Mi-a atras atenția declarația de astăzi a lui Mihai Voicu, în care amenință UDMR că i se va spune, precum la metrou, “atenție, se închid ușile”, dacă nu trădează mai repede coaliția din care face parte.
Domnul Voicu e liber să spună ce dorește, dar cred că uită două lucruri:
Mai întâi, aliatul de nădejde al PNL, și anume PSD, a refuzat în 2008 participarea la guvernare cu UDMR. Era pe vremea când și PNL condiționa intrarea în executiv de numirea lui Tăriceanu ca premier. Tradus pe înțelesul USL, asta ar suna cam așa: PSD a spus deja UDMR că ușile nu se deschid, iar PNL a cerut PDL poziția de vatman.
În al doilea rând, Mihai Voicu uită că, după viitoarele alegeri, negocierea coaliției guvernamentale îl va implica pe actualul președinte (care a vrut Uniunea Maghiară la guvernare și în 2008, cum a vrut-o și în 2004). Altfel zis, traficul metroului guvernamental va fi controlat din afara USL.
La o lectură atentă, asta spune, de fapt, și M. Voicu.
Într-adevăr, cerând UDMR-ului să se grăbească să trădeze, deputatul penelist anunță că nu crede în șansele USL de a controla mai mult de jumătate din Parlamentul viitor, caz în care nu ar avea nevoie de sprijinul UDMR pentru a face un guvern.
Exclud, desigur, ipoteza potrivit căreia, în condiții similare celor din 2008, PSD ar trata UDMR altfel decât atunci, și anume ca un partid de care se poate dispensa.
Pesediștii nu au niciun motiv să se schimbe. Alianța cu peneliștii i-a făcut mai lacomi, nu mai generoși.

Președintele a propus ieri redefinirea legală a finanțării partidelor. Aparent, fruntașii opoziției sunt de acord cu ideea. Cred că ar trebui profitat de această fericită concordanță a punctelor de vederi.
Avansez aici o propunere.
N-ar fi rău să se plece de la sumele deja alocate de la buget pentru funcționarea partidelor politice. În 2010, conform datelor de la Autoritatea Electorală Permanentă, PSD și PDL au primit, fiecare în parte, circa 2,29 milioane de lei, PNL a căpătat 1,32 milioane, iar minusculul PC – aproape 60 de mii de lei.
În total, ar fi circa 6 milioane de lei. Raportat la populația electorală, asta înseamnă 30 de bani per alegător.
În opinia mea, această sumă ar trebui dublată în anii electorali. Fiecare partid parlamentar ar primi astfel pentru fiecare campanie electorală o sumă egală cu subvenția anuală. Aceasta e calculată – reamintesc – pornind de la ponderea partidelor în Parlament. Formațiunile mai mici ar fi libere să completeze sumele cheltuite în campanie până la limita subvenției acordate celui mai mare dintre partide. Nici un leu în plus!
Partidele neparlamentare ar putea primi, la rândul lor, de la buget suma cuvenită partidului cu cea mai mică fracțiune parlamentară: în caz că nu ar intra în Parlament, ar rambursa banii primiți de la buget. Se înțelege de la sine că dacă un partid parlamentar ar rata intrarea în legislativ ar da și el înapoi suma căpătată pentru campanie.
Plafonarea cheltuielor ar fi nu doar o dovadă de luciditate, ci și o provocare pentru formațiunile politice și o șansă pentru spiritul public.
Dintr-o triplă perspectivă.
Mai întâi, partidele ar fi obligate să intre mai mult în dialog cu cetățenii. Beneficiind astăzi de posibilitatea unor cheltuieli deșănțate, ele neglijează dialogul cu oamenii reali. E mai comod să plătești un poster decât să cauți tonul potrivit în discuția cu cetățenii din diverse medii.
În al doilea rând, interdicția utilizării unor fonduri private ar da competiției electorale o dimensiune necesară într-o democrație fără o tradiție lungă, care să fi configurat practici asumate în mod tacit de toți actorii. S-ar încuraja definirea unui spirit public care să nu fie contaminat (uneori, până la confiscare) de interese egoiste. Evident, efectul imediat ar fi diminuarea corupției care rezultă din complicitatea politicenilor și a clienților lor politici, abonați la contractele plătite din buget.
În fine, diminuarea radicală a cheltuielilor ar fi și o măsură de igienă a spațiului public. În zilele noastre, campaniile au ajuns să urâțească orașele și comunele. Afișele care ascund un bloc cu zece etaje, sutele de mii de stegulețe de partid agățate pe garduri și stâlpi etc. etc. n-ar mai fi posibile. Cu bani mai puțini pentru campanie, spațiul public ar avea o șansă în plus la curățenie și decență.

Discuțiile iscate în jurul votului în cazul Ridzi acoperă o plajă foarte largă.
Într-un fel, toată viața noastră politică recentă încape în spațiul delimitat – la dreapta – de comentariul lui Sebastian Lăzăroiu și – la stânga – de cel al lui Adrian Năstase.
Consilierul Președintelui anunță o catastrofă la urne pentru PDL, atâta vreme cât partidul condus de Emil Boc a ajuns să semene cu varianta Adrian Năstase a PDSR.
În schimb, fostul premier Năstase ține să revendice un profil aparte al cazului său și îi amenință pe apropiații lui Băsescu că vor plăti nu doar politic, ci și juridic după ce președintele își încheie mandatul.
Cele două declarații ilustrează foarte bine motivele pentru care România a fost așezată și e menținută sub un mecanism de cooperare și verificare în domeniul justiției (MCV): e vorba despre tentația de a da oricărui gest politic o interpretare electorală și nu una instituțională, e vorba despre refuzul de a accepta separația dintre puterea legislativă și cea judecătorească, e vorba despre incapacitatea elitelor politice de a realiza un consens anti-impunitate.
După ce într-o țară candidată precum Croația un fost premier e arestat pentru corupție, va fi foarte greu ca o țară membră să-și convingă partenerii europeni că MCV trebuie ridicat făcând doar declarații de bune intenții.
Președintele a spus ieri public că intrarea în Schengen e, în viziunea unor state europene, condiționată de ridicarea MCV.
Asta înseamnă că prețul pentru impunitatea unor politicieni va fi plătit de cetățeni.
Mie nu-mi convine.

În ultimele zile, a fost pus în circulație scenariul potrivit căruia Traian Băsescu ar intenționa să-l copieze pe Vladimir Putin, devenind premier după ce își va duce la bun sfârșit al doilea mandat prezidențial.
Autorii zvonului au uitat să menționeze cum își va asigura T.Băsescu sprijinul unui partid hegemonic, care să joace rolul Rusiei Unite, adică să poată susține o rocadă de felul celei care i-a angajat pe Medvedev și Putin.
Chiar dacă Traian Băsescu ar găsi un premier cu o popularitate mai mare decât E. Boc, e evident că el nu are și un partid hegemonic.
Singurul partid care a avut o asemenea structură a fost FSN în 1990.
E practic imposibil ca, în următorii patru ani, să apară în România o copie a FSN.
Indiferent că ar fi vorba despre un partid nou sau unul vechi, sistemul e în așa fel construit încât blochează articularea unei ample majorități monocolore. Nici măcar Ponta nu mai visează la așa ceva.
De fapt, cred că punerea în circulație a zvonului are mai degrabă rostul de a sugera o apropiere între România și Rusia, căutând o delegitimare a Președintelui în ochii publicului care se recomandă ca liberal.
Mă rog, eu cred că scenariul e mai degrabă scris pentru ignoranți decât pentru liberali adevărați.

Am acordat un interviu Revistei 22, în care vorbesc, între altele, despre relația PDL cu opinia comună:
“Oamenii îmi spun pe stradă două lucruri. Unii mă învinovățesc pentru eșecul guvernării, așa că sunt silit să apăr ce e de apărat și să compătimesc pe oricine o duce greu. Alții, în schimb, mă felicită pentru că spun lucrurilor pe nume. Nimeni – repet: nimeni – nu mi-a spus ce zic șefii PDL, și anume că avem o guvernare mai bună decât toate cele precedente și că eu nu mai trebuie să vorbesc liber. Din două, una: ori mai-marii PDL au pierdut contactul cu oamenii simpli, ori se hrănesc cu iluzii. Când cineva îmi va vorbi pe stradă așa cum vorbesc I.Oltean sau Gh.Flutur, atunci voi ști că am o problemă”.
O temă abordată e și intrarea în Schengen:
“E un punct crucial pe agenda din 2011. Un succes ar aduce un plus palpabil pentru cetățeni. Un eșec ar fi un dezastru pentru guvern. Există câteva semne îngrijorătoare. Inclusiv în familia PPE. E nevoie de capacitate de negociere și de inteligență, pentru că de-acum totul e politic. Ceea ce înseamnă că nu ne putem refugia în spatele unui dosar strict tehnic. Va fi un test pentru nivelul nostru de europenizare”.
Interviul conține referințe la poziția Elenei Udrea în partid, la influența Președintelui asupra PDL, dar și la statutul partidului.
N-am ocolit problema corupției sau pe cea a viitorului congres PDL.

Votul de la legea pensiilor, cel de la micșorarea “accidentală” a TVA și blocarea la CCR a angajării răspunderii guvernului pentru legea educației l-au pus pe Președinte în situații foarte stânjenitoare.
E mai puțin important care e doza de incompetență și care e cea de superficialitate în aceste întâmplări recente.
Strict formal vorbind, Președintele a fost obligat să refuze promulgarea legilor în primele două cazuri, în vreme ce, în al treilea, e vorba despre blocarea unuia dintre proiectele sale importante. Reamintesc că schimbarea legislației în domeniul educației nu s-a născut în PDL, ci în comisia Miclea, inițiată de Președinte, pe vremea când ministru era Hărdău. Funeriu provine, de altfel, din Comisia Miclea, nu din birocrația pedelistă. Decizia CCR de astăzi dă o mână de ajutor conservatorilor din toate taberele (inclusiv de la PDL).
E, de aceea, important dacă alianța opoziției cu foarte conservatoarea Curte constituțională va deveni sistematică sau nu.
De ce? Pentru că, formal, avem de-a face cu debutul unei coabitări.
Sigur, se vor găsi justificări (sau acuze). Haosul din interiorul PDL, incapacitatea unor miniștri de a angaja veritabile consultări publice, distanța dintre majoritatea din legislativ și proiectele executivului, indiferența față de opțiunile Președintelui pot fi cauze mai mult sau mai puțin profunde ale situației de față.
Un lucru e cert. Traian Băsescu e pus în dificultate de propria tabără politică.

Acum trei ani, Președintele a explicat că nu poate fi ignorat de premier în alegerea miniștrilor, spunând că refuză postura de notar.
Astăzi, ca să explice că nu poate interveni în discuția referitoare la corectitudinea votului la legea pensiilor, a spus că nu trebuie confundat cu chestorul Camerei.
Două chestiuni ar fi de remarcat.
Primo. Relația cu guvernul și, respectiv, cea cu legislativul sunt descrise de Traian Băsescu cu ajutorul unor expresii foarte ușor de înțeles. E un real serviciu adus cetățeanului. Spun asta pentru că, de obicei, constituționaliștii explică în termeni foarte obscuri relația dintre puteri. Așa sunt ei, vorbesc neclar crezând că asta dă gândirii lor mai multă profunzime. Popper a explicat mai demult de ce nu e așa, dar e evident că acest filosof politic nu e în bibliografia de la Drept. Cetățenii pricep foarte bine de-acum ce face un președinte. Nu e nici notar, nici chestor.
Secundo. Insistând foarte mult asupra istoriei votului din Cameră, opoziția, fără să vrea, i-a oferit posibilitatea lui Traian Băsescu să explice de ce NU trebuie suspendat. Un președinte care s-ar transforma în chestor ar încălca textul Constituției. Ponta și Antonescu au vrut să îi întindă o capcană sau au căzut singuri în ea. Nu e foarte onorabil pentru domniile lor. Președintele le-a dat ocazia să învețe ceva important despre Constituție și despre relația dintre puteri. E destul de neclar dacă Antonescu și Ponta au fost atenți sau se ocupau deja cu altceva.

Asaltat de ziaristi, care doresc sa reactionez la declaratia facuta astazi de catre Presedinte la RRA, imi intrerup placuta vacanta de 7 zile pentru a declara urmatoarele:
Cred ca Presedintele a fost iritat de interviul acordat de Radu F. Alexandru (RFA) Revistei 22.
Altfel, mentin toate reprosurile aduse Guvernului sau PDL de-a lungul timpului.
Voi continua sa critic public nu doar adversarii, ci si colegii de partid, atata vreme cat acestia nu vor lucra in interesul general.
Raman astfel fidel obiectivului modernizarii Romaniei, asa cum a fost el definit de catre Presedintele Traian Basescu.
Dar modernizarea, cred eu, nu poate fi facuta daca un spirit partizan te impiedica sa vezi erorile din propria ta tabara.

Dorind să răspundă reproșului pe care i l-am adresat – și anume deținerea unor importante poziții în stat, ca și în PDL, în ciuda abandonului electoral din ultimii ani – Adriean Videanu s-a grăbit să se compare cu Traian Băsescu și să spună că, după șeful statului, el are în spate cel mai mare număr de voturi dintre pedeliști.
Afirmația e de trei ori falsă.
Mai întâi, e vorba despre cifre brute. Adriean Videanu a obținut în competiția pentru primăria Bucureștiului din 2005 un număr de 231.147 de voturi. La cursa electorală din 2008, candidatul PDL Vasile Blaga, a obținut mai multe voturi decât obținuse A. Videanu, și anume 242.760. E adevărat că A.Videanu a câștigat (în fața lui M. Vanghelie), în vreme ce V.Blaga a pierdut (în fața lui S.Oprescu). Dar tocmai acest lucru arată că nu trebuie să ne bazăm pe cifre absolute. (Pentru ca datele să fie totuși complete, să spunem și că Traian Băsescu obținuse în 2004 mult mai mult decât cei doi “urmași”: 417.153 de voturi.)
În al doilea rând, e vorba despre timp. Susținerea electorală pe care o menționează A. Videanu datează din 2005. De atunci încoace, domnia sa nu a mai participat la nici un test electoral, fie el local sau parlamentar. În ultimii cinci ani, și Traian Băsescu, și PDL au trecut în schimb prin încercări electorale importante. Rolul lui A. Videanu în organizarea tehnică a acestor confruntări a fost major. Dar a candida e altceva decât a sprijini un candidat. În țările democratice, ajung să dețină roluri politice majore cei care se confruntă în competiții, nu cei care le sprijină din culise.
În al treilea rând, e vorba despre sensul dat angajării politice. A. Videanu pare să privească doar în trecut. Dar un partid nu trăiește hrănindu-se din istorie. Cu atât mai mult atunci când e la guvernare. Într-un asemenea caz, viitorul e cel mai important. Iar atunci când discutăm despre viitor, trebuie să luăm în seamă confruntările electorale cele mai apropiate. Lăsând de o parte ipoteza anticipatelor, alegerile vor avea loc în 2012. Mia întâi cele locale, apoi cele parlamentare. PDL are nevoie, atât în București, cât și în alte mari orașe precum Iași, Constanța sau Timișoara, de candidați credibili. N-ar fi rău ca aceștia să fie desemnați din vreme, pentru a-și putea construi profilul. Disputele din aceste patru mari orașe vor influența cursa pentru Parlament și formarea viitorului guvern. Dacă e să schimbe ceva în modul de a face politică, PDL are nevoie la vârf de candidați cu șanse în bătăliile din 2012, nu de lideri care trăiesc depănând amintiri de la înălțimea posturilor ministeriale.

De la 19h la 20h, Corina Drăgotescu ne-a invitat – pe Monica Macovei și pe mine – la Realitatea TV.
Trebuia să vină și Sever Voinescu, dar nu e în țară.
Cred că va fi interesant.
Subiectul principal e guvernarea PDL după realegerea lui T. Băsescu.