După ce a clarificat pentru eternitate unul dintre dosarele de corupție în care apare ca acuzat, Adrian Năstase a publicat în rubrica Invitați ziare.com un articol în care propune – într-un stil batjocoritor – înlocuirea ministerelor cu comisiile prezidențiale constituite de Traian Băsescu la Cotroceni.
Mă simt obligat să mă refer la această chestiune, după ce am avut eu însumi posibilitatea de a gestiona – în calitate de consilier prezidențial – activitatea a două dintre aceste comisii, cea de educație și cea referitoare la reforma constituțională. Trei lucruri ar fi de spus.
În primul rând, practica alcătuirii unor comisii de experți nu e nouă. Au folosit-o înaintea lui Traian Băsescu alți președinți. Ideea e de a mobiliza specialiștii unui domeniu, pentru a evalua și propune politici publice. Traian Băsescu a chemat să contribuie la efortul acestor comisii specialiști reputați. Puțini dintre ei au rfeuzat, iar atunci când au făcut-o motivul era diferența de sensibilitate politică. Nici acesta nu e un lucru care să fi fost ignorat înainte de experiența românească. Cred că și Adrian Năstase ar fi avut de câștigat dacă, atunci când a fost premier, ar fi consultat mai des specialiștii.
În al doilea rând, comisiile au rolul de a prezenta soluții diverse, în vederea unei discuții publice cât mai largi. E relevant în acest sens raportul Stanomir, care a sugerat cum anume regimul constituțional actual ar putea evolua către o formă parlamentară sau, dimpotrivă, către una semi-prezidențială mai coerentă decât cea de față. Cred că și partidele, și actorii politici, y compris Adrian Năstase ar avea de câștigat dacă ar porni, precum comisia amintită, de la soluții consistente, pentru a le confrunta apoi în mod corect cu soluțiile susținute de adversari.
În fine, o comisie prezidențială precum cea de educație, condusă de M. Miclea, a reușit să producă un document, Pactul Național pentru Educație, aprobat prin consens de forțele politice. Nu cred că e un lucru rău ca – măcar din când în când – tonul amenințător și radical să fie abandonat în favoarea unui compromis inteligent. Ar fi fost, desigur, bine dacă semnatarii Pactului – din toate partidele – s-ar fi și ținut de angajamentul lor. Dar asta nu ține de comisia cu pricina…
Sunt convins că, într-un context nepartizan, Adrian Năstase ar fi de acord că ironia semidoctă nu e un mijloc care să rezolve probleme. Îl invit să testeze acest principiu și în politică.

90 la sută dintre membrii Comitetului Executiv al PSD au votat pentru excluderea lui Mircea Geoană din partid.
E un scor clar. Îmi vine să spun: nu ca în 2009…
Atunci, în campania prezidențială, PSD era trup și suflet pentru Geoană.
Unii ar putea spune că a fost nevoie de doi ani pentru ca și PSD să se pună de acord cu majoritatea cetățenilor români. Într-adevăr, s-ar putea presupune că niciun pesedist nu mai susține azi că Geoană era bun de președinte, dacă nu mai întrunește nici măcar minimumul cerut de o afiliere partizană. E, deci, PSD de acord cu majoritatea din 2009?
Nu se prea poate susține asta, fiindcă nu mai departe decât ieri același PSD a decis să meargă și împotriva opțiunii majorității, care l-a desemnat pe Traian Băsescu președinte pentru 5 ani.
În ambele cazuri, motivația e vagă.
Nimeni nu știe precis de ce Geoană trebuia debarcat, cum nimeni nu știe precis de ce Băsescu ar trebui suspendat.
Pesediștii sunt incapabili să formuleze explicații inteligibile ale acestor decizii.
Dincolo de afirmarea voinței, nu e nimic.
PSD e lipsit, de fapt, de o busolă. În curtea PSD, nu se zărește niciun om de stat. Se văd doar politruci care urăsc.
Ce e mai curios e că PNL s-a așezat la remorca PSD. Cu un aer în egală măsură voios și impetuos.

După ce în urmă cu câteva luni spunea că ar fi gata să cedeze doi ani din mandat pentru a debloca discuțiile pe marginea revizuirii Constituției, președintele Traian Băsescu a declarat aseară că nu va abandona mandatul.
În opinia mea, președintele e convins în acest moment că opoziția nu va ceda niciun milimetru în chestiunea constituțională.
Mesajul principal transmis către Antonescu și Ponta e cel al confruntării, după ce aceștia au respins toate invitațiile la compromis lansate de Președinte.
Schimbarea de atitudine va avea consecințe în plan tactic.

Salut declarația președintelui referitoare la menținerea țintei de aderare la euro. Cred că ea vine la timp.
Într-adevăr, în ultimele zile, cuvintele cel mai des asociate cu “euro” sunt “faliment”, “speculație”, “Grecia” și, respectiv, “regăsirea încrederii”, “curaj” și “rigoare”. Comisarul Oettinger s-a grăbit să ceară coborârea în bernă a steagului țărilor care au datorii. Ici și colo, apare chiar ideea ieșirii Greciei din zona euro. Președintele Băsescu a ales o cale diferită, aceea de a susține moneda comună europeană. Deși nu suntem membri ai zonei euro, e bine să ne definim țintele politice în funcție de interesul general pe termen lung. Iar euro e la fel de mult legat de acest interes ca și scutul anti-rachetă.

Crin Antonescu a susţinut ieri, într-un discurs adresat tinerilor penelişti, că liberalismul e o chestiune de atitudine.
De acord.
Să vedem însă cum e compusă atitudinea lui Crin Antonescu, aşa cum se conturează ea chiar în discursul de ieri al fruntaşului PNL. Am reţinut trei teze avansate de preşedintele penelist.
Prima afirmă că alianţa sa cu stânga e justificată de faptul că, după 2000, PSD şi-a schimbat viziunea despre proprietate şi piaţă.
A doua teză susţine că PDL nu e liberal, ci de dreapta, pentru că Traian Băsescu nu e liberal.
A treia e că UDMR trebuie să trădeze acum actuala alianţă de guvernare.
Să traducem aceste afirmaţii:
Prima e rezultatul unei confuzii, probabil voite. Pentru a justifica mariajul cu socialiştii, preşedintele PNL le reinventează trecutul. După 2000, PSD a devenit membru al Internaţionalei Socialiste, nu al celei liberale. Năstase, Geoană şi Ponta au fost rând pe rând adversarii statului de drept (prin atitudinea lor faţă de justiţie) şi, pe cale de consecinţă, ai proprietăţii şi ai pieţei. Pentru că proprietatea nu e garantată şi piaţa nu poate funcţiona acolo unde justiţia e controlată de cleptocraţi, aşa cum a vrut şi cum vrea PSD. Aliindu-se cu socialiştii, PNL s-a alăturat celor care dispreţuiesc statul de drept.
A doua afirmaţie nu e altceva decât traducerea urii faţă de cel căruia PNL îi datorează ultima sa prezenţă în guvern. Fără alianţa cu Traian Băsescu, peneliştii nu ar fi ajuns la putere în 2004. Acesta fapt nu e nici de dreapta, nici de stânga, nici liberal, nici socialist. E doar un fapt. În pană de idei de mai mulţi ani încoace, PNL s-a dedicat exclusiv ştergerii acestui fapt din memoria colectivă. Singura justificare “ideologică” a PNL din 2007 încoace e critica radicală la adresa preşedintelui. Aici e însă o contradicţie. Într-adevăr, definindu-şi aliatul la stânga şi adversarul la dreapta, PNL vrea să se aşeze la centru. Radicalismul e însă o atitudine anti-sistem, nu una centristă. E evident că lui Crin Antonescu nu îi pasă şi că, dimpotrivă, se simte bine în acest discurs populist, care trebuie să “şteargă” din memorie foştii aliaţi utili stigmatizându-i.
A treia afirmaţie e cea mai banală, fiindcă e doar o invitaţie la trădare. PNL nu e singur pe acest drum, fiindcă şi pesediştii cerşesc puterea invitând UDMR să treacă dintr-o barcă într-alta. Dar Antonescu e într-o postură aparte, deoarece nu a fost capabil să câştige vreo alegere. El a pierdut în 2008 lupta în colegiul în care a candidat, partidul său fiind al treilea la ultimul scrutin legislativ; acelaşi Antonescu a ratat şi intrarea în turul al doilea al prezidenţialelor în 2009. În ciuda acestor eşecuri, Antonescu vrea să facă guvernul invitând UDMR să-şi trădeze aliaţii. Dacă urnele nu te duc la putere, rămâne trădarea. Nu e nevoie de mai multe comentarii.
Să rezumăm. Reinventarea trecutului, radicalismul uituc şi dispreţul faţă de urne definesc o atitudine. E ea liberală? Eu cred că nu.

2 august 2011. Preşedintele citeşte Constituţia. Drept urmare, liderul opoziţiei îl ameninţă cu destituirea şi închisoarea.
Ce sens au cele două gesturi?
Preşedintele a remarcat că textul constituţional, prost croit, menţionează – atunci când vorbeşte despre majoritatea obţinută la urne – un partid, nu o alianţă de partide. Iată de ce el le-a transmis fruntaşilor USL mesajul: chiar în ipoteza în care faceţi mai mult de 50% din mandate, aveţi o problemă dacă nu fuzionaţi. Orice lider cu minimă experienţă ar fi înţeles că e vorba despre o invitaţie la negociere. Într-adevăr, revizuirea Constituţiei e blocată dacă partidele din USL nu vin la masa discuţiilor. Dacă ar participa la negocierea textului revizuit, USL ar putea susţine că articolul despre majoritatea la urne trebuie să privească şi alianţele politice, nu doar partidele. Cu atât mai mult cu cât, din 1996 încoace, la toate alegerile, cele mai multe voturi le-au luat nişte alianţe, nu nişte partide, indiferent că a fost vorba despre CDR sau despre diversele coaliţii în jurul PSD.
Victor Ponta nu a înţeles că e vorba despre o invitaţie la negociere. Iată de ce, cu toate că luni spusese că nu mai e interesat de suspendarea şefului statului, ieri a sărit ca ars când a aflat că Traian Băsescu nu e dispus să-i facă, în toamna lui 2012, cadou puterea. De fapt, fruntaşul pesedist e prea temperamental pentru jocul complicat pe care îl reprezintă politica de la noi. Cu atât mai mult atunci când e vorba despre reguli proaste, ai nevoie de calm şi moderaţie, nu de reacţii nervoase şi crize de vanitate.
Mai e ceva. Liderii USL îşi trădează zi după zi fricile. Ei se tem nu doar că pragul de 50% va fi la anul prea sus, ci şi de trădarea post-electorală. În fond, PUR a părăsit alianţa electorală pe care o avusese cu PSD în 2004 ca să intre la guvern, iar în 2009 Boc a fost reinstalat la Palatul Victoria cu sprijinul mai multor aleşi PSD, grupaţi ulterior în UNPR.
Cu actualele dispoziţii constituţionale, V. Ponta şi C. Antonescu nu au nicio garanţie că Traian Băsescu va numi un premier susţinut de USL. Dar în loc să accepte o revizuire constituţională care să clarifice, între altele, gestionarea situaţiilor post-electorale, ei preferă să rescrie scenarii similare cu cele în care au pierdut.
Adevărul e că Traian Băsescu nu le va ierta greşelile.

Faptul că Dinu Patriciu a criticat USL a fost luat drept semn al unei apropieri de Traian Băsescu.
Ziarişti, blogeri, popor s-au apucat să speculeze.
Cum e vacanţă şi subiectele sunt greu de găsit, speculaţia a ajuns certitudine.
Toţi au uitat vechiul adagiu latinesc: non idem est si duo dicunt idem.
Să vedem ce spun cei doi atunci când iau distanţă de USL:
Dinu Patriciu e critic al USL, pentru că orice apropiere făţişă de cuvântul “socialism” i se pare lipsită de onorabilitate. Asta e o veche manieră a libertarienilor de a spune că există politic, iar Dinu Patriciu s-a revendicat constant de la libertarianism.
În schimb, Traian Băsescu ştie, din experienţă proprie, că PSD a profitat din 2007 încoace de disputele PDL-PNL, indiferent că a fost vorba despre suspendarea sa, despre alcătuirea primului guvern Boc sau, mai recent, despre înfiinţarea USL.
Cu alte cuvinte, dacă pentru Patriciu USL e nefrecventabilă pentru că nu dă bine să te afişezi cu socialiştii, pentru Traian Băsescu, USL trebuie oprită datorită vicleniei PSD, care s-a aliat pe rând cu cele două partide care l-au propulsat la preşedinţie în 2004.

Mi-a atras atenția declarația de astăzi a lui Mihai Voicu, în care amenință UDMR că i se va spune, precum la metrou, “atenție, se închid ușile”, dacă nu trădează mai repede coaliția din care face parte.
Domnul Voicu e liber să spună ce dorește, dar cred că uită două lucruri:
Mai întâi, aliatul de nădejde al PNL, și anume PSD, a refuzat în 2008 participarea la guvernare cu UDMR. Era pe vremea când și PNL condiționa intrarea în executiv de numirea lui Tăriceanu ca premier. Tradus pe înțelesul USL, asta ar suna cam așa: PSD a spus deja UDMR că ușile nu se deschid, iar PNL a cerut PDL poziția de vatman.
În al doilea rând, Mihai Voicu uită că, după viitoarele alegeri, negocierea coaliției guvernamentale îl va implica pe actualul președinte (care a vrut Uniunea Maghiară la guvernare și în 2008, cum a vrut-o și în 2004). Altfel zis, traficul metroului guvernamental va fi controlat din afara USL.
La o lectură atentă, asta spune, de fapt, și M. Voicu.
Într-adevăr, cerând UDMR-ului să se grăbească să trădeze, deputatul penelist anunță că nu crede în șansele USL de a controla mai mult de jumătate din Parlamentul viitor, caz în care nu ar avea nevoie de sprijinul UDMR pentru a face un guvern.
Exclud, desigur, ipoteza potrivit căreia, în condiții similare celor din 2008, PSD ar trata UDMR altfel decât atunci, și anume ca un partid de care se poate dispensa.
Pesediștii nu au niciun motiv să se schimbe. Alianța cu peneliștii i-a făcut mai lacomi, nu mai generoși.

Președintele a propus ieri redefinirea legală a finanțării partidelor. Aparent, fruntașii opoziției sunt de acord cu ideea. Cred că ar trebui profitat de această fericită concordanță a punctelor de vederi.
Avansez aici o propunere.
N-ar fi rău să se plece de la sumele deja alocate de la buget pentru funcționarea partidelor politice. În 2010, conform datelor de la Autoritatea Electorală Permanentă, PSD și PDL au primit, fiecare în parte, circa 2,29 milioane de lei, PNL a căpătat 1,32 milioane, iar minusculul PC – aproape 60 de mii de lei.
În total, ar fi circa 6 milioane de lei. Raportat la populația electorală, asta înseamnă 30 de bani per alegător.
În opinia mea, această sumă ar trebui dublată în anii electorali. Fiecare partid parlamentar ar primi astfel pentru fiecare campanie electorală o sumă egală cu subvenția anuală. Aceasta e calculată – reamintesc – pornind de la ponderea partidelor în Parlament. Formațiunile mai mici ar fi libere să completeze sumele cheltuite în campanie până la limita subvenției acordate celui mai mare dintre partide. Nici un leu în plus!
Partidele neparlamentare ar putea primi, la rândul lor, de la buget suma cuvenită partidului cu cea mai mică fracțiune parlamentară: în caz că nu ar intra în Parlament, ar rambursa banii primiți de la buget. Se înțelege de la sine că dacă un partid parlamentar ar rata intrarea în legislativ ar da și el înapoi suma căpătată pentru campanie.
Plafonarea cheltuielor ar fi nu doar o dovadă de luciditate, ci și o provocare pentru formațiunile politice și o șansă pentru spiritul public.
Dintr-o triplă perspectivă.
Mai întâi, partidele ar fi obligate să intre mai mult în dialog cu cetățenii. Beneficiind astăzi de posibilitatea unor cheltuieli deșănțate, ele neglijează dialogul cu oamenii reali. E mai comod să plătești un poster decât să cauți tonul potrivit în discuția cu cetățenii din diverse medii.
În al doilea rând, interdicția utilizării unor fonduri private ar da competiției electorale o dimensiune necesară într-o democrație fără o tradiție lungă, care să fi configurat practici asumate în mod tacit de toți actorii. S-ar încuraja definirea unui spirit public care să nu fie contaminat (uneori, până la confiscare) de interese egoiste. Evident, efectul imediat ar fi diminuarea corupției care rezultă din complicitatea politicenilor și a clienților lor politici, abonați la contractele plătite din buget.
În fine, diminuarea radicală a cheltuielilor ar fi și o măsură de igienă a spațiului public. În zilele noastre, campaniile au ajuns să urâțească orașele și comunele. Afișele care ascund un bloc cu zece etaje, sutele de mii de stegulețe de partid agățate pe garduri și stâlpi etc. etc. n-ar mai fi posibile. Cu bani mai puțini pentru campanie, spațiul public ar avea o șansă în plus la curățenie și decență.

Discuțiile iscate în jurul votului în cazul Ridzi acoperă o plajă foarte largă.
Într-un fel, toată viața noastră politică recentă încape în spațiul delimitat – la dreapta – de comentariul lui Sebastian Lăzăroiu și – la stânga – de cel al lui Adrian Năstase.
Consilierul Președintelui anunță o catastrofă la urne pentru PDL, atâta vreme cât partidul condus de Emil Boc a ajuns să semene cu varianta Adrian Năstase a PDSR.
În schimb, fostul premier Năstase ține să revendice un profil aparte al cazului său și îi amenință pe apropiații lui Băsescu că vor plăti nu doar politic, ci și juridic după ce președintele își încheie mandatul.
Cele două declarații ilustrează foarte bine motivele pentru care România a fost așezată și e menținută sub un mecanism de cooperare și verificare în domeniul justiției (MCV): e vorba despre tentația de a da oricărui gest politic o interpretare electorală și nu una instituțională, e vorba despre refuzul de a accepta separația dintre puterea legislativă și cea judecătorească, e vorba despre incapacitatea elitelor politice de a realiza un consens anti-impunitate.
După ce într-o țară candidată precum Croația un fost premier e arestat pentru corupție, va fi foarte greu ca o țară membră să-și convingă partenerii europeni că MCV trebuie ridicat făcând doar declarații de bune intenții.
Președintele a spus ieri public că intrarea în Schengen e, în viziunea unor state europene, condiționată de ridicarea MCV.
Asta înseamnă că prețul pentru impunitatea unor politicieni va fi plătit de cetățeni.
Mie nu-mi convine.