În afara activităților parlamentare, deputații europeni sunt invitați la numeroase conferințe și dezbateri. De obicei, asemenea evenimente sunt organizate în saptămânile în care eurodeputații lucrează în cadrul grupurilor politice.
În ceea ce mă privește, ieri am ținut un curs despre construirea deciziei în PE în fața masteranzilor din programul de afaceri europene de la Universite Libre de Bruxelles.
Seara, am intervenit în cadrul dezbaterii prilejuite de conferința ținută de președintele Armeniei, Serj Sarghisian, la Konrad Adenauer Stiftung din Bruxelles.
Astăzi, sunt invitat să vorbesc în cadrul unei conferințe organizate de grupul PPE și de Fundația Robert Schuman, sub titlul “Life after the soviet Union”.

Legea lustrației a fost votată ieri în Cameră, după un asalt final care a surprins opinia publică.
Proiectul fusese abandonat în urmă cu doi ani, după ce CCR declarase neconstituțională o variantă a lui.
Nimic nu părea să-l facă din nou urgent. Nimic, în afară de o grevă a foamei pe care a ignorat-o mai toată lumea. Dan Tapalagă descrie cu acuratețe pe hotnews.ro împrejurările care au readus pe agendă legea lustrației.
Senzația de improvizație lăsată de depunerea unor amendamente în ultima clipă nu a putut fi ștearsă de satisfacția celor care – azi, destul de puțini la număr – constată că, la 22 de ani și 2 luni după 1989, România se dotează cu un instrument de luptă împotriva comunismului.
Adoptarea legii nu a eliminat una dintre suspiciunile născute chiar în clipa în care s-a vorbit prima dată despre acest subiect.
Într-adevăr, din 1990 încoace, a existat bănuiala că lustrația nu e act de dreptate, ci pretext pentru ostracizare, în sensul vechi al termenului, adică pretext pentru eliminarea din competiția politică a unor persoane care dispun la un moment dat de popularitate.
În categoria lustrabililor au fost așezați și fostul nomenclaturist Ion Iliescu (ales în 1990 cu 85% din voturi), și fostul căpitan de navă Traian Băsescu (în varianta penelistă, de acum câțiva ani, a legii, formulată după eșecul suspendării) și fostul procuror Monica Macovei (în legea votată în 2012).
Antipatiile personale și dorința de răzbunare au fost, de bună seamă, nelipsite. Așa e natura umană.
Pe de altă parte însă, deși dezbaterea e veche, nuanțele au lipsit mereu. Discuția publică despre lustrație a fost din 1990 încoace săracă. Nu s-a stabilit, de fapt, ce înseamnă responsabilitate în sânul regimului comunist și, pe această bază, cine a fost cu adevărat vinovat și în ce fel. Consensul public lipsește, de altfel, nu doar în privința acestor categorii, ci și în privința calificării regimului ca întreg. Nu mai departe de săptămâna trecută, o analiză CSOP asumată de IICCMER vădea faptul că 34% din cetățeni consideră că dispariția comunismului s-a făcut în dauna României!!!
În această atmosferă tulbure, atacurile la persoană au luat locul unei evaluări chibzuite, care să deosebească între culpa politică și cea morală, ca și, în interiorul acestor categorii, între diverse pedepse în funcție de diverse vinovății.
Asta a permis, de pildă, ca Ion Iliescu să îl acuze pe Emil Constantinescu, atunci când erau adversari politici, că a fost în mult mai mare măsură vinovat în vremea comunismului, deși primul fusese secretar al CC al PCR, iar celălalt – un profesor eminent și marginal șef de organizație la una din cele 20 de facultăți ale Universității. Tot lipsa de discernământ a făcut ca persoane care îl voiau lustrabil pe căpitanul de navă Traian Băsescu să fie colaboratori dovediți ai Securității comuniste sau prieteni politici de azi ai acestora. Varianta votată ieri nu face nici ea distincția între culpa unui fost ministru comunist, cea a unui director de editură din vremea lui Ceaușescu și vinovățiile pe care ar trebui să le asume diverse categorii de procurori care au lucrat în comunism. Toți ar urma să fie tratați la fel în următorii 5 ani.
Ion Iliescu și Traian Băsescu nu au căzut – pe drept sau pe nedrept – decât sub ghliotina unor dezbateri publice dezlânate.
În schimb, legea votată ieri are o victimă perfectă.
Monica Macovei e cea care și-a convins colegii din PDL să îi acorde atenție grevistului Mărieș și să reia discuția parlamentară despre revoluție și lustrație.
Dar dincolo de cazul particular, votul de ieri ne pune în fața unei dileme politice: poți fi de acord cu o lege care sancționează fără nuanțe, punând pe picior de egalitate un ministru și un șef de post de miliție? Altfel spus: dreptatea fără discernământ e oare utilă comunității noastre politice?
UPDATE
Reiau aici ceea ce am scris și sub forma unui răspuns dat unui comentator: o lege dreaptă a lustrației e una care definește excluderea doar cu referire la participarea la decizie în interiorul regimului totalitar, pentru toate momentele în care acesta a avut asemenea caracteristici. Îmbrățișez, altfel spus, perspectiva lui Raymond Aron asupra regimului, întrucât comunismul românesc nu a avut pe toată durata lui caracteristici totalitare. Mă tem că în acest moment înțelegerea de care are parte comunismul românesc, înclusiv în rândul anticomuniștilor, e mai degrabă una propagandistică. În aceste condiții, e de la sine înțeles de ce nici definirea categoriilor lustrabile pe baza responsabilității în decizie, nici dozarea pedepselor nu au fost luate în seamă de nimeni. Cred că președintele ar trebui să ceară reexaminarea legii, pentru a corecta abordarea holistă și propagandistică.

Acesta e procentajul celor care considera ca Revolutia din 1989 e un mister. Datele apar in sondajul realizat de CSOP pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc.
E un semn al nevoii de a explica in continuare in ce fel s-a sfarsit regimul lui Ceausescu. Un rol important ii revine fostului presedinte Iliescu. La mai bine de doua decenii de la Revolutie, cel care i-a urmat la putere lui Ceausescu ar putea sa spuna adevarul. Pana acum, formulele pe care le-a folosit nu au convins publicul. Iliescu pare insa mai degraba iritat de evocarea momentului 1989. A aratat-o foarte clar felul in care a reactionat la eforturile facute de Grigore Cartianu pentru a scoate la iveala ce s-a petrecut in zilele revolutiei. Desprinderea de comunism nu e inca perceputa ca proiect colectiv, ci ca un clivaj politic.

Începând de astăzi, Lucian Mureșan este cardinal al Sfintei Biserici Romane. Papa Benedict al XVI-lea marchează astfel recunoștința Romei față de o personalitate din sânul unei Biserici oprimate în vremea comunismului. E o bucurie nu doar pentru membrii comunității greco-catolice, ci pentru toți cetățenii români care privesc trecutul cu discernământ.

În numărul din decembrie al revistei Esprit, puteți citi un dialog între Pierre Rosanvallon și Claude Lefort, cu un an înainte de decesul celui din urmă. Am reținut observațiile lui Lefort despre relația democrației cu spațiul urban, dar și o remarcă despre felul în care socialiștii au tratat comunismul:
“Lectura lui Soljenițân m-a pasionat. N-am avut nicio îndoială asupra adevărului celor spuse de el… Mărturia sa era indiscutabilă. În acea epocă, o mare parte a stângii considera că Soljenițân e un om religios, conservator și cam idealist. Contestarea lui din acea vreme a fost stranie. În acel moment, partidul socialist se alia cu partidul comunist. Socialiștii n-au înțeles niciodată ce e cu comuniștii. Au au fost antisovietici, dar au fost trădați de comuniști în 1936, când societatea cunoștea un elan egalitarist. Socialiștii n-au înțeles nimic din experiența Frontului Popular și din ceea ce a urmat. Miterrand a găsit cu cale să se alieze cu comuniștii, nu pricepea deloc ce e URSS”.

În același număr, un grupaj despre revoluțiile arabe: între semnatari, mari specialiști ai problemei precum Pierre Vermeren sau Olivier Roy.

Transport în comun la Havana, în paradisul comunist:

Din mașină se pot vedea idolii. Între ei, și cel al lui Victor Ponta:

Alteori, Che e singur, mare cât un bloc:

Polirom a editat de curând o nouă biografie a lui Nicolae Ceauşescu. Cartea este teza de doctorat a lui Adam Burakowski, un cercetător din Varşovia care a folosit numeroase documente diplomatice poloneze.
E un volum care completează referinţele bibliografice existente deja în română: am în vedere biografia datorată lui Thomas Kunze, tipărită în ediţie românească acum câţiva ani sau scrierile lui Vladimir Tismăneanu despre Ceauşescu.

Dacă sondajele nu sunt eronate, precum la alegerile legislative, atunci înfrângerea comuniştilor la Primăria Chişinăului e o veste foarte bună.
Moldova nu va putea conta pe scena europeană câtă vreme comuniştii influenţează situaţia din mica Republică de la estul României. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în celelalte ţări ex-comuniste din Europa centrală şi orientală, în Moldova comuniştii nu s-au convertit la social-democraţie. I-a ajutat proiectul naţional al alcătuirii unui nou stat.
Lupta politică din ultimii ani a fost foarte dură.
UPDATE:
Din păcate, sondajele s-au dovedit încă o dată eronate. Chirtoacă a pierdut, cel care s-a imous în turul întâi e candidatul comunist, nu cel liberal.

Polirom a tipărit de curând un volum cu articole ale lui Stephane Courtois, despre relaţia dintre comunism şi totalitarism.
Între articole, şi unul despre Memorialul Sghet, Courtois fiind “rectorul” şcolii organizate aici în fiecare vară.

Vă recomand romanul autobiografic al lui Neagu Djuvara, Însemnările lui Georges Milesco, ieşit de curând – într-o a doua ediţie – la Humanitas. Reproduc aici un mic fragment:
“5 aprilie 1952. Ştiam că bunică-mea, ca mai toţi foştii proprietari, avea domiciliu forţat la Câmpulung, de la ultima expropriere din 1949. Alaltăieri, Mihai mi-a semnalat sosirea la Paris a unui tânăr inginer român, fugit în condiţii dramatice prin Iugoslavia, trecând Dunărea înot şi care era originar din Câmpulung. Am vrut să ştiu dacă, din întâmplare, n-o cunoştea pe bunică-mea. O cunoştea. Am aflat astfel amănunte despre arestarea ei din martie 49. Au venit s-o ridice în plină noapte, fără s-o lase să-şi ia altceva decât un palton aruncat pe umeri în grabă, peste cămaşa de noapte. După o scurtă şedere într-un lagăr, cu alţi proprietari din regiune, a fost pusă să aleagă drept reşedinţă între două oraşe situate fiecare la peste 100 km de fosta ei moşie, cu interdicţie de a merge în satul ei sau în Bucureşti. A ales să stea în Câmpulung, unde şedea fiica unei foste guvernante a mamei, care era croitoreasă acolo. A trăit la ea şi i-a meditat copiii la franceză şi germană. Un amănunt emoţionant: i s-au vândut la licitaţie mobila şi hainele, iar unii vecini au cumpărat câteva efecte de care gândeau c-ar avea ea nevoie şi i le-au adus, câteva săptămâni mai târziu, pe ascuns, la Câmpulung”.