“Atunci când fostul dictator cambodgian Pol Pot a murit în 1998, mulți cambodgieni s-au simțit frustrați că au pierdut prilejul de a-l aduce în fața justiției pentru suferințele groaznice pe care le-au îndurat din pricina lui. Un personaj religios a sugerat ca leșul lui Pol Pot să fie adus la tribunal și să i se intenteze proces, în speranța ca populația Cambodgiei să își găsească liniștea. Mai norocos decât Pol Pot a fost dictatorul filipinez Ferdinand Marcos, a cărui văduvă Imelda l-a ascuns într-o ladă frigorifică dintr-o debara, în așteptarea unei posibile întoarceri acasă. L-a scos de acolo pentru o aniversare a zilei lui de naștere în 1990 și, mai târziu, pentru aniversarea mariajului lor. În 1992, lui Marcos i s-a permis să se întoarcă în țară. A fost așezat într-un sicriu de sticlă în fața unei făclii, unde se relaxează cu muzica lui Mozart. Toate acestea au durat până ce compania de electricitate a debranșat trupul congelat pentru neplata facturii la muzică și climatizare”, scria, într-o lucrare care ar merita citită de publicul larg, Katherine Verdery.

Volumul dezvoltă ideea că trupurile neînsuflețite au o viață politică. E și cazul lui Ceaușescu, deshumat astăzi, la mai bine de două decenii de la Revoluție.
Orice gest de acest fel e o reamenajare a spațiului politic și a timpului istoric.
Viața politică a trupurilor moarte. Reînhumări și schimbări postsocialiste a apărut, în versiune românească, în 2006, la editura bucureșteană Vremea.
PS De la 21h, sunt invitatul lui Victor Ciutacu la Antena 2.

“Într-o societate care se înțelege din ce în ce mai puțin pe sine și se consacră nu atât reflecției cât comunicării, e imperativă păstrarea unor locuri consacrate comunicării reflecției.
Într-o epocă în care viața politică, blocată într-un joc de roluri, este ruptă de idei din lipsă de timp, de recul și de perspectivă, e indispensabil să existe editorialiști și comentatori informați, filosofi, istorici, analiști, nu pentru a le spune politicienilor ce trebuie să facă, ci pentru a-i lămuri ce anume fac, nu pentru a le spune cetățenilor ce anume trebuie să gândească, ci pentru a-i ajuta să își asume alegerile aflate în fața lor.
În sfârșit, și mai ales, într-o lume întemnițată într-un prezent perpetuu, condamnată la zapping și dominată de atotputernicia media, într-o lume abandonată în mod abuziv emoțiilor memoriale, dar lipsită totuși de memorie, e esențială menținerea efortului de a așeza lucrurile în istorie, în istoria lor, în istoria noastră. E un pariu asupra viitorului”.
Am extras acest fragment din nota așezată în deschiderea unui număr aniversar al revistei Le Débat, care a împlinit 30 de ani!
O revistă care îl are drept director pe eminentul istoric Pierre Nora, iar ca redactor pe marele filosof Marcel Gauchet. Editată de Galimard, Le Débat a găzduit, ca și Commentairesau Esprit cele mai importante dezbateri politico-intelectuale din Franța. Acum câțiva ani, am editat, cu ajutorul Ambasadei Franței și al Editurii Humanitas, o revistă – intitulată Repere – care prelua, cu acordul celor trei redacții, în traducere, articolele publicate de Débat, Esprit și Commentaire. Din păcate, proiectul s-a oprit după un an și jumătate. Am rămas însă un cititor fidel al acestor trei reviste. Le recomand tuturor celor care vor să-și potolească foamea de politică hrănindu-se cu idei și nu (doar) cu polemicile ieftine de la București.

Dorind să răspundă reproșului pe care i l-am adresat – și anume deținerea unor importante poziții în stat, ca și în PDL, în ciuda abandonului electoral din ultimii ani – Adriean Videanu s-a grăbit să se compare cu Traian Băsescu și să spună că, după șeful statului, el are în spate cel mai mare număr de voturi dintre pedeliști.
Afirmația e de trei ori falsă.
Mai întâi, e vorba despre cifre brute. Adriean Videanu a obținut în competiția pentru primăria Bucureștiului din 2005 un număr de 231.147 de voturi. La cursa electorală din 2008, candidatul PDL Vasile Blaga, a obținut mai multe voturi decât obținuse A. Videanu, și anume 242.760. E adevărat că A.Videanu a câștigat (în fața lui M. Vanghelie), în vreme ce V.Blaga a pierdut (în fața lui S.Oprescu). Dar tocmai acest lucru arată că nu trebuie să ne bazăm pe cifre absolute. (Pentru ca datele să fie totuși complete, să spunem și că Traian Băsescu obținuse în 2004 mult mai mult decât cei doi “urmași”: 417.153 de voturi.)
În al doilea rând, e vorba despre timp. Susținerea electorală pe care o menționează A. Videanu datează din 2005. De atunci încoace, domnia sa nu a mai participat la nici un test electoral, fie el local sau parlamentar. În ultimii cinci ani, și Traian Băsescu, și PDL au trecut în schimb prin încercări electorale importante. Rolul lui A. Videanu în organizarea tehnică a acestor confruntări a fost major. Dar a candida e altceva decât a sprijini un candidat. În țările democratice, ajung să dețină roluri politice majore cei care se confruntă în competiții, nu cei care le sprijină din culise.
În al treilea rând, e vorba despre sensul dat angajării politice. A. Videanu pare să privească doar în trecut. Dar un partid nu trăiește hrănindu-se din istorie. Cu atât mai mult atunci când e la guvernare. Într-un asemenea caz, viitorul e cel mai important. Iar atunci când discutăm despre viitor, trebuie să luăm în seamă confruntările electorale cele mai apropiate. Lăsând de o parte ipoteza anticipatelor, alegerile vor avea loc în 2012. Mia întâi cele locale, apoi cele parlamentare. PDL are nevoie, atât în București, cât și în alte mari orașe precum Iași, Constanța sau Timișoara, de candidați credibili. N-ar fi rău ca aceștia să fie desemnați din vreme, pentru a-și putea construi profilul. Disputele din aceste patru mari orașe vor influența cursa pentru Parlament și formarea viitorului guvern. Dacă e să schimbe ceva în modul de a face politică, PDL are nevoie la vârf de candidați cu șanse în bătăliile din 2012, nu de lideri care trăiesc depănând amintiri de la înălțimea posturilor ministeriale.

În geamul clădirii pe care o ocupă în Piața Rosetti, PNȚCD a așezat o poză a lui Mihai Eminescu. E plecăciunea obligatorie în fața geniului poetic național. Altă fotografie nu există. Văzut de pe trotuarul sediului central, PNȚCD pare astfel să trăiască din nostalgia post-romantică.
În vitrina oficială, a congresului, PNȚCD a fost confiscat de Aurelian Pavelescu. După ce în 2008, la alegerile pentru București, dl Pavelescu a căutat o alianță cu G.Becali, obținând până la urmă 2 procente din voturile exprimate, acum, în 2010, dl Pavelescu și l-a ales drept partener pe Dan Diaconescu. Invitat de onoare la congresul de ieri, D. Diaconescu nu s-a sfiit să se descrie ca “deținut politic”, să se compare cu “venerabilii lideri țărăniști” și să vorbească despre descoperirea creștinismului “în celulă”, ca o reluare a experienței carcerale din comunism.
PNȚCD a ajuns să îl plaseze pe Eminescu, în lectura lui A.Pavelescu și D. Diaconescu, în programul – desigur, senzațional – al OTV.
În acest fel, anticomunismul postcomunist și-a depășit probabil limitele.

De la 19h la 20h, Corina Drăgotescu ne-a invitat – pe Monica Macovei și pe mine – la Realitatea TV.
Trebuia să vină și Sever Voinescu, dar nu e în țară.
Cred că va fi interesant.
Subiectul principal e guvernarea PDL după realegerea lui T. Băsescu.

Atunci când spune că nu va guverna cu nicio fracțiune a FSN, Crin Antonescu comite două erori.
Prima e născută din păcatul vanității: șeful PNL lasă să se înțeleagă că PNL ar putea face o majoritate monocoloră sau că vreun partid ar mai tolera o guvernare ultra-minoritară precum în 2007-2008. Ce iluzie!
A doua eroare e născută din amnezie: dl Antonescu uită că PNL are în pântec fosta Alianță pentru România, un fragment desprins din PDSR, adică din aripa conservatoare a fostului FSN. ApR a intrat în PNL în 2001, după ce ratase proba alegerilor parlamentare din anul precedent.
Amestecul de vanitate și amnezie nu se manifestă, de altfel, doar atunci când e vorba despre soluții de guvernare, ci a devenit o parte a stilului politic penelist.
E păcat că lucrurile stau așa. Acest partid ar putea face împreună cu PDL o majoritate coerentă.

Sunt invitatul lui Cătălin Striblea la RTV de la 18h40 la 20h.

Unii colegi din PDL strâmbă din nas când aud de blogul meu, zicând că, scriind aici, deformez percepţia asupra echipei Boc & co.. Dacă stau să mă gândesc bine, cel mai dezavantajat sunt, de fapt, chiar eu. Ceea ce scriu pe blog exprimă prea puţin acţiunea politică pe care mi-am asumat-o. Într-adevăr, 80% din activitatea mea publică se desfăşoară în Parlamentul European. Patru zile pe săptămână la PE (iar a cincea la Facultate) – acesta a fost programul meu în ultimele luni. În articolele de aici, am vorbit mult prea rar despre PE. Cum astăzi se încheie primul an din mandatul de deputat european, câştigat în urma alegerilor din iunie 2009, m-am gândit că e bine să fac un bilanţ.
Nu am lipsit nicio zi. Am în vedere aici şedinţele din plen (sunt unul dintre cei 40 de deputaţi fără nici o absenţă), ca şi şedinţele din comisiile în care sunt membru. În genere, România are o participare sub medie. Vina o poartă G.Becali, care ocupă ultimul loc dintre cei 736 de deputaţi (32,73%), ca şi C.V.Tudor, clasat, conform VoteWatch.eu, pe locul 733, cu 54,55%. La Afaceri Externe (comisia în care sunt membru plin) am participat la absolut toate reuniunile organizate. La Dezvoltare (unde sunt supleant), nu am ratat niciun vot. La fel au stat lucrurile cu celelate instanţe la care sunt afiliat, uneori în aceeaşi zi trecând prin cinci sau şase reuniuni diferite. În treacăt fie spus, am aflat că zilele trecute, dl Crin Antonescu mă plasa în “zona mai odihnită a PDL”. Domnia sa, care nu se duce aproape niciodată la lucrările Parlamentului, consideră, deci, că dacă îţi faci treaba de parlamentar eşti odihnit. Chiulul oboseşte, asiduitatea odihneşte – iată noua viziune despre muncă a PNL! În fine…
Activitatea unui deputat european înseamnă iniţiativă. Am fost autor sau co-autor la 72 de rezoluţii (locul 4 din 736). Majoritatea acestor rezoluţii au privit chestiuni de drepturile omului, o dimensiune fundamentală a politicii externe a Uniunii. Rusia, Turcia, Moldova, crizele din diverse locuri de pe glob, dar şi aderarea Islandei sunt doar câteva din temele abordate. Lista ţărilor asupra cărora m-am aplecat trece de 50 de nume. Aderarea Uniunii la CEDO a fost printre subiectele cele mai provocatoare din punct de vedere intelectual pe care le-am abordat, elaborând avizul comisiei AFET în această privinţă. Am amendat, de asemenea, alte 20 de rapoarte prezentate în plen.
O altă dimensiune a activităţii unui deputat o constituie intervenţiile în reuniunile plenare (o dată pe lună la Strasbourg, la care se adaugă mini-sesiuni la Bruxelles). Am intervenit de 63 de ori (în primii 5% din total). Este de la sine înţeles că aceste intervenţii privesc chestiuni de afaceri externe şi de drepturile omului. Nu m-am lansat, aşa cum se mai întâmplă cu alţi deputaţi, în toate subiectele aflate pe agendă.
O a treia activitate a unui euro-deputat constă în interogarea Comisiei şi Consiliului. În această privinţă, am preferat să intervin în chestiuni punctuale şi relevante. Spun asta pentru că şi în privinţa interpelărilor, există tentaţia de a abuza de acest instrument, inclusiv pentru răfuieli politice cu cei de acasă…. În ceea ce mă priveşte, am avut 9 asemenea întrebări: despre educaţia în limba română din Ucraina, despre Icesave, despre crearea unei forţe europene de protecţie civilă, despre relaţia cu Rusia şi Belarus etc.
Nu am făcut vizite externe decât în aşa-numitele “săptămâni verzi”, când PE nu e reunit nici în plen, nici în comisii. Astfel, ca membru al delegaţiei pentru relaţii cu ţările din Maghreb, am vizitat Mauritania; am fost, de asemenea, observator electoral în Moldova şi Mozambic, în a doua ocazie ca şef al delegaţiei parlamentare; în fine, am făcut o misiune de documentare în Islanda, pentru a pregăti raportul consacrat acestei ţări.
Activitatea mea nu i-a interesat prea mult pe colegii din PDL. Exceptându-i desigur pe ceilalţi euro-deputaţi, ca şi pe doi deputaţi din Parlamentul României veniţi în misiune la PE, niciun membru PDL nu a avut curiozitatea să afle ce fac la Bruxelles şi Strasbourg săptămână de săptămână. Am discutat însă despre aceste lucruri cu Preşedintele Băsescu şi cu ministrul de externe Baconschi. Aş vrea, de altfel, să profit de ocazie pentru a mulţumi pentru ajutorul dat MAE, cu care am interacţionat aproape zilnic.
Am primit semne de încredere de la colegii mei din Parlament, inclusiv din celelalte grupuri politice. În interacţiunea cotidiană cu deputaţii din celelate 26 de ţări, am înţeles încă o dată cât de importante sunt în politică efortul constant şi rigoarea intelectuală, ca şi respectarea opiniei celuilalt.
UPDATE (francofon): Puteţi citi câteva interviuri-bilanţ ale altor deputaţi europeni la http://www.touteleurope.fr/

Am răspuns, alături de Radu Cosaşu, Radu Paraschivescu şi Corneliu Porumboiu la întrebările lui Istodor despre Cupa Mondială din Africa de Sud în numărul din această săptămână al Academiei Caţavencu.
Unele răspunsuri sunt accesibile şi în ediţia electronică a gazetei.

Foto: Teodora Preda

Săptămâna trecută, un francez mi-a împărtăşit impresiile sale despre România, după mai multe vizite pe care le făcuse la noi în anii nouăzeci.
“Ce m-a uimit”, mi-a spus el, “a fost sărăcia din Bucureşti. O vedeai când te uitai la drumuri. Gropi peste tot, calitate proastă a asfaltului, rigole neîngrijite etc. Culmea e că, în peisajul ăsta dezolant, se mai găseau unii care să fure capacele de la canale. In-cre-di-bil! E singurul loc din lume în care am văzut aşa ceva!! De ce ajung unii să facă un asemenea gest? Scapă de sărăcie în felul ăsta? Dar oare nu se gândesc şi la comunitate?”, m-a întrebat nedumerit interlocutorul meu.
Aşa şi cu alegerile anticipate în timp de criză, pe care le solicită unii pesedişti şi penelişti! Criza financiară e grozavă, semne de redresare nu sunt deocamdată, economia seamănă cu un drum desfundat, iar soluţia propusă de ei sunt alegerile anticipate. Cine iese din sărăcie în felul acesta? Comunitatea ce câştigă? Să fie România (şi) singurul loc din lume în care unii cred că scapă de criza deficitului public prin alegeri anticipate?
Las la o parte faptul că a face alegeri anticipate e ceva mai greu decât a fura un capac de canal.
Într-adevăr, opoziţia poate destitui un guvern printr-o moţiune, apoi refuza două propuneri venite de la Preşedinte. Constituţia spune că, într-o asemenea situaţie, Preşedintele poate dizolva camerele, după consultarea şefilor Camerei şi Senatului. Dar “a putea să” nu e acelaşi lucru cu “a fi obligat să”.
Acesta nu e un scenariu, ci doar o reamintire a textului constituţional.
Politic vorbind, aş spune următoarele: cine îşi face calcule crezând că îl poate exclude pe Traian Băsescu din ecuaţia politică a următorilor patru ani comite o eroare copilărească.