La întâlnirea de săptămâna trecută cu simpatizanții PDL care frecventează platforma Madame Blogary, una dintre concluziile cele mai clare a fost legată de alegerile primare.
E vorba despre competiții interne, care să stabilească – pentru toate tipurile de alegeri, inclusiv cele prezidențiale – candidatul care se confruntă cu electoratul în numele organizației respective.
Această așteptare trebuie citită în două moduri. E vorba, în primul rând, despre o sensibilitate democratică: simpatizanții vor să decidă cine reprezintă partidul cu care se identifică în bătălia cu celelalte forțe politice. Cetățenii controlează partidul, nu invers. În al doilea rând, este vorba despre o formă de mobilizare: având posibilitatea de a se pronunța politic înaintea celorlalți cetățeni asupra candidaturilor, simpatizanții sunt implicați în procesul politic, nu doar în ziua votului. Părerea lor e ascultată, energiile lor contează.
În peisajul trist al scăderii dramatice în sondaje a PDL, e îmbucurător să constați că există simpatizanți care caută revigorarea – pe căi democratice – a încrederii în formațiunea pentru care au votat.
În perspectiva viitoarelor bătălii electorale, soluția alegerilor primare e una dintre cele mai curajoase.
Modul de organizare – se pronunță doar membrii sau și simpatizanții? când se realizează consultarea? cine e îndreptățit să candideze? – ar putea suscita discuții utile nu doar pentru identitatea partizană, ci și pentru renașterea spiritului public.
Rămâne de văzut dacă această așteptare a simpatizanților va avea un ecou în PDL.
Sever Voinescu și cu mine, prezenți la întâlnirea cu Madame Blogary, am îmbrățișat ideea.

Săptămâna trecută, un francez mi-a împărtăşit impresiile sale despre România, după mai multe vizite pe care le făcuse la noi în anii nouăzeci.
“Ce m-a uimit”, mi-a spus el, “a fost sărăcia din Bucureşti. O vedeai când te uitai la drumuri. Gropi peste tot, calitate proastă a asfaltului, rigole neîngrijite etc. Culmea e că, în peisajul ăsta dezolant, se mai găseau unii care să fure capacele de la canale. In-cre-di-bil! E singurul loc din lume în care am văzut aşa ceva!! De ce ajung unii să facă un asemenea gest? Scapă de sărăcie în felul ăsta? Dar oare nu se gândesc şi la comunitate?”, m-a întrebat nedumerit interlocutorul meu.
Aşa şi cu alegerile anticipate în timp de criză, pe care le solicită unii pesedişti şi penelişti! Criza financiară e grozavă, semne de redresare nu sunt deocamdată, economia seamănă cu un drum desfundat, iar soluţia propusă de ei sunt alegerile anticipate. Cine iese din sărăcie în felul acesta? Comunitatea ce câştigă? Să fie România (şi) singurul loc din lume în care unii cred că scapă de criza deficitului public prin alegeri anticipate?
Las la o parte faptul că a face alegeri anticipate e ceva mai greu decât a fura un capac de canal.
Într-adevăr, opoziţia poate destitui un guvern printr-o moţiune, apoi refuza două propuneri venite de la Preşedinte. Constituţia spune că, într-o asemenea situaţie, Preşedintele poate dizolva camerele, după consultarea şefilor Camerei şi Senatului. Dar “a putea să” nu e acelaşi lucru cu “a fi obligat să”.
Acesta nu e un scenariu, ci doar o reamintire a textului constituţional.
Politic vorbind, aş spune următoarele: cine îşi face calcule crezând că îl poate exclude pe Traian Băsescu din ecuaţia politică a următorilor patru ani comite o eroare copilărească.

Mircea Geoană. La trei puncte.
Acesta e ultimul banc care circulă printre “demenți” (ca să-l citez pe Crin Antonescu), noul nume al “golanilor” despre care vorbea Ion Iliescu în 1990.
Eu l-am auzit prima dată aseară.
Sunt mai multe variante, în funcție de optimismul fiecăruia…
UPDATE Începând cu ora 22, voi fi în studioul postului Realitatea TV, pentru a comenta sondajele.

La Maputo, în cadrul misiunii de observare a alegerilor, ne-am întâlnit cu cei trei candidați la președinție.
Cel mai sigur de sine e președintele în funcție, Armando Guebuza, susținut de FRELIMO (Frontul pentru Eliberarea Mozambicului), creat în 1964 ca mișcare insurgentă împotriva dominației portugheze, declarat marxist-leninist în 1977 și aflat la putere în ultimii 15 ani, adică întreaga perioadă de după încheierea războiului civil.
Al doilea candidat, Alfonso Dhlakama, e președintele celeilalte mișcări istorice din această țară, RENAMO (Resistencia Nacional Moçambicana), creată în cursul anilor șaptezeci cu ajutor rhodesian și sud-african, cu o legitimare anti-comunistă în timpul războiului civil din 1977-1992 și care acuză politizarea completă a societății de către FRELIMO.
Daviz Simango este al treilea candidat înscris în cursa prezidențială: tatăl său a fost ucis de FRELIMO, el și-a început cariera în cadrul RENAMO, cucerind în 2004 importanta primărie de la Beira, pentru ca anul trecut să descopere că, în ciuda aprecierilor de care se bucura mandatul său, partidul nu l-a mai susținut. A decis să candideze independent, a câștigat din nou la primărie, iar în martie 2009 a fondat un nou partid, Movimento Democratico de Moçambique, care îl sprijină acum în tentativa de a depăși fractura FRELIMO-RENAMO.
Mâine e ziua scrutinului: e vorba, de fapt, despre trei alegeri, pentru că în afară de Președinte, mozambicanii vor alege atât deputații, cât și membrii adunărilor provinciale.
Întrucât am fost ales șef al delegației Parlamentului European, nu pot părăsi Maputo. Unii dintre colegii mei vor merge la Beira, iar alții vor colinda regiunea din jurul capitalei.