Ca și venirea sa la putere, demisia lui Emil Boc a venit într-un moment de criză acută.
Atunci, cauza crizei era refuzul lui Stolojan de a asuma o guvernare PDL-PSD; acum, cauza e retragerea PSD și PNL din Parlament.
La fel ca și A. Năstase în vremea lui I. Iliescu sau M. Isărescu în vremea lui E.Constantinescu, Emil Boc a ales să nu intre, ca premier, în conflict cu șeful statului.
Guvernele conduse de el au fost foarte diferite și ca structură, și ca forță parlamentară: a fost mai întâi, în 2008-2009, formula bicoloră care avea două treimi din voturile Parlamentului, apoi, după realegerea lui Traian Băsescu, a venit rândul unui guvern format din trei partide, guvern care a trecut de votul din Parlament doar cu ajutorul grupului minorităților naționale.
Criza pe care a traversat-o România în vremea guvernelor conduse de Boc a fost mai aspră decât primii ani ai tranziției.
Încrederea în premier s-a prăbușit, iar contestarea de care a avut parte Emil Boc – inclusiv din interiorul PDL – a fost o presiune suplimentară. În mijlocul încercărilor, premierul a rămas onest și calm.
Deși l-am criticat (uneori, cu multă asprime), mă simt obligat acum să îi mulțumesc pentru felul în care și-a asumat serviciul public.

După ce aseară Crin Antonescu le cerea militanților peneliști să se alăture protestelor, deși prin București zburau pietre de caldarâm în toate direcțiile, azi a făcut un pas înapoi, anunțând un protest legal, alături de Victor Ponta, cândva în zilele următoare. Dar tot el a cerut ca tocmai în această perioadă să fie strânse semnături pentru demiterea Președintelui. Operațiunea nu are nicio acoperire constituțională. Ea e destinată să amplifice dimensiunea “revoluționară” a manifestațiilor, în condițiile în care privilegiază interpretarea protestului ca o revoltă față de “dictatură”. Doar coruperea absolută a regimului justifică folosirea unor mijloace neacoperite de textul acesteia. În astfel de condiții, solicitarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului pare a fi fățarnică.
E bine însă că premierul a acceptat solicitarea, pentru că dezbaterea solicitată de PNL trebuie mutată în Parlament.
Altfel, firul politic va fi rupt, iar oamenii vor continua să iasă în stradă, furioși și neputincioși, cu sentimentul că nu sunt reprezentați nici de putere, nici de opoziție.
Zilele următoare ne vor edifica dacă societatea politică e mai înțeleaptă decât a fost la mineriadele din 1999, ultimul moment de violență din România postcomunistă.
Ar fi tragic să trăim din nou frica devastatoare de atunci.

Din 2000 încoace, premierii au fost şi şefi de partid.
Performanţele lor politice – măsurate de judecăţile publicului asupra guvernelor conduse de ei – au fost diferite.
Adrian Năstase a luat PSD în 2000 cu 139 de mandate în Cameră (pe baza a 36% din voturi) şi l-a dus în 2004 la 113 mandate (cu sprijinul celor 31% din opţiunile de la urne).
Călin Popescu Tăriceanu a preluat PNL în 2005 când avea 64 de mandate de deputaţi (în baza cotei peneliste din cadrul Alianţei DA, care adunase 32% din voturi) şi l-a dus la 65 de mandate în 2008 (dobândite pe baza celor 18,5% ale PNL). Nu am menţionat şi mandatele de senator, dar situaţia e identică.
Şi Năstase şi Tăriceanu au fost premieri un întreg ciclu legislativ, adică patru ani.
Amândoi au pierdut alegerile pe care le-au organizat,
Şi unul, şi celălalt au fost schimbaţi, din acest motiv, de la şefia partidelor lor.
Emil Boc a preluat PDL în 2005, când avea 48 de mandate, şi l-a dus la 115 mandate în 2008, dar fiind în opoziţie, deoarece partidul fusese eliminat de la guvern cu un an înainte de alegeri.
Examenul relevant va fi dat în 2012.
Nu e sigur însă că Boc se va afla în situaţia predecesorilor săi, fiindcă unii pedelişti ar vrea să-l schimbe de la Palatul Victoria.
De fapt, ideea înlocuirii sale de la guvern apare periodic.
Nu e vina lui Boc, ci a unora dintre colegi, care îşi modifică opiniile cu o iuţeală formidabilă şi cu o frecvenţă impresionantă.
Aceasta e şi tabăra care a avut câştig de cauză la recentul congres al PDL.
Eu nu mi-am schimbat părerea formulată anul trecut, dar ea e marginală, fiindcă – formulată foarte devreme – a fost calificată drept periculoasă.
Nu cred că luciditatea e un pericol.
Dimpotrivă.
Lipsa de decizie e, în schimb, un risc foarte mare. Cu atât mai mult în perioade de criză.
Iar criza, o ştie şi un copil, e departe de a se fi încheiat.

Am acordat un scurt interviu RFI România, referitor la competiţia din PDL, observând, între altele, că susţinătorii premierului în cursa pentru şefia partidului nu apără politicile guvernului, ci îl diabolizează pe Blaga, iar acesta nu defineşte o alternativă la opţiunile lui Boc, ci promite disciplină cazonă.

Președintele a calificat incidentele de vineri ca o subminare a autorității statului și a cerut premierului să reacționeze la situația creată.
Cum diagnosticul e pus de cel care, potrivit Constituției, reprezintă statul, e evident că răspunsul Guvernului va trebui să fie adaptat la gravitatea faptei.
Să nu uităm că Ministerul care a fost pus în cauză e agentul care va trebui să gireze în scurt timp un obiectiv politic major al României, și anume accesul la spațiul Schengen.
În asemenea încercări, e nevoie de gesturi ferme și prompte. Premierul Boc are ocazia de a oferi o mostră de curaj politic.
Altfel, nu doar guvernul, ci regimul în întregul său va trece prin clipe foarte dificile.
UPDATE: Salut demisia lui Vasile Blaga, ca un semn de responsabilitate.

Nu am vrut să abordez subiectul remanierii până ce nu am văzut finalul.
Trei sunt chestiunile importante.
1. Remanierea a vădit sporirea forței politice a deputaților și senatorilor în interiorul PDL. E o consecință a introducerii votului în circumscripții uninominale. Premierul – care a susținut mereu că remanierea se face, nu se discută – a așteptat să discute cu grupurile parlamentare pentru a face schimbările în guvern. Am putea spune că remanierea s-a parlamentarizat. Nu doar din perspectiva mecanismului, ci și a rezultatului final. Spun asta pentru că toți miniștrii noi sunt deputați sau senatori, în timp ce miniștrii înlocuiți nu erau – cu excepția lui Berceanu – parlamentari. Filialele PDL care au obținut ministere sunt: Bacău, Brașov, Bistrița-Năsăud, București (sector 2), Sibiu și Timiș.
2. Publicul a avut parte și de două mari surprize. Prima este solicitarea demisiei premierului. Așa cum se știe, demisia e opusul remanierii, fiindcă presupune un nou vot în parlament. Cruciada a fost purtată de un număr mic de deputați, ca și de un membru al guvernului. Ea a eșuat pentru că nu a fost rostit numele vreunui înlocuitor. Istoria e ceva mai complicată, dar esențialul este că frica de necunoscut a fost mai tare decât curajul de a-i spune adio lui Emil Boc. A doua surpriză este plecarea din guvern a domnilor Videanu și Berceanu, care aveau și influență în partid, și experiență guvernamentală.
3. În sfârșit, nu poate scăpa atenției faptul că, dacă doi dintre noii miniștri au și notorietate, și experiență ca membri în guverne anterioare (Boagiu și Tabără), ceilalți sunt lipsiți și de notorietate, și de experiență. Nu e neapărat un handicap.
Să le mulțumim celor care au plecat și să le urăm succes celor care au intrat sub bagheta lui Emil Boc!

Între a mă sancționa pentru opiniile exprimate, dând astfel satisfacție unei tabere conservatoare, și a accepta diversitatea, Emil Boc a ales a doua soluție.
Cred că nu s-a înșelat.
PS Geoană nu a ratat ocazia de a-l pune la punct pe Victor Ponta pentru gafa de a refuza o întâlnire cu FMI: “Demonizarea Fondului e un sport foarte popular la nivel global. E o retorică depășită”, a spus fostul fruntaș PSD după ce a aflat ce decizie a luat succesorul său.

Sondajele de opinie exprimă într-un mod succint situațiile politice. Datele publicate azi de IPP nu fac excepție.
12% pentru PDL e traducerea situației pe care premierul Emil Boc o descria aseară spunând că nu și-a luat concediu în ultimii doi ani.
PDL și Traian Băsescu plătesc menținerea lui Emil Boc în funcție.

În ediția de vineri, 2 iulie, a României libere, puteți citi un interviu pe care i l-am acordat Sabinei Fati, publicat sub titlul “Mă tem că Boc se va agăța de funcție ca Tăriceanu”.

S-a înşelat cine şi-a închipuit că Guvernul ar putea să cadă în contextul în care nu există nici o alternativă articulată la planul de austeritate, nici o formulă credibilă de coaliţie, care să înlocuiască înţelegerea actuală dintre PDL şi UDMR.
Regret că unii dintre colegii din PDL au făcut şi ei un calcul eronat.
Mă gândesc, în primul rând, la Teo Trandafir, pe care atât eu, cât şi Romeo Raicu am susţinut-o în campania din colegiul 19.
Votul de astăzi este o victorie a lui Traian Băsescu, nu şi a lui Emil Boc.
De ce? Pur şi simplu pentru că guvernul a avut mai puţine voturi în favoarea sa decât împotrivă. Guvernul nu a căzut, dar s-ar fi putut spune că a câştigat doar dacă ar fi adunat mai multe voturi “pro” decât “contra”.
În schimb, Preşedintele a câştigat. Susţinerea acordului cu FMI – din care Traian Băsescu şi-a făcut o cauză – nu a putut fi împiedicată de voinţa parlamentară.
După ce regimul a înclinat spre parlamentarizare, acum se îndreaptă spre prezidenţializare.