Victor Ponta e nervos.
Auzind că MRU e candidat la poziția de premier (și) după alegerile din noiembrie, șeful PSD a deschis sacul cu insulte.
Părând să știe deja ce scor vor avea partidele la toamnă, șeful pesedist anunță, într-un interviu pentru Hotnews, cine va alcătui majoritatea unui guvern MRU 2: la loc de frunte ar sta Becali, Vadim și Dan Diaconescu.
Asta e culmea! Partenerul de zi cu zi al (tuturor fantasmelor politice ale) lui Voiculescu îi reproșează lui MRU compoziția unei fictive majorități alcătuite din partide neparlamentare și ale căror șanse de a intra în legislativ sunt minime. Două din respectivele partide își au, de altfel, originea în manevrele unor pesediști de vază.
Până ieri, fruntașul PSD era liniștit: îl privea cu condescendență pe C.Antonescu, vădit preocupat de posibilitatea ca MRU să candideze la prezidențiale.
Abia aseară Ponta a început să realizeze că publicul va face mai întâi de toate comparația între realitatea guvernului MRU și ipoteza ca Victor Ponta însuși să conducă executivul. Va fi un an politic interesant…

In ultimul numar din Dilema veche, Andrei Plesu semneaza un text memorabil despre Crin Antonescu, dar – de fapt -despre criza politicii de la noi.
Ca asa stau lucrurile o dovedeste un pasaj care il descrie pe seful PNL, dar care se potriveste de minune si multor altora:
“Nu poate fi contrazis fără să devină agresiv şi prost-crescut, se dispensează băţos de orice loialitate de partid, impune alegeri convenabile „pe liste“, trădîndu-şi partenerii de mai ieri, face guverne din umbră pe acelaşi principiu, se fîţîie oportun între convingeri şi declaraţii contradictorii”.
Deunazi, fruntasul liberal spunea, pe un ton iritat, ca nu ii pasa de Neagu Djuvara si de opiniile acestuia. Va fi el oare mai sensibil la reprosurile pe care i le adreseaza fondatorul Dilemei?

Dacă astăzi una din organizațiile tale se aliază cu PRM, iar peste o săptămână o alta face un pact cu UDMR, ai o problemă.
Nu o problemă de doctrină, ci una de orientare elementară.
Doctrina nu are relevanță aici, cum nu are relevanță în general atunci când e vorba despre opoziția din România.
Într-adevăr, e ușor de remarcat că nici Ponta, nici Antonescu nu pot beneficia până la alegeri decât de pe urma sporirii confuziei politice, așa că nu le pasă de natura soluțiilor pe care le-ar propune dacă, prin absurd, ar ajunge să guverneze împreună.
Când ești în opoziție, poți să trăiești fără o soluție, dar ai totuși nevoie de o busolă.
Pentru că nu poți merge simultan și spre Nord și spre Sud, și la dreapta și la stânga.
Alianțele încheiate pe plan local de USL cu UDMR la Bihor și cu PRIM la Ilfov vădesc derută și slăbiciune organizațională.
Nu orice oportunism local e o oportunitate – iată ce ar fi trebuit să știe Ponta și Antonescu.
Sincer să fiu, nu-mi pare rău că n-au aflat acest lucru simplu.

Ghipsul lui Victor Atanasie Stănculescu e refolosit. Până în zilele noastre.
Ultimii doi utilizatori sunt Crin Antonescu și Victor Ponta.
I-am văzut aseară, când, pentru două ore, s-au transformat în pseudo-comentatori ai postului RTV.
Cei doi justificau faptul că, ajutată de medicină, politica poate și – la limită – trebuie să blocheze dreptatea, curajul și demnitatea.
Cine nu trișează nu are loc în politică – iată principiul moral al cuplului Ponta-Antonescu!
Alături de doctori, erau convocați, pentru a afirma sus și tare acest principiu, prietenii unui baron local arestat, militanți de partid și ziariști. Toți foloseau, de fapt, cu cinism accidentul medical al președintelui CJ Argeș, pentru a-și apăra viziunea despre politică.
Rețeta e însă a lui Victor Atanasie Stănculescu. Ghipsul lui a fost preluat de toți cei care – direct sau indirect – s-au simțit deasupra legii, indiferent de regim și indiferent de partidul din care proveneau.
Mai trebuie spus că Ponta și Antonescu semănau până la identificare.
Alianța e gata!
Cred că nici nu mai trebuie să caute un semn electoral, încercând să combine trandafirii și săgeata.
Pot folosi desenul unui picior în ghips.
Am impresia că ghipsul e și materialul pe care îl căuta Adrian Năstase atunci când spunea că adversarii lui Traian Băsescu nu trebuie să fie un “partid de mămăligă”.

După ce a vorbit despre comasarea cu PSD, Crin Antonescu a descoperit – folosesc formula propusă chiar de liderul PNL – “compatibilitatea” sa cu Dan Voiculescu.
Avem de-a face cu oficializarea unei legături pe care Antonescu a stabilit-o cu studiourile de la Antena 1-2-3, unde a petrecut mult mai mult timp decât în Parlament.
Adrian Năstase și Mircea Geoană au făcut deja acest calcul în 2004 și în 2008-2009 și au pierdut.
Singura noutate e că acum mariajul politico-mediatic e definit ca o alianță de centru-dreapta, după ce în trecut a fost colorat în culorile stângii.
Întrebat dacă trecutul brătienist al PNL nu-l încurcă atunci când se cunună cu PC, Antonescu a declarat că doar prezentul contează.
Aici are dreptate. PNL trăiește în direct. La TV și exclusiv acolo.

“Monarhia poate fi un proiect, dacă există imaginație și curaj”. Așa a spus Crin Antonescu ieri.
Totul e greșit în această frază.
Mai întâi, e vorba despre valoarea pe care o dă Antonescu numitului proiect. Fruntașul PNL nu a îndrăznit să spună că monarhia “este” sau “ar trebui” să fie proiectul partidului său ori al țării. S-a oprit la ceva mai căldicel, și anume la “poate fi”.
Așezat lângă prințul care a visat anul trecut să fie președinte, Crin Antonescu își va fi amintit poate că a făcut ceva mai mult decât Radu Duda, candidând la funcția pe care acum o disprețuiește.
Ce este cert e că Antonescu și-a amintit că e profesor de istorie. Cu acest titlu, el a ținut să identifice toată istoria României cu monarhia. O identificare demnă de o propagandă ieftină. Cred că regele Mihai e primul care ar avea niște amendamente de introdus. Figura sinistră a lui Carol al II-lea, ca să nu mai vorbim despre perioada în care Brătienii au confiscat Coroana pentru a o pune în propriul serviciu nu fac onoare nici monarhiei, nici – cu atât mai puțin – istoriei noastre moderne.
Pe de altă parte, Crin Antonescu încearcă să ne convingă că monarhia ar fi o soluție de curaj și imaginație.
Nu cred așa ceva. Recursul la monarhie e o probă de lașitate și de lene intelectuală.
Într-adevăr, nimic mai ușor decât a ascunde gravele probleme ale României după paravanul unei case regale.
Onoarea, cea care dă – ne spunea Montesquieu – viață monarhiei, este desigur necesară în spațiul nostru public. Dar ea e totuși insuficientă într-o Românie cariată de nedreptate și ură.
Avem nevoie de ceva mai mult decât de fastul curții și de servitutea unor curteni.
România de astăzi e o țară a inegalității și a discrepanțelor.
Această boală nu se tratează cu poleiala de la curtea prințului Duda, ci cu virtute.
Virtutea – știm de la același Montesquieu – e însă principiul republican prin excelență.
Iată de ce a avea curaj înseamnă a miza pe res publica.

Moțiunea de cenzură e bazată pe o iluzie.
Nu, nu am în vedere iluzia că, abia depusă, moțiunea va și trece. Ponta crede asta, nu și Antonescu.
Nu este vorba nici despre iluzia că după o eventuală cădere a guvernului Boc, în următoarele 6 luni ar mai pica alte două guverne pentru a se ajunge la alegeri anticipate. Aceasta e o iluzie comună tuturor celor care au visat la destituirea guvernelor după septembrie 1991.
Nu, nu e vorba nici despre iluzia că Traian Băsescu ar fi intimidat de crearea unei majorități anti-Boc și ar numi un premier convenabil PSD & PNL. Cred că nimic nu îl poate împiedica pe președinte să folosească toate puterile constituționale pentru a nu face pe plac unei majorități sudate de ura împotriva lui.
Nu, nu e vorba nici despre iluzia că aplicarea în următoarele șase luni a măsurilor schițate de moțiune ar conduce la altceva decât la România de acum 6 luni. Asta e ceva ridicol.
E pur și simplu vorba despre iluizia că, vorbind șase-șapte luni pe an despre moțiune, îi aperi pe cetățeni.
Nu mai realizăm că e vorba despre o iluzie, pentru că ea a devenit deja un stil politic.
Instituit de cuplul Antonescu-Geoană, acest stil e continuat acum cu succes de cuplul Antonescu-Ponta.
Dacă Boc va cădea, efectul asupra sistemului politic va fi de aceea mai puternic decât al unei alte schimbări de guvern.
Deoarece consacrarea unui stil e mai mult decât modificarea titularului de la Palatul Victoria.

Acum trei ani, Președintele a explicat că nu poate fi ignorat de premier în alegerea miniștrilor, spunând că refuză postura de notar.
Astăzi, ca să explice că nu poate interveni în discuția referitoare la corectitudinea votului la legea pensiilor, a spus că nu trebuie confundat cu chestorul Camerei.
Două chestiuni ar fi de remarcat.
Primo. Relația cu guvernul și, respectiv, cea cu legislativul sunt descrise de Traian Băsescu cu ajutorul unor expresii foarte ușor de înțeles. E un real serviciu adus cetățeanului. Spun asta pentru că, de obicei, constituționaliștii explică în termeni foarte obscuri relația dintre puteri. Așa sunt ei, vorbesc neclar crezând că asta dă gândirii lor mai multă profunzime. Popper a explicat mai demult de ce nu e așa, dar e evident că acest filosof politic nu e în bibliografia de la Drept. Cetățenii pricep foarte bine de-acum ce face un președinte. Nu e nici notar, nici chestor.
Secundo. Insistând foarte mult asupra istoriei votului din Cameră, opoziția, fără să vrea, i-a oferit posibilitatea lui Traian Băsescu să explice de ce NU trebuie suspendat. Un președinte care s-ar transforma în chestor ar încălca textul Constituției. Ponta și Antonescu au vrut să îi întindă o capcană sau au căzut singuri în ea. Nu e foarte onorabil pentru domniile lor. Președintele le-a dat ocazia să învețe ceva important despre Constituție și despre relația dintre puteri. E destul de neclar dacă Antonescu și Ponta au fost atenți sau se ocupau deja cu altceva.

În ultimul timp, unii dintre membrii PNL au căpătat obiceiul de a spune – în loc de PDL – doar PD. L-am auzit și ieri pe dl Antonescu vorbind despre Partidul Democrat în loc de Partidul Democrat Liberal.
Nu știu care este motivul. Cel mai probabil, peneliștii sunt mâhniți, pentru că nu au monopolul asupra sensibilității liberale și vor să sublinieze că locul liberalilor (din societate, y compris din alte partide) e în PNL. Alt motiv ar putea fi acela că trecerea unui grup de membri PNL în tabăra Președintelui nu a fost digerată nici măcar acum, la câțiva ani după ce s-a produs. Un al treilea motiv ar putea fi dorința PNL de a sublinia că PDL e dominat la nivel organizațional de mai mulți membri ai fostului FSN, cu care unii peneliști au fost complici la începutul anilor 90, pentru a se separa mai târziu în mod aparent ireconciliabil.
Indiferent de motiv (sau de motive), folosirea numelui PD în loc de PDL e un gest foarte puțin… liberal.
De ce spun acest lucru?
Nu e vorba doar despre faptul că PDL cuprinde pe lângă foști membri ai FSN/PD sau ai PNL, și persoane care nu au fost nici în PNL, nici în PD. Acestea sunt date sociologice, veți spune, dar miza e, în mod evident, ideologică. Aici avem o dificultate.
Atunci când este vorba despre chestiuni ideologice, cel mai bine ar fi, desigur, ca discuția să se poarte în termeni preciși. Economia și regulile ei, morala și impactul acesteia asupra societății, modul în care e exercită puterea, funcțiile statului și multe altele ar trebui să fie supuse unui examen minuțios și unei dezbateri de substanță pentru a vedea ce anume apropie și ce anume separă persoanele și organizațiile care își asumă principii sau idei care poartă același nume.
Din păcate, disponibilitatea pentru asemenea dezbateri tinde spre zero. Eu l-am invitat în repetate rânduri pe dl Antonescu la dialog, dar domnia sa nu și-a găsit până acum timp sau a considerat că un președinte de partid nu poate discuta cu oricine pe orice temă. Nu mi-am pierdut speranța că într-o zi o dezbatere publică despre liberalism între PNL și PDL va fi posibilă.
Revenind însă la chestiunea numelui, aș reaminti că unul dintre semnele atitudinii liberale este respectul față de diversitate.
În numele acestui respect, nu poți nesocoti identitatea celuilalt, indiferent de cât ți-ar fi el de odios. A o nega înseamnă a te nega.
Altfel spus: disprețul față de adversari aduce o diminuare nu doar a adversarului, ci și a celui care disprețuiește.
Iată de ce nu cred că replica pe care trebuie s-o dăm peneliștilor e de a spune și noi PN (Partidul Național) în loc de PNL, ci de a pleda pentru civilitate și a-i invita la dialog.
E posibil ca, în urma unui asemenea dialog, să descoperim că nu avem, într-adevăr, foarte multe în comun, dar că, la fel ca în multe alte democrații, liberalismul e plural.
Ar fi un progres.

Atunci când declară că e de acord cu suspendarea Președintelui dacă aceasta e “posibilă și necesară”, Crin Antonescu spune, de fapt, că PNL vrea la guvernare, dar nu îl ia nimeni în seamă. Amenințarea cu suspendarea e o cerere de audiență. În treacăt fie spus, formula “posibilă și necesară” trădează graba cu care C. Antonescu își concepe declarațiile. Se vede cu ușurință că liderul PNL nu e preocupat de rigoarea constrângerilor constituționale (care ar fi impus formula inversă “necesară și posibilă”), ci face o opțiune tactică.
Atunci când Victor Ponta îi dă replica lui Crin Antonescu, spunând că propunerea PNL nu e serioasă, el spune, de fapt, că PSD nu vrea acum la guvernare, așteptând scrutinul din 2012, cu speranța că va reuși să realizeze un scor care să-i impună Președintelui desemnarea unui premier PSD. Adică peste 50%. E singura variantă în care libertatea Președintelui de a desemna un candidat la funcția de prim-ministru e limitată constituțional.
Atunci când Adrian Năstase sau Varujan Vosganian cer alegeri anticipate, ei nu sunt foarte atenți la ceea ce spun șefii lor de partid.
E nevoie uneori de traducerea mesajelor politice în termeni mai puțin obscuri decât cei folosiți de liderii PNL și PSD.