Interviu Revista 22

Politica nu va reuși să mă schimbe, eu voi încerca să schimb ceva…

Nu știu dacă percepția este corectă, însă ea există. E vorba despre europarlamentari care ar fi un fel de pensionari de lux, politicieni fie expirați în țările lor, fie politicieni care fac o pauză, pentru a încerca apoi să revină în politica internă cu forțe proaspete. Cât e de corectă această percepție?

Da, există o astfel de percepţie în ceea ce-i priveşte pe deputaţii europeni şi ea surprinde parțial o realitate. Nu aş folosi însă termenul “expiraţi”. Mi se pare că Parlamentul profită de pe urma experienţei cuiva care a fost preşedintele Lituaniei precum Vytautas Landsbergis sau a cuiva care a fost premier în Polonia ca Jerzy Buzek ori ministru de externe în Bulgaria ca Nadejda Mihailova. Buzek e preşedintele Parlamentului, iar pe ceilalţi doi îi văd la lucru în comisia principală din care fac şi eu parte, cea de politică externă. Se vede cu ochiul liber că știu domeniul.

E un avantaj sau un dezavantaj faptul că nu aveți experiență de parlamentar în România?

Nu cunosc foarte bine viaţa de zi cu zi a Parlamentului de la Bucureşti. Ceva-ceva ştiu totuşi, fie şi pentru că, atunci când eram secretar de stat la Externe, am mers de mai multe ori la Parlament cu proiectele legislative ale ministerului sau ca să răspund în locul ministrului la interpelări. Parlamentul European este foarte bine organizat. Eu ştiu astăzi ce voi face de-a lungul întregului an viitor la Bruxelles şi Strasbourg. Iar urgenţele le voi şti printre primii, deoarece prezidez grupul care tratează aceste chestiuni din partea grupului meu politic… Contactul dintre Parlamentele naţionale şi cel European e în curs de structurare. Nu e uşor, iar vina este împărţită: acum câteva săptămâni, a fost organizată o reuniune cu deputaţi naţionali la Strasbourg. De la noi n-a venit nimeni, dar nici membri ai PE nu erau foarte mulţi. Când Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare, interacţiunile vor fi sistematice.

Cum arată o zi de lucru la Parlamentul European?

Am să dau exemplul unei zile petrecute la Strasbourg, în sesiunea desfăşurată în octombrie. Ziua a început cu un vot în plen menit să permită luarea unor măsuri urgente în domeniul agricol. Au venit apoi, tot în plen, declaraţiile Consiliului şi ale Comisiei referitoare la schimbările climatice şi, imediat după aceea, o sesiune de voturi în chestiuni dintre cele mai diverse (de la vizele pentru cetăţenii din Mauritius şi Barbados la compensarea acordată Germaniei după plecarea Nokia din această ţară, de la protecţia muncitorilor care lucrează în medii toxice la protejarea păsărilor sălbatice). La prânz, m-am întâlnit, împreună cu câţiva alţi deputaţi din comisia de afaceri externe, cu noul ambasador al Afganistanului în Franţa, aşteptând date despre situaţia electorală din această ţară. A urmat o întâlnire consacrată pregătirii observatorilor de la alegerile din Mozambic programate pe 28 octombrie. A venit la rând, în programul meu, negocierea cu celelalte grupuri politice a unei rezoluţii referitoare la situaţia din Guineea. Am intrat apoi direct într-o şedinţă în care s-a decis cum vor fi distribuite câteva rapoarte ale Parlamentului European. Am avut satisfacţia să fiu desemnat ca raportor al Parlamentului pentru un important dosar referitor la extindere, şi anume Raportul referitor la Islanda. N-am avut timp să mă bucur prea mult, deoarece imediat după aceea m-am întâlnit cu un membru al opoziţiei din Iran. Ziua s-a încheiat cu o reuniune a grupului politic din care fac parte, PPE, unde s-a stabilit cum se va vota a doua zi.

Bruxelles-ul e o poartă mai frumoasă pentru intrarea în politică decât Bucureștiul? Sau pur și simplu includerea pe lista pentru europarlamentare a PD-L a fost singura ofertă primită, astfel că n-ați avut de ales.

Până în clipa de faţă, am primit trei invitaţii onorabile (şi onorante) de colaborare: de la preşedintele Constantinescu în 1999, de la ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu în 2005 şi de la preşedintele Băsescu în 2007. Le-am acceptat pe toate trei şi mă bucur că am făcut-o, deoarece au fost experienţe foarte interesante. În Europa eu am vrut să merg, nu m-a invitat cineva. Am avut susţinerea Preşedintelui pentru a intra pe lista PDL. Am ales în mod deliberat să fac politică la Bruxelles, pentru că miza fundamentală a deceniilor viitoare se află la acest nivel. În asumarea mandatului la Bruxelles şi Strasbourg, mă ajută foarte mult şi anii petrecuţi alături de cei doi preşedinţi, şi cei doi ani în care am lucrat la Externe. Dacă lucrezi cu un şef de stat, înveţi să separi ce e esenţial de ceea ce nu e. Iar la Externe, am avut şansa să lucrez într-un domeniu multilateral, cel al francofoniei: e cea mai bună şcoală pentru diplomaţie. Cu atât mai mult cu cât vreme de doi ani am prezidat comisia politică a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei.

În ce măsură experiența pe care ați dobândit-o la MAE, apoi în fruntea Francofoniei vă este utilă în noua calitate de europarlamentar?

Francofonia m-a ajutat foarte mult. Cum a trebuit să organizez un sommet, pentru care au lucrat 17 mii de persoane, am învăţat ce înseamnă lucrul în echipă. Nu a fost vorba, deci, doar de o latură politico-diplomatică, ci şi de una logistic-administrativă. Aş mai adăuga şi o alta: e vorba de un plan politico-instituţional foarte interesant. Cum în organizare erau implicate aproape 20 de instituţii ale statului, am avut ocazia să văd nu doar ritmurile în care lucrau ele, ci şi modul în care ajungeau să se coordoneze. La ce îmi folosesc toate acestea în Parlamentul de la Strasbourg? Aparent, nu e vreo legătură. Experienţa birocratică te ajută să vezi trama acţiunilor politice. Există multă naivitate la cei care nu au organizat niciodată nimic și au un contact cu politica exclusiv retoric. Dar, desigur, lecţia cea mai important a Francofoniei ţine de latura diplomatică şi, aş adăuga, de o anumită cultură a diversităţii. Nu am uitat, de altfel, francofonia la Parlamentul European, pentru că am inițiat un grup al deputaților europeni francofoni. Au venit foarte mulți.

Aveți și decorații de la două state francofone…

Da, în 2008, am primit Ordinul Leopold de la Regele Belgiei. La începutul lui 2009, am fost decorat cu Legiunea de onoare, în cadrul unei frumoase ceremonii organizate la Ambasada Franței de Excelența Sa, dl. Henri Paul. La mijlocul acestui an, am mai primit o decorație de la Regele Belgiei, Ordinul Coroanei în grad de mare ofițer. Sunt la fel de mândru de decorațiile românești primite: Serviciul Credincios în 2000 și Steaua României în 2009.

S-a spus și despre Monica Macovei și despre dvs că ar fi fost mai bine dacă ați fi activat politic în România și nu la Bruxelles. Unde ați prefera să continuați să faceți politică, după acest mandat de europarlamentar, la București, la Bruxelles?

Drumul de la Bruxelles la Bucureşti e foarte scurt. În două ore şi jumătate eşti acasă. Eu vin, de altfel, săptămânal la Bucureşti, în primul rând pentru că nu am abandonat orele de la Facultate şi pentru că familia mea e aici. Politic vorbind, cine a vrut a interacţionat cu mine în lunile care au trecut de la alegerile din iunie. Cred, pe de altă parte, că o carieră pe plan european va presupune stabilizarea elitelor parlamentare. Sigur, totul trece prin vot. Anul acesta rata de înnoire a Parlamentului a fost de peste 50%. Mă tentează să fac mai mult de un mandat la Bruxelles şi Strasbourg. Voi valorifica această experienţă în plan naţional.

În ce fel? Vă gândiți la o carieră de parlamentar în România? Sau o carieră în executiv?

Nu exclud nici una dintre cele două variante. Dacă voi putea aduce ceva din experienţa europeană în Parlamentul României, aş asuma mai târziu şi un mandat naţional. Despre executiv nu vreau să vorbesc prea mult. În guvern intri dacă eşti cooptat.

Relația cu PD-L nu este foarte lină, nu o singură dată prin pozițiile publice adoptate ați nemulțumit persoane din conducerea partidului. Cum ați caracteriza relația cu partidul?

Vă contrazic: relaţia cu PDL e bună. Aproape săptămânal m-am întâlnit cu membri ai organizaţiilor din teritoriu, iniţiativa fiind fie a mea, fie a lor. Asemenea întâlniri au avut loc inclusiv la Bruxelles. Am avut, ce-i drept, o poziţie tranşantă în chestiunea Ridzi, spunând că scandalul îl afectează pe premier şi PDL în general. Nu era vreun joc politic la mijloc, ci doar o reacţie spontană de luciditate. Am aflat că unii lideri au fost nemulţumiţi că i-am trezit la realitate. Eu cred că un partid pierde dacă dă impresia că iartă propriilor membri ceea ce denunţă în cazul adversarilor. Dacă PDL va înţelege acest lucru, va câştiga în onorabilitate. Dacă nu, nu. La un moment dat, într-un interviu în care îl elogia pe Năstase, Blaga ne dojenea pe mine şi pe Macovei, zicând că n-am apăra partidul. Eu nu voi apăra niciodată ce nu e de apărat. Ştiu că unii pedelişti de la vârf sunt nemulţumiţi, dar eu nu mă schimb.

Cum apreciați dezbaterile care au loc în România pe teme europene?

Sunt, ca şi alte dezbateri, marginale, în sensul în care nu interesează decât o minoritate de oameni, în general, ONG-işti şi universitari. Nu e – insist asupra acestui lucru – singurul tip de dezbatere care are parte de o asemenea soartă. vreau să spun prin asta că partidele sunt prea puţin deschise la dispute în jurul unor teme politice. În general, atunci când nu preiau o limbă de lemn imposibil de asimilat, improvizează. În chestiunea europeană, există ceva specific şi anume consensul exemplar asupra problematicii legate de Europa. Nu există în România adversari ai ideii europene. ici-colo au apărut câţiva sceptici. Ici-colo înseamnă tot în lumea academico-civică. Dacă e consens, de unde resruse pentru dezbatere?

Lipsa de interes a clasei politice din România față de problemele UE, de dezbaterile care au loc la Bruxelles este reală. Este ea îndreptățită? Trebuie sau nu modificată această atitudine?

România nu e singura aflată în această situaţie. E doar o chestiune de accent: la noi, dezinteresul faţă de problemele europene este mai mare decât în alte ţări şi în primul rând decât în ţările fondatoare. În schimb, aşteptările legate de Europa sunt mai mari decât în alte părţi. Nivelul aşteptărilor şi cel al proiectelor ar trebui puse în acord. Altfel, nu peste mult timp legitimarea europeană a clasei politice va intra în criză. Iar această criză nu va putea fi depăşită prin promisiuni de natură financiară de tipul “Europa ne dă X euro”, deoarece cetăţenii români au început să înveţe ce înseamnă finanţarea şi să ştie că ea nu depinde de politicienii români.

Sunteți raportor al Parlamentului European pentru Islanda. De ce nu ați ales altă țară, mai aproape de noi?

Mă voi ocupa, ca raportor, de Islanda, într-un context foarte interesant, cel al Extinderii, deoarece această țară, după criza economică, a decis că vrea în UE. Am ales Islanda pentru că a fost singurul raport referitor la extindere disponibil, restul fiind atribuite unor deputați cu vechime în Parlament, potrivit principiului continuității: te-ai ocupat de un dosar ca raportor, dosarul nu trece la altcineva decât dacă raportorul a pierdut mandatul. De altfel, eu cred că la Parlamentul European trebuie să învățăm să ne asumăm și subiecte care nu sunt simple traduceri sau prelungiri ale politicii externe de la București. Deputații europeni nu sunt excrescențe ale ministerelor de externe din țările din care vin. A-i reprezenta pe români în PE înseamnă a asuma orice subiect european. Asta nu înseamnă că nu colaborez cu Externele.

Cât de prezentă este România în dezbaterea din Parlamentul European?

Există în mod constant două logici de introducere a României în dezbaterea europeană din Parlament. Prima ține de o retorică a egalităţii, deoarece, în mod evident, este vorba de unul dintre cele 27 de state membre şi România e pe picior de egalitate cu celelalte. Pe de altă parte, avem de-a face şi cu o retorică diferită, pe care aş numi-o retorica decalajului, întrucât suntem încă asociaţi puternic cu Bulgaria, ca ultime ţări intrate şi ca ţări aflate în urma celorlalte. Până la viitoarea extindere, nu vom scăpa de această condiţie. În general, dezbaterea europeană este profund afectată de dimensiunea temporală. Nu de puţine ori, în dezbaterile de la Parlament e invocată ideea că un stat e fondator şi altul a intrat mai târziu în comunitatea democraţiilor europene. Profilul cel mai strident este al criticlor radicali ai României, care vin de la extrema dreaptă. Se adaugă acestor retorici introducerea României în dezbatere ca rezultat al conflictelor dintre grupurile politice. Războiul de acasă e mutat în hemiciclul de la Strasbourg.

Are România probleme din cauza absenței expertizei serioase în probleme europene? Sau această expertiză există și lucrurile evoluează în parametrii normali?

Expertiza există. Am descoperit, de altfel, cu plăcere că numeroşi foşti studenţi ai facultăţii de ştiinţe politice au devenit funcţionari europeni sau lucrează cu deputaţii ori cu diferitele grupuri politice de la Parlament. Ministerul de externe are, pe de altă parte, o echipă foarte bună şi la Bruxelles, dar şi la Bucureşti. Totul e să vrei să foloseşti această expertiză. Unii au optat pentru varianta de a recompensa fidelităţi de partid şi atunci beneficiază în mai mică măsură de cunoştinţele unor experţi.

De vreme ce sunteți atât de generos cu laudele la adresa experților români de la Bruxelles și de la București, cum explicați prestația modestă a României în chestiuni europene? De vină este atunci, calitatea proastă a europarlamentarilor și demnitarilor români?

Cum mulţi demnitari români sunt oameni de afaceri, ei riscă să rateze mandatele, indiferent de nivelul la care exercită autoritatea. Nu e vorba despre competenţa experţilor cu care ar putea lucra, ci de identitatea lor. Fiind oameni de afaceri, deghizaţi în politicieni, ei sunt legaţi de logica interesului propriu, nu de cea a interesului public. Iar partidele sunt de multe ori asocieri libere ale unor asemenea întreprinzători. A exporta asemenea politicieni în Europa e o mare eroare.

Am observat și la români, dar și la alții, tentația de a folosi contactele de la Bruxelles în politica internă. Presa mediocră a intrat și ea în acest joc. Cât sunt de relevante jocurile politice interne de pe Dâmbovița la Bruxelles? Le acordă cineva atenție?

Într-un sens, e inevitabil ca orice contact util să fie exportat spre propria ţară. E vorba de fapt despre o reacţie. Şi anume reacţia la gesturile celor care caută să aducă la Bruxelles conflictele interne. Deşi nu sunt singurii care fac asta, italienii sunt specialişti în materie. Stânga italiană e slăbită în ultimii ani, dar profită de solidaritatea tovarăşilor din alte partide de stânga reprezentate la Bruxelles pentru a întări opoziţia la adresa lui Berlusconi. Mai trebuie luat în seamă ceva: la Parlamentul European, eşti mult mai frecvent în contact cu membrii propriului tău grup politic decât cu conaţionalii. Iar grupurile sunt foarte politizate. Cine e la populari discută cu popularii, cine e la socialişti cu socialiştii etc. Rareori, vei vedea un socialist cerând o informaţie despre cutare sau cutare ţară de la cineva din afara grupului său. În fine, mai e vorba şi despre altceva: informaţia despre conflictele politice are mai multă trecere decât cea referitoare la dificilele dosare discutate aici. Aşa că uneori conflictele sunt supra-evaluate. Ţin să fac această precizare: deşi politizaţi la nivelul grupurilor, deputaţii europeni îşi petrec timpul mai ales în comisii, unde e nevoie de expertiză, nu de retorică.

Această criză politică prelungită îngrijorează Bruxelles? Sau cei de acolo s-au obișnuit cu agitația sterilă românească?

Criza e una de sistem. Din fericire, ea nu s-a declanşat la acuitatea de acum înainte de 1 ianuarie 2007. Ar trebui să spunem altfel: clasa politică românească a acumulat numeroase tensiuni în perioada în care consensul european impunea efortul de adaptare. Ideea era că nu e timpul disputelor, ci al solidarităţii. Dar, ştiți cum e!, dacă nu repari acoperişul la timp, s-ar putea să ai nevoie de o casă nouă. Iar România are nevoie de o asemenea casă nouă, care poartă numele de Constituţie. Dacă şi-o va oferi, atunci stabilitatea regimului va da mai multă credibilitate actorilor politici. Inclusiv la Bruxelles.

Și președintele a relansat tema reviziurii Constituției. Este, mai degrabă, o strategie de campanie electorală?

Revizuirea Constituției e una dintre temele constante ale Președintelui și nu e o invenție de campanile. Revizuirea din 2003 a fost un eșec, pentru că nu a clarificat regimul. O simțim din 2007 încoace în disputa dintre cei care vor să îl parlamentarizeze și cei care vor să îl prezidențializeze. În principiu, eu cred în reforma, și nu în schimbarea Constituției. Există însă posibilitatea ca – din pricina radicalizării pozițiilor – să se ajungă la un moment dat la idea refondării Republicii. Cred că Raportul Stanomir conține datele fundamentale ale problemei constituționale. Cine îl ia în serios va găsi resurse pentru o reinventare constituțională a a politicii românești.

Sunteți unul dintre puținii consilieri ai lui Traian Băsescu care ați plecat de la Cotroceni, păstrând relații cordiale cu șeful statului. Vi se datorează dvs? Sau și președintele e mai atent cu colaboratorii apropiați, după plecarea unor piese grele, precum Pleșu, Weber, Săftoiu?

Cred, în primul rând, că Andrei Pleșu s-a purtat cu totul altfel decât Renate Weber și Adriana Săftoiu după ce a plecat de lângă președinte: ele au căutat să adune capital politic pe seama fostului lor șef, în vreme ce Pleșu nu a făcut niciodată așa ceva. În ceea ce mă privește, sunt obișnuit să am relații civilizate cu cei cu care lucrez. Indiferent de mediu și indiferent de moment. Nu e însă vorba doar despre asta. Și în cazul Președintelui Băsescu, și în cazul Președintelui Constantinescu, căruia i-am fost colaborator, e vorba de o anumită etică: atunci când ești consilierul unui șef de stat, îi spui tot ce crezi în timp ce îți faci jobul. Nu după.

N-am un răspuns la o întrebare care m-a frământat la un anumit moment. Ce caută doi liberali, dvs și Monica Macovei și un conservator eurosceptic, Traian Ungureanu, în PD-L și în Grupul Popular European?

Nu pot să răspund decât în nume propriu. De la începutul anilor nouăzeci, când am descoperit această doctrină, am fost liberal. Liberalismul meu a fost mai mereu în conflict cu pozițiile PNL: nu am fost de accord cu ei nici când au ieșit din Convenție în 1992, nici când l-au abandonat pe Constantinescu, susținându-l pe Stolojan în 2000, nici când au transformat atacurile la adresa lui Băsescu în singura problemă politică din România, după 2006. PDL s-a dovedit a fi cel mai receptiv la discursul modernizator. Sper să accepte un conținut liberal alături de credințele lor democratice. Cât privește apartenența la PPE, aceasta e afilierea PDL. E un grup eclectic. Asta se întâmplă și pentru că include partide din 26 de țări: lipsește doar Marea Britanie, după plecarea conservatorilor, care votează totuși în continuare foarte adesea la fel ca membrii PPE. În schimb, grupul liberalilor din Parlamentul European este mai întotdeauna de acord cu socialiștii. Seamănă oarecum situația cu cea de la noi, din 2006 încoace, când PNL a fost sistematic mai aproape de PSD decât de PDL. Sunt însă deputați foarte interesanți și consistenți și la liberali, și la socialiști, și la verzi. Eu nu pot să nu recunosc acest lucru.

Aveți o carieră universitară de aproape două decenii. O veți întrerupe, dat fiind faptul că mergeți săptămânal la Parlamentul European?

Dacă mă întreabă cineva cu ce mă ocup, eu spun și acum că sunt profesor la Universitatea din București. Aceasta e identitatea mea cea mai profundă. Din fericire, activitatea de la Parlament e compatibilă cu o poziție de predare la Universitate. Nu îmi închipui că aș putea abandona contactul cu studenții. În orar, cursurile mele sunt puse în fiecare vineri, deoarece aceasta e ziua în care sunt cu siguranță la București. Din păcate, nu am timp pentru cercetare, dar reușesc în fiecare săptămână să îmi pregătesc cursurile.

Am remarcat că ați fost de mai multe ori la alegeri, ca observator. Ce e așa de interesant?

Pentru mine, întrebarea aceasta e legată de cea precedentă. E adevărat că în 2009, am fost de 3 ori observator la alegeri: în Moldova, în Gabon și în Mozambic. Trei țări în tranziție. De ce? Pentru că nu e moment mai bun pentru a înțelege o țară decât cel al alegerilor. Când am decis să fac politică, nu am abandonat dorința mea de a înțelege acest domeniu. Așa cum v-am spus, politica nu va reuși să mă schimbe. Eu voi încerca să schimb ceva…