Ieri, comisia de politică externă a PE a votat două rapoarte importante, unul despre Kosovo (alcătuit de deputata Lunacek din grupul Verzilor) și altul despre Macedonia (redactat de socialistul britanic Howitt).
În privința Kosovo, raportul cere, între altele, Consiliului și Comisiei să finalizeze numirea pentru dubla funcție de Reprezentant special al UE/ șeful delegației UE, ca și inițierea dialogului despre eliminarea vizelor. În rest, sunt listate probleme care apăreau și în precedentele poziții ale PE: corupția atotprezentă, interferența politicii în mass media, ancheta referitoare la traficul de organe, relațiile tensionate cu comunitatea sârbă, dezastrul economic. Nu am votat raportul, întrucât niciunul dintre amendamentele mele care trimiteau la Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate a ONU nu a fost acceptat: cum 22 de state UE au recunoscut Kosovo drept stat, minoritatea formată din deputații proveniți din celelalte 5 state pierde orice vot referitor la statutul Kosovo.
În schimb, am votat raportul despre Macedonia, care a inclus practic toate amendamentele pe care le-am depus. În textul referitor la Macedonia, deputații solicită Consiliului să stabilească o dată pentru începerea negocierilor de aderare și invită această țară și Grecia să își intensifice dialogul în disputa referitoare la numele acestei foste republici iugoslave. Rezoluția salută încetarea boicotului parlamentar, afirmând rolul dialogului politic în sânul oricărei democrații.

“Trăim sub tirania media, nu a lui Băsescu”, scrie Andrei Cornea într-un text foarte bun din Revista 22, text pe care vi-l recomand cu căldură.

De la declanșarea protestelor, Guvernul a folosit o retorică mai degrabă consensuală, invitând opoziția la dialog în Parlament.
În schimb, Traian Băsescu a atacat în această seară USL. Spunând un singur lucru, și anume că liderii pesedițti și peneliști sunt pe aceeași lungime de undă cu Vladimir Voronin.
Președintele s-a folosit de faptul – verificabil – că V.Voronin a cerut public îndepărtarea sa de la Cotroceni.
Traian Băsescu a luat inițiativa. El a atins astfel trei puncte sensibile.
În primul rând, a lansat o asociere mult mai credibilă decât asocierile propuse de opoziție. E drept că USL – după ce a epuizat o întreagă listă de lideri totalitari – a ajuns să îl compare pe președintele român cu Mubarak. Mai mult, protestele de la București au fost descrise ca “primăvară arabă”. Sincer, cine crede serios că Băsescu e un Mubarak de Bărăgan? Și că mini-studiourile Antenei 3 de pe întreg cuprinsul țării sunt o recompunere a pieței Tahrir? În schimb, remarcați, vă rog, că asocierea lui Iliescu cu vecinul Voronin e ușor de asimilat.
În al doilea rând, folosindu-se de numele lui Voronin, îndepărtat acum 3 ani de la putere la Chișinău, Traian Băsescu reamintește bătăliile politice pierdute de USL. Într-un moment în care, radicalizându-se, USL caută să se definească drept alternativă.
În al treilea rând, fiind vorba despre un client al Moscovei, USL e așezată în rama în care s-a regăsit acum doi ani și Geoană. Renegat, între timp, desigur, dar rămas în memoria colectivă nu daor prin prin vizita la Vântu, ci și prin cea la Moscova.
Aș vrea să fiu bine înțeles. Suntem încă într-un plan simbolic. Deocamdată, nicio soluție politică nu s-a degajat. Dar geografia conflictului e în curs de precizare.
Scandalul încercat de USL la Strasbourg și auto-invitarea lui Voronin în disputa de la noi nu sunt acțiuni propriu-zise, ci doar anticiparea unor retorici. Electorale, desigur.
Fiindcă – poate nu ați observat! – a început campania.
Ca de obicei, data va fi stabilită ulterior.

Am scris deja aici că protestele din 1990 și cele din 2012 nu seamănă.
O probă suplimentară este demiterea ministrului de externe Teodor Baconschi, pentru discursul în care acesta opunea “România care muncește” și “mahalaua violentă și ineptă”.
Expresia din urmă a fost percepută ca un echivalent al stigmatizării – sub numele de “golani” – a celor ce protestau în urmă cu 22 de ani în Piața Universității.
Din nefericire, Ion Iliescu nu a retras niciodată calificativul infamant, care a fost recuperat atunci în mod ironic de un geniu precum Eugen Ionescu, ca și de toți cei care au cerut zile și nopți la rând democratizarea României în confruntarea cu neocomunismul.

Cristian Vasile a publicat de curând un nou volum despre trecutul comunist. De această dată, autorul a abordat chestiunea politicilor culturale în vremea lui Dej. Latura instituțională e luată în seamă în detaliu, ca și tot ceea ce ține de bugete, y compris premiile și drepturile de autor. Foarte consistente sunt capitolele despre teatru și cinematografie. În fine, aș nota paginile despre poziția oficială față de Brâncuși: Cristian Vasile observă că în 1949-1952 opera marelui sculptor era considerată ca neavând “nimic în comun cu specificul țării sale”, pentru ca începând din 1956 el să fie încet-încet recuperat de comuniști ca un “creator de școală”.

Acesta e procentul croaților care au votat pentru aderarea țării lor la Uniunea Europeană, în cadrul referendumului ținut astăzi. După ratificarea Tratatului de către cele 27 de țări membre, Croația va intra oficial în UE. Data avansată pentru lărgire e 1 iulie 2013.

Rick Santorum (după renumărarea voturilor) în Iowa, Mitt Romney în New Hampshire și Newt Gingrich în Carolina de Sud: iată cei trei câștigători de la primarele din SUA ținute până în acest moment. Dreapta republicană e divizată în fața lui Obama în cursa pentru președinția Statelor Unite. În tabăra democrată, contestarea președintelui în funcție vine doar de la excentrici: unul dintre ei, Vermin Supreme, promitea alegătorilor câte un ponei….

Duminică, 22 ianuarie, sunt invitat la emisiunea Presa și puterea la TVR1, de la 13h.

Mesajul politic principal al USL la începutul lui 2012 e alcătuit din două solicitări: demisia președintelui și organizarea de alegeri anticipate. Ambele, în cel mai scurt timp.
Mă tem că, atunci când au formulat aceste idei, liderii opoziției n-au citit cu atenție Constituția. Știu că nu e cea mai plăcută lectură posibilă, dar e utilă. Mai ales atunci când ai proiecte ambițioase.
Cine se duce la Constituție va descoperi că ideile susținute de useliști se bat cap în cap sau depind exclusiv de o voință politică auto-dizolvantă. Iată de ce:
Să presupunem primul scenariu, și anume că președintele demisionează. În caz de vacanță a funcției (e valabil nu doar pentru demisie, ci și pentru suspendare), e numit un președinte interimar. Potrivit articolului 98, acesta nu poate dizolva Parlamentul, întrucât niciuna dintre atribuțiile prevăzute în articolele 88-90 nu poate fi exercitată de șeful de stat interimar. Or, articolul 89 e despre dizolvarea Parlamentului.
Altfel spus: dizolvarea n-ar putea interveni decât după trei luni de la demisia președintelui, termenul în care trebuie ales un nou șef de stat. Aceste constrângeri ar împinge o posibilă declanșare a scrutinului legislativ anticipat cândva în preajma alegerilor locale. Cum până acum USL a susținut că nu vrea comasarea alegerilor generale cu cele locale pentru a nu contamina mizele lor, Uniunea s-ar vedea obligată să mențină data legislativelor în noiembrie. Adică la termen. Ironia istoriei e următoarea: o decizie a Curții constituționale care să stipuleze că o comasare locale-legislative nu e anti-constituțională ar favoriza scenariul opoziției în care Președintele își dă demisia și noi alegeri se țin urgent.
Există, pe de altă parte, varianta cealaltă, și anume cea în care opoziția speră să obțină mai întâi dizolvarea camerelor, pentru ca, după alegerea unora noi, președintele să își dea demisia. La prima vedere, pentru a înțelege cum anume se poate evita dizolvarea ar fi suficientă o lectură a gazetelor din 2005 și 2006, când peneliștii se opuneau vehement unui scrutin înainte de termen. De fapt, situația e mult mai complicată, fiindcă acum ar fi în joc nu teama premierului, ci autoritatea președintelui. Când discutăm despre dizolvare, e nevoie de demisia primului ministru, apoi de două încercări eșuate de a învesti un guvern. Să presupunem că toate acestea sunt realizate, inclusiv într-un interval foarte scurt de timp. Ar fi nevoie doar de un acord al tuturor partidelor, care să pice rapid propunerile de premieri. Într-o asemenea situație, decisivă rămâne însă voința șefului statului. Într-adevăr, acesta se poate prevala de o interpretare a aceluiași articol 89, potrivit căreia el are posibilitatea, fără a fi însă obligat să dizolve camerele. Articolul folosește – nu e niciun dubiu – termenul “poate”, nu pe cel de “trebuie”. Ar fi o situație absurdă, dar nu imposibilă. Nu ar fi o încălcare a Constituției ca Președintele să refuze să dizolve Parlamentul până în ziua alegerilor la termen. Dimpotrivă. Argumentul principal al șefului statului ar fi tocmai nevoia de a evita surparea regimului, copleșit de voința cartelului partidelor politice. Dincolo de eșafodajul constituțional, e vorba și de ceva mai simplu: ce om politic ar dori să își încheie cariera dizolvând camerele doar pentru a forța mai târziu propria demisie? Ar fi, de fapt, nevoie de o voință care se auto-dizolvă pentru ca regimul să fie el însuși surpat. E ridicol.
“În politică, e bine să vezi ce anume e fezabil, nu ce e dezirabil”, spunea Raymond Aron. Merită meditat la vorbele acestui mare liberal al secolului trecut.
Închei spunând că sunt perfect conștient de faptul că rândurile de mai sus riscă să fie interpretate ca o apologie a conservării situației actuale. În vremuri de partizanat furibund și de suspiciune generalizată, lectura de bună credință poate trece drept o manevră subtilă. Intenția mea e mult mai inocentă decât ar putea bănui amatorii de scenarii.
Exemplul prezentat – pornind de la articolul 89 – ne arată, de fapt, cât de fragilă e arhitectura noastră constituțională. Nu e prima situație care vădește această slăbiciune.
O ieșire onorabilă din criza ultimelor zile ar fi tocmai negocierea unui calendar și a unei formule de revizuire a regimului nostru constituțional, care să îi implice – cum s-a întâmplat de curând și în Islanda – pe toți cetățenii care doresc să își consacre timpul și mai ales inteligența unei asemenea nobile misiuni publice. Ar fi o democratizare radicală a țesutului nostru social și o formă de presiune asupra partidelor care le-ar ajuta să fie atente la vocea cetățenilor nu doar în campanii și în vreme de criză, ci tot timpul. Metode există, totul e să vrei să construiești cu calm și cu răbdare.

Nu putem merge așa până la alegeri! Protestele din ultimele zile au radicalizat opoziția și au vădit că invitația la dialog a guvernului nu e luată în seamă decât pentru a cere demisii, în numele unei revoluții intruvabile.
Situația creată acum e un test important pentru regim.
Radicalizarea poate spori. Desigur, mobilizarea din stradă e departe de ștacheta pe care a fixat-o Alina Mungiu-Pippidi, care a implicat Alianța pentru o Românie Curată în proiectul scoaterii din case a 500 de mii de cetățeni. E exclus ca iluzia schimbării radicale să facă atâtea victime. Dar e loc pentru gesturi teatrale precum demisia din Parlament a unor useliști sau organizarea unor mitinguri ceva mai simpatice decât cele în care vedete sunt R.Mazăre sau L.Orban. E o cale cunoscută. Dar unde duce ea? În cel mai bun caz, la o participare ceva mai mare la scrutin decât în prezent, un avantaj cert pentru opoziție. Costul e însă producerea pe bandă rulantă a neîncrederii sociale și încurajarea unor atitudini anti-sistem. Scenariul PRM 2000 se poate repeta.
O altă variantă e revenirea la crezul democratic. Adică la o minimă încredere reciprocă între partide. Fără ea, nu e posibilă nici stabilirea unei date rezonabile pentru alegeri, nici recunoașterea rezultatului acestora. Pentru a obține încrederea, e nevoie de concesii de cele două părți.
Le caută oare cineva? Sper că răspunsul e da.
Pe de altă parte, deși tace de o săptămână, sunt convins că Președintele a înțeles mai bine decât oricine vocea străzii și că va acționa cu curaj și inteligență.
Nu e cea mai grea încercare prin care a trecut.