzi, dar lucrează deja la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc: Corina Doboș, Luciana Jinga și Florin Soare.

Concluzia acestui prim volum dintr-un studiu mai amplu este aceea că “în raport cu celelalte țări ale Europei de Est, în România a fost formulată și implementată cea mai restrictivă legislație a accesului la sarcină, completată cu nepromovarea contracepției moderne, nici de facto și nici de iure, și de cea mai modestă și mai puțin creativă politică socio-economică de susținere și încurajare a natalității”.

“Răsturnarea comunismului și transformarea postcomunistă nu au întemeiat în România – sau în orice altă societate născută din resturile leninismului – un popor nou, o națiune creată printr-un legământ reciproc încheiat împotriva oricărei forme de dependență, de putere discreționară, de abuz, de muncă zadarnică, de dispreț față de demnitatea persoanelor și de idolatrie. Scoși, aproape împotriva voinței lor, din robia faraonică a comunismului, românii s-au grăbit să se închină vițeilor de aur ai intereselor private, averilor câștigate fără efort, iresponsabilității, incompetenței, înclinațiilor populiste și popularității imediate. După 1989, ei par a nu mai fi avut răbdare să aștepte ca legile să fie scrise de la altitudinea unei gândiri temeinice. Un deșert fără norme, fără trasee prestabilite și fără direcții calculate li s-a părut preferabil oricărei hărți ce promitea o țară guvernată de legi, și nu condusă de oameni. În termeni topografici, inconvenientul oricărui deșert este indistincția. Pe oriunde ai trece, peisajul arată la fel. Poți călători pe distanțe mari cu sentimentul că împrejurimile sunt aceleași și că, în fapt, nu ai schimbat nicidecum locul. Este nevoie, de aceea, pentru a străbate deșertul, să privești nu în jur, ci în sus, către astrele nopți. Sunt singurele care îți pot indica direcția. Pentru comunitățile politice care se deplasează de la un regim de supunere la unul de libertate, acești luminători nocturni sunt ideile”, scrie Daniel Barbu în ultima sa carte intitulată Indistincția, tipărită de Editura ART.

În ultimul deceniu, opțiunile noastre politice nu au coincis niciodată.
Asta nu mă împiedică să spun că Daniel Barbu este unul dintre cei mai profunzi și originali gânditori politici pe care i-a cunoscut România.
Regimul comunist și lumea creată după 1989 nu vor putea fi înțelese fără ajutorul scrierilor sale.

Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu au alcătuit o istorie a benzii desenate din România. Tipărită de Vellant, cu o prefață de Adrian Cioroianu, lucrarea acoperă perioada de la 1891 (când apărea primul număr al revistei Amicul Copiilor) până în zilele noastre.
Ilustrația e foarte bogată și lucrarea e tipărită în condiții grafice excepționale.

În anexă, e transcrisă discuția purtată în octombrie 1977 de către membrii Secretariatului CC al PCR despre revistele pentru preșcolari, discuție în cadrul căreia Ceaușescu se dezlânțuie împotriva revistei Minitehnicus, deoarece nu avea “o denumire românească” și nici nu îi ajuta pe copii “în însușirea problemelor de studiu, de muncă și de viață”.

Parlamentul European a decis astăzi să atribuie prestigiosul său Premiu Saharov dizidentului cubanez Guillermo Fariñas, care din 1989 încoace s-a aflat de peste 20 de ori în greva foamei, ultima dată – anul acesta – timp de 135 de zile, pentru a obține eliberarea a 52 de deținuți politici.
Deputații de stânga din PE nu au fost deloc fericiți cu alegerea lui Fariñas, dar protestele lor au fost acoperite de aplauzele majorității.
Dacă tot a venit vorba despre comunism, voi menționa și faptul că în dezbaterea care a avut loc în cursul dimineții despre situația din Moldova am subliniat că e o iluzie să se creadă că Partidul Comuniștilor din această țară (PCRM) ar dori integrarea europeană. Am explicat, de altfel, cât de stranie e ideea existenței unui “imperialism românesc”, avansată de PCRM și prietenii săi pentru a spune, de fapt, că oficialii români trebuie să tacă în privința Moldovei. Bucureștiul nu poate să tacă. Din două motive. Primul e acela că în Moldova trăiesc numeroși cetățeni români. Pașaportul românesc le dă dreptul la protecția de care se bucură orice cetățean european. În al doilea rând, e vorba despre coaliția aflată la putere de mai bine de un an. Suntem obligați la dialog pentru că această coaliție și-a așezat acțiunea sub numele Alianța pentru Integrare Europeană. Dacă și-ar fi spus Alianța pentru Rusia, ar fi fost altceva.

În preambulul unui volum cutremurător, despre dosarul său de la Securitate, Dorin Tudoran scrie următoarele:
“”Iată singura carte pe care nu ar fi trebuit să o scriu. Era suficient că am trăit-o. De fapt, nu eu am scris această carte – ea m-a scris pe mine. În două moduri. Prima oară – când am fost personajul ei. Pe atunci mi se spunea “obiectivul”, “elementul”, “dușmanul poporului” etc. Când era nevoie de etichetă, era introdus drept “TUDORACHE”. Da, așa, cu amjsucule, căci pentru Ei, nu uitați, cel mai important capital era Omul. Mă grăbesc să adaug – Omul Nou, produsul definitiv al muncii Lor pe această lume. Tot ce nu se potrivea în saboții de fontă, salopeta de beton și conștiința de mucava a Omului Nou nu mai era om. Era dușmanul poporului, al realizărilor Omului Nou. Așa am ajuns, din Tudoran, “TUDORACHE”.

A doua oară am fost scris de această carte când am plonjat în oceanul de otravă căruia credeam că-i pot face față cu umor. Acum știu – nimeni nu poate avea suficient umor spre a ieși teafăr din impactul cu 10.000 de valuri de fiere. Te afli în fața unui monstru imens, ce se dezvoltă prin sciziparitate – în locul tentaculului tăiat, cresc zece Până nu moare dinăuntru, de dinafară fiara nu poate fi înfrântă. Și, de dinăuntru, fiara n-a murit. Și-a schimbat doar culoarea cernelii paralizante pe care o aruncă asupră-ne. Atât. Noi, niște fraieri, suntem înfrânți din nou. Dar, cum, pe lângă a fi fraieri, suntem și orgolioși, când ne uităm în oglindă, ne vedem învingând. Hotărât lucru, calitatea oglinzii lasă foarte mult de dorit. Ori – mai știi? – poate ne cam lasă ochii, obosiți de atâtea meta-realități mișcătoare”.

Am cerut în plenul PE ca Uniunea să interzică importul de produse create în lagărele de reeducare prin muncă din China (laogai).

În ședința de grup din această dimineață, deputații PPE au avut pe agendă pregătirea sesiunii de la Strasbourg de săptămâna viitoare (cu un consistent pachet de reglementări financiare), dar și o întâlnire cu trei militanți pentru democrație din Cuba, eliberați din închisoare de regimul lui Castro, cu condiția de a nu se mai întoarce vreodată în țara de origine.
Antonio Diaz, Ricardo Gonzalez și Alejandro Gonzalez-Raga au descris confruntarea lor cu regimul, dar și condițiile odioase din închisoare. Cea mai impresionantă a fost mărturia lui Ricardo Gonzalez, jurnalist de profesie, care a făcut temniță grea, pentru că a vorbit public despre calitatea execrabilă a pâinii oferite de guvernul cubanez cetățenilor.
Cei trei au cerut grupului PPE să mențină izolarea politică a Cubei. Unul dintre deputații prezenți a criticat dur poziția dnei Ashton în această privință, spunând că pentru Înalta Reprezentantă, “Cuba libre e numele unei băuturi, nu al unui ideal politic”.
“PPE va veghea ca poziția UE față de dictatura cubaneză să nu se schimbe”, a conchis președintele grupului, Joseph Daul.