Fraza va rămâne în arhiva politicii de la noi: “Consider anormal ca președintele să participe la întâlniri politice”.
A rostit-o V.Ponta, după ce a aflat că, înaintea fiecărui Consiliu European, șefii de stat sau de guvern din UE se reunesc separat, “pe familii”, pentru a-și pune de acord pozițiile. În opinia premierului român, Traian Băsescu nu are voie să se vadă cu membrii PPE din Consiliu.
Deși el însuși afirmă că a primit, ca prim-ministru PSD, o asemenea invitație de la socialiștii europeni, Victor Ponta a considerat că trebuie să exprime un veto… în interiorul grupului PPE. Pentru admiratorul lui Che Guevara, Traian Băsescu nu ar trebui să dea ochii cu familia popularilor europeni, fiindcă așa ceva ar contrazice profilul său de reprezentant al României!
Sincer să fiu, am citit de mai multe ori declarația premierului. După care m-am hotărât să îi dau o mână de ajutor.
Nu cred că demersul dlui Ponta trebuie să se oprească aici.
Eu îi sugerez să le scrie membrilor PPE din Consiliul European. Exceptându-l pe Traian Băsescu, sunt 14, fiecare ales în propria țară, cu sprijin politic de la un partid sau de la o coaliție de centru-dreapta. Poate începe, din politețe, cu Angela Merkel. Nu trebuie să uite nici de Herman van Rompuy, venit și el de la un partid de dreapta belgian în fruntea Consiliului. Orice contact politic trebuie de urgență anulat, pentru ca nu cumva vreunul să asume o identitate supărătoare pentru premierul României.
După ce termină cu Consiliul, V.Ponta poate începe ofensiva asupra Comisiei. Sunt 13 comisari PPE, cu tot cu Barroso, fiecare în parte desemnat de guvernul din țara de origine, înainte de a fi votați cu toții de Parlamentul European. Comisarii trebuie ținuți departe de orice întrunire, mai cu seamă de cele cu politicieni aflați de aceeași parte a baricadei europene.
Cred că Ponta nu trebuie să uite de membrii Parlamentului European. Sunt 271 de membri PPE. Toți vor trebui să evite contactele politice, nu doar cu Traian Băsescu, ci cu oricine nu e socialist sau, în fine, nu e validat de Adrian Năstase sau Dan Voiculescu.
Într-un registru mai puțin ironic, e evident că declarația lui Victor Ponta vădește faptul că afacerile europene îi sunt străine.

Așa cum era de așteptat, Victor Ponta a anunțat că va introduce Parlamentul în disputa sa cu Președintele Băsescu.
Din câte se înțelege – folosesc această formulă întrucât premierul nu a fost explicit – V. Ponta refuză tandemul cu Traian Băsescu, dorind pur și simplu să îi ia locul președintelui la Consiliul European.
Ca să-și susțină ambiția, V.Ponta va pune la încercare majoritatea din Camere, cerând acestora un “mandat”. Cum e evident că Președintele, nefiind ales în Parlament, nu poate primi “mandat” de la acesta, calea aleasă de Ponta e una a conflictului instituțional, care va antrena probabil și “arbitrii” de la Curtea Constituțională. A sugerat-o deja unul dintre consilierii președintelui, I.Chifu, acum câteva zile.
E de înțeles, de aceea, nervozitatea premierului la adresa președintelui CCR, care declara săptămâna trecută că T.Băsescu e cel care trebuie să meargă la Consiliul European.
Va fi, însă, nu doar un test pentru autoritatea de care dispune Victor Ponta, ci și un test pentru regimul nostru politic.
Nu e primul.
Cel dintâi s-a desfășurat în 2007-2008, când premier era C.P.Tăriceanu. Atunci, conflictul din sânul executivului nostru bicefal a fost vădit în amploarea sa instituțională la numirea unor miniștri ca A. Cioroianu sau N.Nicolai ori a comisarului european din partea României (când un veto la adresa lui V.Vosganian din partea președintelui a deschis calea trimiterii la Bruxelles a lui L.Orban). Conflictul premier-președinte a condus până la urmă, prin intervenția Parlamentului, la suspendarea lui T.Băsescu, urmată de invalidarea deciziei celor 322 în cadrul unui referendum. Situația a rămas tensionată însă și după referendumul din mai 2007. A fost nevoie de alegerile din 2008 și de “urcarea” pesediștilor în barca guvernării pentru a aduce pacea pentru o vreme.
E greu de anticipat ce va fi acum. Majoritatea care a susținut guvernul e mai slabă decât coaliția 322, președintele stă foarte prost în sondaje, iar judecătorii de la CCR sunt alții.
Sunt, de fapt, două întrebări cheie:
1. Va duce acest conflict la parlamentarizarea regimului, întărind astfel rolul premierului? Sau, dimpotrivă, vom asista la o re-prezidențializare neașteptată?
2. Rezultatul, oricare ar fi el, va fi oare constituționalizat? Altfel spus, testul la care e supus regimul va împinge actorii politici în direcția unei clarificări a textului constituțional? Sau vor amâna ei, încă o dată, înscrierea clară a regulilor fundamentale într-o nouă Constituție, preferând să guste în continuare deliciile situațiilor incerte?

Premierul Victor Ponta a declarat sâmbătă că Traian Băsescu nu reprezintă în întâlnirile internaționale România, ci se reprezintă doar pe sine. Acesta ar fi motivul pentru care la reuniunea NATO președintele e însoțit de miniștrii Marga și Dobrițoiu, care ar urma să compenseze deficitul grav de reprezentare!
Am ezitat să scriu “premierul” lângă numele Ponta, pentru că declarația cu pricina pare a fi fost făcută de un politician radical din opoziție, nu de șeful unui guvern.
Aș fi comis o greșeală.
Victor Ponta conduce guvernul, așa că toate declarațiile sale de acum trebuie judecate din acest unghi. Iar atacul la adresa președintelui vădește tentația de a uzurpa autoritatea șefului statului.
Când primul-ministru al unei țări – învestit de o majoritate parlamentară – susține că președintele – care e ales direct, de o majoritate a cetățenilor – nu mai reprezintă statul, având nevoie de “cârja” unor miniștri, el fie se obligă să producă imediat o dovadă palpabilă, fie, dimpotrivă, se face vinovat de uzurparea autorității.
Să ne imaginăm cum anume judecă un observator din exterior, neutru: dacă e adevărat ceea ce spune V. Ponta, atunci regimul e șubrezit de șeful statului; dacă nu e adevărat, șubrezirea e pricinuită de șeful guvernului.
Politica e, de fapt, un test.
Cine se angajează în această întreprindere poate vedea lucrurile dintr-un unghi de vedere strict personal sau, dimpotrivă, dintr-o perspectivă instituțională.
Victor Ponta nu pare să fie în stare să asume demnitatea de șef al guvernului. El dă impresia că e încă întemnițat într-un studio de televiziune, în care e împins să spună tot ceea ce-i trece prin minte, pentru a smulge aplauzele galeriei.
Fac un apel la politicienii experimentați din USL să-i explice premierului Victor Ponta că orice declarație de acest fel despre președinte e înregistrată în exterior nu ca o șarjă a unui “cârlan” din opoziție, ci ca un gest care slăbește regimul. Imatur, Victor Ponta crede că lovește într-un adversar politic, dar cel care suferă e dispozitivul instituțional.
Cuvintele sunt mai periculoase decât par. Inclusiv pentru că ele se pot întoarce împotriva celui care le rostește…

Am remarcat că, după discursul lui Victor Ponta de joi din Parlament, multă lume a căzut în capcana întinsă de pesediști: intervenția ar fi fost, ne spun soldații credincioși liderului pesedist, o dovadă că V.Ponta ar putea fi prim-mnistru.
În ceea ce mă privește, nu văd cum un discurs care a avut drept unică trăsătură distinctivă civlitatea elementară e o probă că poți guverna. Ce e necesar nu e totdeauna și suficient.
Imaturitatea vădită de refuzul de a participa la votul de învestitură nu poate fi ștearsă de o strângere de mână cu noul premier. În plus, pentru a guverna trebuie să ai și o majoritate, și un plan de guvernare.
Nu voi putea, desigur, împiedica pe nimeni să se hrănească în continuare cu iluzia că Victor Ponta ar putea avea și majoritate, și un proiect politic pentru România. În fond, nu mai sunt decât câteva luni până ce visul acesta va fi spulberat…
Până atunci, sunt alte chestiuni urgente. Prima dintre ele e funcționarea Parlamentului. A doua e sincronizarea noastră cu ceea ce se petrece în Uniune.
Președintele a făcut foarte bine că a reprogramat discuțiile cu partidele despre aceste două chestiuni. Amânate de demisia lui Emil Boc, consultările referitoare la funcționarea Parlamentului și la Pactul fiscal european ar urma să aibă loc mâine.
Aceste consultări sunt un adevărat test pentru opoziție. Spun asta fiindcă e evident că majoritatea îl va urma pe Traian Băsescu.
Dar e tot atât de evident și că Președintele și-ar dori o poziție comună referitoare la acordul inter-guvernamental, ca și revenirea USL în Camere.
Dacă Ponta și Antonescu nu vor veni la negocieri sau dacă vor veni doar pentru a cere alegeri anticipate și demisia șefului statului, e clar că au ales să urmeze ceea ce am putea numi “doctrina Grivco”. Adică o politică de tipul 50% boicot și 50% invective.
Dacă, dimpotrivă, useliștii vor intra în dialog cu șeful statului, ar însemna că înțeleg să practice din nou cultura democratică.

După ce a clarificat pentru eternitate unul dintre dosarele de corupție în care apare ca acuzat, Adrian Năstase a publicat în rubrica Invitați ziare.com un articol în care propune – într-un stil batjocoritor – înlocuirea ministerelor cu comisiile prezidențiale constituite de Traian Băsescu la Cotroceni.
Mă simt obligat să mă refer la această chestiune, după ce am avut eu însumi posibilitatea de a gestiona – în calitate de consilier prezidențial – activitatea a două dintre aceste comisii, cea de educație și cea referitoare la reforma constituțională. Trei lucruri ar fi de spus.
În primul rând, practica alcătuirii unor comisii de experți nu e nouă. Au folosit-o înaintea lui Traian Băsescu alți președinți. Ideea e de a mobiliza specialiștii unui domeniu, pentru a evalua și propune politici publice. Traian Băsescu a chemat să contribuie la efortul acestor comisii specialiști reputați. Puțini dintre ei au rfeuzat, iar atunci când au făcut-o motivul era diferența de sensibilitate politică. Nici acesta nu e un lucru care să fi fost ignorat înainte de experiența românească. Cred că și Adrian Năstase ar fi avut de câștigat dacă, atunci când a fost premier, ar fi consultat mai des specialiștii.
În al doilea rând, comisiile au rolul de a prezenta soluții diverse, în vederea unei discuții publice cât mai largi. E relevant în acest sens raportul Stanomir, care a sugerat cum anume regimul constituțional actual ar putea evolua către o formă parlamentară sau, dimpotrivă, către una semi-prezidențială mai coerentă decât cea de față. Cred că și partidele, și actorii politici, y compris Adrian Năstase ar avea de câștigat dacă ar porni, precum comisia amintită, de la soluții consistente, pentru a le confrunta apoi în mod corect cu soluțiile susținute de adversari.
În fine, o comisie prezidențială precum cea de educație, condusă de M. Miclea, a reușit să producă un document, Pactul Național pentru Educație, aprobat prin consens de forțele politice. Nu cred că e un lucru rău ca – măcar din când în când – tonul amenințător și radical să fie abandonat în favoarea unui compromis inteligent. Ar fi fost, desigur, bine dacă semnatarii Pactului – din toate partidele – s-ar fi și ținut de angajamentul lor. Dar asta nu ține de comisia cu pricina…
Sunt convins că, într-un context nepartizan, Adrian Năstase ar fi de acord că ironia semidoctă nu e un mijloc care să rezolve probleme. Îl invit să testeze acest principiu și în politică.

90 la sută dintre membrii Comitetului Executiv al PSD au votat pentru excluderea lui Mircea Geoană din partid.
E un scor clar. Îmi vine să spun: nu ca în 2009…
Atunci, în campania prezidențială, PSD era trup și suflet pentru Geoană.
Unii ar putea spune că a fost nevoie de doi ani pentru ca și PSD să se pună de acord cu majoritatea cetățenilor români. Într-adevăr, s-ar putea presupune că niciun pesedist nu mai susține azi că Geoană era bun de președinte, dacă nu mai întrunește nici măcar minimumul cerut de o afiliere partizană. E, deci, PSD de acord cu majoritatea din 2009?
Nu se prea poate susține asta, fiindcă nu mai departe decât ieri același PSD a decis să meargă și împotriva opțiunii majorității, care l-a desemnat pe Traian Băsescu președinte pentru 5 ani.
În ambele cazuri, motivația e vagă.
Nimeni nu știe precis de ce Geoană trebuia debarcat, cum nimeni nu știe precis de ce Băsescu ar trebui suspendat.
Pesediștii sunt incapabili să formuleze explicații inteligibile ale acestor decizii.
Dincolo de afirmarea voinței, nu e nimic.
PSD e lipsit, de fapt, de o busolă. În curtea PSD, nu se zărește niciun om de stat. Se văd doar politruci care urăsc.
Ce e mai curios e că PNL s-a așezat la remorca PSD. Cu un aer în egală măsură voios și impetuos.

După ce în urmă cu câteva luni spunea că ar fi gata să cedeze doi ani din mandat pentru a debloca discuțiile pe marginea revizuirii Constituției, președintele Traian Băsescu a declarat aseară că nu va abandona mandatul.
În opinia mea, președintele e convins în acest moment că opoziția nu va ceda niciun milimetru în chestiunea constituțională.
Mesajul principal transmis către Antonescu și Ponta e cel al confruntării, după ce aceștia au respins toate invitațiile la compromis lansate de Președinte.
Schimbarea de atitudine va avea consecințe în plan tactic.

Salut declarația președintelui referitoare la menținerea țintei de aderare la euro. Cred că ea vine la timp.
Într-adevăr, în ultimele zile, cuvintele cel mai des asociate cu “euro” sunt “faliment”, “speculație”, “Grecia” și, respectiv, “regăsirea încrederii”, “curaj” și “rigoare”. Comisarul Oettinger s-a grăbit să ceară coborârea în bernă a steagului țărilor care au datorii. Ici și colo, apare chiar ideea ieșirii Greciei din zona euro. Președintele Băsescu a ales o cale diferită, aceea de a susține moneda comună europeană. Deși nu suntem membri ai zonei euro, e bine să ne definim țintele politice în funcție de interesul general pe termen lung. Iar euro e la fel de mult legat de acest interes ca și scutul anti-rachetă.

Crin Antonescu a susţinut ieri, într-un discurs adresat tinerilor penelişti, că liberalismul e o chestiune de atitudine.
De acord.
Să vedem însă cum e compusă atitudinea lui Crin Antonescu, aşa cum se conturează ea chiar în discursul de ieri al fruntaşului PNL. Am reţinut trei teze avansate de preşedintele penelist.
Prima afirmă că alianţa sa cu stânga e justificată de faptul că, după 2000, PSD şi-a schimbat viziunea despre proprietate şi piaţă.
A doua teză susţine că PDL nu e liberal, ci de dreapta, pentru că Traian Băsescu nu e liberal.
A treia e că UDMR trebuie să trădeze acum actuala alianţă de guvernare.
Să traducem aceste afirmaţii:
Prima e rezultatul unei confuzii, probabil voite. Pentru a justifica mariajul cu socialiştii, preşedintele PNL le reinventează trecutul. După 2000, PSD a devenit membru al Internaţionalei Socialiste, nu al celei liberale. Năstase, Geoană şi Ponta au fost rând pe rând adversarii statului de drept (prin atitudinea lor faţă de justiţie) şi, pe cale de consecinţă, ai proprietăţii şi ai pieţei. Pentru că proprietatea nu e garantată şi piaţa nu poate funcţiona acolo unde justiţia e controlată de cleptocraţi, aşa cum a vrut şi cum vrea PSD. Aliindu-se cu socialiştii, PNL s-a alăturat celor care dispreţuiesc statul de drept.
A doua afirmaţie nu e altceva decât traducerea urii faţă de cel căruia PNL îi datorează ultima sa prezenţă în guvern. Fără alianţa cu Traian Băsescu, peneliştii nu ar fi ajuns la putere în 2004. Acesta fapt nu e nici de dreapta, nici de stânga, nici liberal, nici socialist. E doar un fapt. În pană de idei de mai mulţi ani încoace, PNL s-a dedicat exclusiv ştergerii acestui fapt din memoria colectivă. Singura justificare “ideologică” a PNL din 2007 încoace e critica radicală la adresa preşedintelui. Aici e însă o contradicţie. Într-adevăr, definindu-şi aliatul la stânga şi adversarul la dreapta, PNL vrea să se aşeze la centru. Radicalismul e însă o atitudine anti-sistem, nu una centristă. E evident că lui Crin Antonescu nu îi pasă şi că, dimpotrivă, se simte bine în acest discurs populist, care trebuie să “şteargă” din memorie foştii aliaţi utili stigmatizându-i.
A treia afirmaţie e cea mai banală, fiindcă e doar o invitaţie la trădare. PNL nu e singur pe acest drum, fiindcă şi pesediştii cerşesc puterea invitând UDMR să treacă dintr-o barcă într-alta. Dar Antonescu e într-o postură aparte, deoarece nu a fost capabil să câştige vreo alegere. El a pierdut în 2008 lupta în colegiul în care a candidat, partidul său fiind al treilea la ultimul scrutin legislativ; acelaşi Antonescu a ratat şi intrarea în turul al doilea al prezidenţialelor în 2009. În ciuda acestor eşecuri, Antonescu vrea să facă guvernul invitând UDMR să-şi trădeze aliaţii. Dacă urnele nu te duc la putere, rămâne trădarea. Nu e nevoie de mai multe comentarii.
Să rezumăm. Reinventarea trecutului, radicalismul uituc şi dispreţul faţă de urne definesc o atitudine. E ea liberală? Eu cred că nu.

2 august 2011. Preşedintele citeşte Constituţia. Drept urmare, liderul opoziţiei îl ameninţă cu destituirea şi închisoarea.
Ce sens au cele două gesturi?
Preşedintele a remarcat că textul constituţional, prost croit, menţionează – atunci când vorbeşte despre majoritatea obţinută la urne – un partid, nu o alianţă de partide. Iată de ce el le-a transmis fruntaşilor USL mesajul: chiar în ipoteza în care faceţi mai mult de 50% din mandate, aveţi o problemă dacă nu fuzionaţi. Orice lider cu minimă experienţă ar fi înţeles că e vorba despre o invitaţie la negociere. Într-adevăr, revizuirea Constituţiei e blocată dacă partidele din USL nu vin la masa discuţiilor. Dacă ar participa la negocierea textului revizuit, USL ar putea susţine că articolul despre majoritatea la urne trebuie să privească şi alianţele politice, nu doar partidele. Cu atât mai mult cu cât, din 1996 încoace, la toate alegerile, cele mai multe voturi le-au luat nişte alianţe, nu nişte partide, indiferent că a fost vorba despre CDR sau despre diversele coaliţii în jurul PSD.
Victor Ponta nu a înţeles că e vorba despre o invitaţie la negociere. Iată de ce, cu toate că luni spusese că nu mai e interesat de suspendarea şefului statului, ieri a sărit ca ars când a aflat că Traian Băsescu nu e dispus să-i facă, în toamna lui 2012, cadou puterea. De fapt, fruntaşul pesedist e prea temperamental pentru jocul complicat pe care îl reprezintă politica de la noi. Cu atât mai mult atunci când e vorba despre reguli proaste, ai nevoie de calm şi moderaţie, nu de reacţii nervoase şi crize de vanitate.
Mai e ceva. Liderii USL îşi trădează zi după zi fricile. Ei se tem nu doar că pragul de 50% va fi la anul prea sus, ci şi de trădarea post-electorală. În fond, PUR a părăsit alianţa electorală pe care o avusese cu PSD în 2004 ca să intre la guvern, iar în 2009 Boc a fost reinstalat la Palatul Victoria cu sprijinul mai multor aleşi PSD, grupaţi ulterior în UNPR.
Cu actualele dispoziţii constituţionale, V. Ponta şi C. Antonescu nu au nicio garanţie că Traian Băsescu va numi un premier susţinut de USL. Dar în loc să accepte o revizuire constituţională care să clarifice, între altele, gestionarea situaţiilor post-electorale, ei preferă să rescrie scenarii similare cu cele în care au pierdut.
Adevărul e că Traian Băsescu nu le va ierta greşelile.