Senatul a modificat astăzi legea electorală, introducând modul de vot britanic: cine câștigă locul întâi într-un colegiu primește mandatul.
Legea – pe care V.Ponta și-a asumat-o ca autor – conține însă două erori.
Prima este legată de menținerea pragului electoral. Dacă regula first pass the post e introdusă, pragul nu mai are sens. Dacă s-ar menține un prag la scară națională, atunci e evident că s-ar continua practica inventată în 2008, în virtutea căreia au primit mandate cei clasați pe 2 sau pe 3. Uninominalul ar fi, deci, impur.
A doua eroare privește candidaturile independente. Legea menține posibilitatea depunerii unor asemenea candidaturi, dar când vine vorba despre distribuirea mandatelor, independenții dispar. Scăparea trădează disprețul față de candidaturile care nu intră în cartelul partidelor.
Graba strică treaba. E evident că USL a dorit să marcheze noua realitate a puterii adoptând o lege destinată să-i consolideze la urne puterea. Ura față de adversari a eliminat toate nuanțele.
E nevoie de un “cap limpede”. Nu sunt însă convins că mai știu mulți ce valoare are nu doar într-o redacție, dar și-ntr-un partid un “cap limpede”.

În reuniunea de astăzi a comisiei de petiții (PETI), deputatul V.Boștinaru de la socialiști a cerut ca în raportul privind vizita comisiei în România din noiembrie anul trecut să nu mai fie inclusă vreo referință la libertatea presei, pentru că – țineți-vă bine! – “de ieri România are un nou guvern și viitorul presei arată altfel”.
Povestea e complicată: referințele la libertatea presei fuseseră introduse în PETI chiar de dl Boștinaru, care a redactat o petiție pe această temă, punându-i apoi pe câțiva jurnalițti din trustul Intact să o semneze, ca și cum ar veni de la ei. Când comisia a făcut vizita la București, deși nicio întâlnire cu jurnaliști nu era prevăzută, dl. Boștinaru a forțat organizarea unei reuniuni între colegii săi socialiști și o mână de gazetari mobilizați tot de către el. De ce? Pentru ca oaspeții să constate terorismul autorităților la adresa jurnaliștilor din trustul Intact! Să fie clar: nu Mircea Badea & co. îl atacă pe Băsescu, ci Traian Băsescu îi terorizează pe Badea și colegii săi! Astăzi, când V.Ponta și trustul Voiculescu sunt la putere, libertatea presei nu mai e o problemă. Totul capătă sens. Viitorul luminos e aproape.
Și mai interesant e faptul că, în discuția despre Roșia Montană, reprezentantul PSD a fost mult mai rezervat decât în trecut.
Nu e exclus ca PSD să surprindă opinia publică, anunțând că și-a schimbat atitudinea față de exploatarea resurselor naturale, după ce a părut să facă o opoziție radicală.
Aș fi primul care aș saluta o asemenea veste, fiindcă eu nu-mi modific opțiunile fundamentale în funcție de cine se află la Palatul Victoria.

Mai întâi, președintele Băsescu a colaborat cu un guvern PNL-PDL-UDMR-PC.
A urmat unul PNL-UDMR.
În 2008, a venit rândul guvernului PSD-PDL.
Acum trei ani, la Cotroceni au mers miniștri reuniți sub formula PDL-UDMR-UNPR, “triadă” care a susținut și echipa MRU.
Azi, PNL-PSD-PC.
Deși nu s-au ținut decât două alegeri legislative, Traian Băsescu a avut parte de cinci formule de guvern.
Orice reflecție despre sistemul electoral și despre regim va fi influențată de constatarea acestui fapt elementar: instabilitatea guvernamentală a crescut după ce a intrat în vigoare decalarea alegerilor prezidențiale de cele legislative, iar schimbarea modului de vot în 2008 a slăbit majoritatea creată în Camere, sporind migrația intra-parlamentară.
Nu e exclus ca USL să caute un plus de stabilitate prin introducerea unui scrutin majoritar într-un singur tur, după ce a refuzat propunerea făcută de T.Băsescu de a reveni la suprapunerea scrutinului legislativ și a celui prezidențial, prin plecarea de la Cotroceni cu doi ani mai devreme.

Asa cum anticipam acum doua zile cand il comparam cu A.Cioroianu, Andrei Marga isi concepe mandatul de la Externe ca pe o confruntare politicianista cu presedintele. Nici n-a apucat sa primeasca votul de investitura in Parlament si fostul rector de la UBB s-a si apucat sa il compare pe Traian Basescu cu Mussolini. Critica nu pare sa fie facuta dintr-un punct de vedere liberal. Andrei Marga pare sa vorbeasca mai degraba precum un comunist, asa cum facea si Victor Ponta acum cateva luni, desemnandu-si pur si simplu adversarii drept fascisti. Ponta folosea termenul generic, Marga a facut saltul catre individualizare: singurele cuvinte admirative din timpul audierii au fost rezervate lui Putin, iar numele lui Mussolini a fost pronuntat cu insistenta.
Ca sa nu ramana mai prejos, Mircea Diaconu i-a invitat pe jurnalistii care il chestionau in privinta incompatibilitatii sale din trecut sa “ia pastile”. Jurnalistii au ratat intrebarea suplimentara importanta: ce pastile ar fi mai bune pentru ca presa sa nu-l mai sacaie pe domnul ministru?
In fine, Crin Antonescu a facut sinteza: nu se simte bine cu UNPR (asta e de salutat!), dar e incantat de Dan Voiculescu (oare de ce?).

Spre deosebire de predecesorii săi, Francois Mitterrand și Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy nu a câștigat un al doilea mandat la Elysee.
Victoria lui Hollande este departe de a fi o surpriză: nu a existat vreun sondaj realizat în Franța în ultimul an care să-l dea câștigător pe președintele în funcție.
În aceste condiții, opțiunea lui Sarkozy a fost clară de-a lungul ultimelor luni: el a ales să meargă cât mai mult spre dreapta populistă, inclusiv asumând numeroase referințe din discursul intolerant al Frontului Național. S-a văzut și în perioada dintre cele două tururi: președintele în funcție a vorbit în mod exclusiv alegătorilor care optaseră acum două săptămâni pentru Marine Le Pen și aproape deloc votanților centristului Bayrou. Cel din urmă a reacționat acum trei zile declarând că va vota pentru candidatul socialist. Centrul a fost pierdut de Sarkozy, fiindcă nimeni plasat acolo nu a putut accepta combinația de austeritate și populism prezentată ca salvatoare. Hollande a avut culoar liber.
E o lecție pentru toată dreapta din Europa: cine disprețuiește centrul liberal pierde!
După austeritatea din ultimii ani, nu populismul va consolida dreapta în Europa, ci liberalismul. Valori precum libertatea, moderația și toleranța trebuie să hrănească, inclusiv în România, dreapta. Altfel, socialismul se va instala din nou, pentru ani buni, la putere.
Să-l felicităm, de aceea, cu fair play, pe Francois Hollande și să sperăm că din înfrângerea lui Sarkozy vor învăța toți cei care se plasează la dreapta!

Corina Dumitrescu, propusă pentru a prelua portofoliul educației, nu a reușit să explice în mod convingător inexactitățile din propriul CV, dar a iscat o nouă controversă după ce a declarat că Victor Ponta și-a început cariera didactică la Universitatea Cantemir!
Informația nu apare în niciunul dintre CV-urile accesibile ale fruntașului pesedist.
Îi cer, de aceea, lui Victor Ponta să clarifice chestiunea, pentru ca publicul să afle dacă are un interes privat sâ o susțină pe Corina Dumitrescu la Educație.

Duminică, 6 mai, de la 13h, sunt invitatul jurnalistului Cezar Ion la emisiunea Presa și puterea de la TVR.

Multă lume s-a întrebat de ce anume a fost desemnat Andrei Marga la Externe.
Trebuie știut că postul a revenit PNL, după ce pesedistul Titus Corlățean, care visează de ani buni să preia Externele, a fost trimis la Justiție.
Pe cine putea numi PNL pentru MAE?
Pe lista guvernului din umbră al peneliștilor figura Teodor Meleșcanu, dar acesta a ieșit din calcul după numirea la SIE, care a atras după sine și eliminarea sa din PNL.
Înainte de anunțarea echipei Ponta, a circulat pentru portofoiiul Externelor numele lui Călin Popescu-Tăriceanu: era firesc să se întâmple asta, fiindcă fostul premier e cel mai cunoscut penelist din comisiile de politică externă din Camere, unde mai găsim numele lui Mișu Voicu, Budurescu, Bot, Stroe, Nicoară, R.Luca. (Nu-l iau în seamă pe Crin Antonescu, și el membru al comisiei respective la Senat, fiindcă asiduitatea sa în afara studiorilor tv e știută.) Tăriceanu a refuzat însă numirea.
PNL s-a oprit la cel care era șeful comisiei PNL pentru educație și figura ca ministru al acestui domeniu în guvernul penelist din umbră, deși
Marga nu s-a făcut cunoscut în relațiile internaționale și a vorbit rareori despre politica externâ.
De ce a fost el cel desemnat?
Cred că PNL a ales ceea ce am putea numi “rețeta Cioroianu”.
Adică numirea unui om educat, cu notorietate mare și care s-a remarcat în ultima vreme în primul rând prin criticile aduse președintelui. Așa arăta și portretul lui Cioroianu în 2007, atunci când a fost numit ministru: el tocmai îî învinsese pe MRU în competiția din PNL pentru o poziție de vicepreședinte de afaceri externe, deși MRU era ministru în funcție la MAE. “Îndrăznise” însă să meargă alături de președinte în chestiuni de politică externă, iar peneliștii i-au aplicat o corecție severă.
Fostul rector de la UBB are, desigur, mai multă experiență instituțională decât avea Cioroianu la numire: a fost ministru aproape 4 ani, iar la Cluj a condus Universitatea aproape două decenii.
Experiența sa în politica internă e, de asemenea, semnificativă: Marga a fost președinte al PNȚCD, apoi a trecut la PNL, devenind o voce publică însemnată a acestui partid.
Toate acestea sunt elemente care l-ar putea îndemna să urmeze o atitudine moderată la MAE. Capitolul despre “diplomație și afaceri externe” din programul de guvernare vădește, de altminteri, un profil șters, insistând mai mult asupra sensului acțiunii trecute decât asupra viitorului.
Nu e totuși exclus ca A.Marga să calce pe urmele lui Cioroianu, căutând nu atât să gestioneze domeniul, cât să asume retorici anti-prezidențiale, cu pretextul că e nevoie de un nou “suflu” în politica externă. “Suflul” e o expresie care apare în programul pe care-l va asuma V.Ponta. Nu e prezent, în schimb, în respectivul document aproape nimic din ceea ce se află pe agenda Consiliului de afaceri externe al UE sau pe cea a comisiei de afaceri externe de la Parlamentul European (comisie din care fac parte de aproape 3 ani).
Scriu aici ceea ce i-am spus și lui A.Cioroianu atunci când a devenit ministru: Traian Băsescu e un actor redutabil în dosarele externe. Amicul Cioroianu nu mi-a urmat sfatul, fiindcă l-a atras mai mult ideea de a-l sfida pe Traian Băsescu decât aceea de a fi un bun ministru al României.
Va alege oare și Marga confruntarea? Sau se va “cuminți”, vizând consolidarea profilului său politic, pentru a evita ca la sfârșit să se spună “poate că ar fi fost bun la educație, nu și la MAE”.

“Va fi cel mai cinstit guvern”, anunța ritos premierul desemnat imediat după ce președintele i-a încredințat mandatul de a forma un guvern.
N-au trecut trei zile și același V.Ponta l-a anunțat ca posibil ministru pe Victor Alistar.
Din două, una: ori Ponta știa că V.Alistar e incompatibil și a încercat să treacă peste o decizie a Curții Constituționale, care îi interzicea acestuia să ocupe o funcție publică înainte de 7 august a.c., ori Ponta nu știa că V.Alistar e incompatibil și a căzut în capcana întinsă chiar de acesta, vădind o lipsă de experiență îngrijorătoare.
La două zile după anunțarea lui Alistar ca ministru, numele lui a fost radiat. Explicația publică lipsește. Nu e exclus ca Ponta să fi realizat că președintele nu ar fi semnat decretul de numire a lui V.Alistar. A avut nevoie de două zile ca să înțeleagă realitatea juridico-politică? I-a șoptit cineva că Traian Băsescu va fi mai dur decât în cazul Norica Nicolai? I-a fost pur și simplu frică de ridicol?
Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, rămâne senzația că V.Ponta e depășit de exigențele funcției.
Episodul Alistar e un prim pas greșit, consumat chiar înainte ca miniștrii desemnați să ajungă la audieri.
Dacă ar avea cu adevărat curaj, Ponta ar renunța și la alți doi miniștri desemnați la fel de controversați ca Alistar: Mircea Diaconu și Corina Dumitrescu, acuzați și ei de incompatibilitate. Ce-i drept, spre deosebire de V.Alistar, un simplu amic al lui V.Ponta, Diaconu și Dumitrescu sunt membri de vază ai PNL și PSD. Va fi oare cinstea mai puternică decât rețelele PSD și PNL?

Din lecturile disparate făcute în ultima vreme, am reținut mai întâi de toate capitolul despre sociabilitatea numerică scris de Monique Dagnaud (“Le Lol (Laughing out loud) sur le net”) din volumul coordonat de Anne Muxel și apărut la finele anului trecut în colecția de la Presses de Sciences Po: autoarea consideră că noul tip de sociabilitate produce un “spațiu public underground“, dar nu conduce la o organizare politică, ci la mobilizări punctuale.

Am reținut apoi capitolul despre “opinia publică referitoare la România politică” redactat de Mircea Comșa în volumul colectiv editat de Traian Rotariu și Vergil Voineagu la Polirom. Comșa arată, între altele, că în România “majoritatea cetățenilor apreciază că nu au competențele necesare pentru a participa la politic (aproximativ 70%), respectiv 80% apreciază că sistemul politic nu poate fi influențat de cetățenii obișnuiți. Aceste cifre semnifică o ruptură profundă între politic/instituțiile politice și majoritatea cetățenilor, situație deloc favorabilă construirii unei culturi democratice și participative”. Am reținut, de asemenea, observația referitoare la viziunea alegătorilor din anul 2009: “electoratul PDL consideră că acest partid este situat mai la dreapta față de poziția în care electoratul liberal poziționează PNL”.

Am descoperit, de asemenea, cu plăcere un volum tipărit de Humanitas nu cu mult timp în urmă, și anume traducerea impresiilor de călătorie ale lui Sir Sacheverell Sitwell. Atunci când vorbește despre viața cotidiană a Bucureștilor la 1937, autorul notează mai întâi “influențele primare sau superficiale ale Orientului – paharul cu apă, de pildă, și șerbetul de trandafiri pe care îl găsești pe la trei-patru dimineața în dormitor. Aceasta e o moștenire din vremuri nu prea îndepărtate, când apa de izvor era un lux. În Turcia și în Grecia, la țară, un pahar cu apă bună încă mai constituie cel mai mare lux care poate fi oferit. Cât despre șerbetul de trandafiri, acesta e o linguriță plină cu o pastă lipicioasă, trandafirie firește, așezată pe o farfurioară de sticlă. Are un gust delicios, precum văzduhul înmiresmat de la Kazanlîk, valea trandafirilor de sub culmile îndepărtate ale munților Rodopi, unde se distilează uleiul de trandafiri; alteori, în loc de șerbet găsești dulceață de cireșe sau mure”.

În fine, vă recomand cele 36 de portrete din Scurta istorie literară publicată de Mihai Zamfir. Eu am reținut formula folosită de autor pentru a-l caracteriza pe Ion Ghica: “prinț și inginer”. Profesorul Mihai Zamfir încheie capitolul dedicat “inginerului aristocrat” spunând că acestuia i s-ar potrivi de minune epitetul folosit pentru a-l califica pe Saint-Simon, și anume “grincheux”, fiindcă Ghica a fost “personaj turbulent și mai degrabă antipatic în timpul vieții sale politice, dar scriitor de mare clasă la bătrânețe, când s-a apucat să-și descrie contemporanii dispăruți”. Cititorii informați își vor fi dat deja seama că e vorba despre minunatele Scrisori către Vasile Alecsandri.