Cristian Preda pentru uichendist.ro

Cum era Crăciunul pentru tine când erai copil?
Prima amintire de Crăciun e din 1973: știu bine anul, pentru că eu mersesem la școală, iar fratele meu – cu un an mai mic – nu aflase Marele Secret , așa că recita emoționat poezii la grădiniță ca să primească un cadou. Marele Secret – rostit în gura mare sub forma: „doar proștii cred în Moș Crăciun!” – a fost unul dintre primele lucruri învățate la școală. Ce-i drept, nu de la învățătoare, ci de la un coleg mai “luminat”. Mă rog, numele oficial era Moș Gerilă… Am verificat acasă, iar părinții au confirmat, stânjeniți. Școala a început cu această mare dezamăgire. Bradul era adus acasă de tata, iar de împodobit ne ocupam noi, copiii, inclusiv cu decorațiuni făcute la școală, din hârtie colorată. Crăciunul era în principiu un moment de reunire a familiei, deși îmi amintesc că părinții lucrau uneori și în acea zi. Până la începutul anilor optzeci, exista și o formă publică a sărbătorii, chiar așa mutilată cum era: puteai întâlni la „Romarta copiilor”, vizavi de CCA, un Moș care făcea fotografii și simula împărțirea darurilor, pe care i le plasau pe furiș părinții. Spre sfârșitul comunismului erau îmbrăcați în hainele lui Moș Crăciun doar vânzătorii de loz în plic…

Ce cadouri ai primit?
Când eram copil, primeam cadouri acasă, în Ajun, dar și la slujbele părinților, uneori chiar în cadrul unor ceremonii care erau organizate mai degrabă în preajma Anului nou decât de Crăciun. Țin minte caietele de 48 de file pe care le primea tata pentru mine în fiecare an, cu o precizie extraordinară, până ce am împlinit 14 ani. Dar cel mai mult m-au emoționat cadourile primite de la fata mea, Teodora, după ce a aflat și ea Marele Secret. Tot de la școală…

Pe unde te-a prins Crăciunul când erai consilier prezidențial?
Am fost întotdeauna de Crăciun acasă. Inclusiv atunci când am lucrat cu președinții Constantinescu (1999-2000) și Băsescu (2007-2009). În general vorbind, ocuparea poziției de consilier prezidențial sau a celei de secretar de stat la MAE (2005-2007) nu mi-a modificat modul de a privi spațiul privat, incluzând aici și sărbătorile.

Unde ți-a fost temeinic bine?
În preajma oamenilor educați.

Ce tradiții ți-au plăcut prin lume și la noi?
Tradițiile de la noi sunt un amestec de folclor sistematizat la sfârșitul secolului al XIX-lea și degradat apoi de comunism, la care se adaugă o doză recentă de comercializare galopantă. Redescoperirea cultă – pe care o vedem în locuri precum Muzeului Țăranului – poate da nu o altă configurație sărbătorilor, dar măcar un plus de cunoaștere. În lume, cel mai mult m-au impresionat tradițiile muzicale ale popoarelor africane din zona sub-sahariană.

Prima călătorie. Unde? Senzații, mirosuri
Primele călătorii de care îmi aduc aminte – la Predeal și la Mangalia. La Predeal, era iarnă și aveam gutui în fereastră, iar din expediția de la mare țin minte drumul lung de la casa gazdei până la plajă. Impresionantă a fost și prima călătorie în afara României, pe care am făcut-o în 1990, la Praga și Budapesta. Mirosuri și senzații de Europă centrală: clădiri somptuoase, art deco, curățenie, bere și vin alb, gulaș.

Cea mai exotică? Unde? De ce? Ce-ai văzut pe acolo?
Fără îndoială, e vorba despre călătoria în Madagascar, unde am fost în toamna lui 2005. Se ținea acolo conferința ministerială a francofoniei. Răzvan Ungureanu nu putea merge, fiind într-o vizită importantă împreună cu președintele, așa că am condus delegația de la Externe. Acolo am făcut și prima prezentare a viitorului sommet, care s-a ținut în septembrie 2006. Antananarivo, capitala malgașă, era dominată de culoarea violet a unei plante numite djakaranda (pe care am remarcat-o și în Angola, unde am fost observator la alegerile de acum două luni). Din Madagascar, dat fiind orarul avioanelor, am plecat cu o jumătate de zi după ce s-a terminat conferința, așa că am putut vizita și o rezervație naturală situată nu departe de Antananarivo, unde am văzut lemurieni. Am fost acolo împreună cu actualul ambasador al Canadei la București, iar cu acea ocazie ne-am și împrietenit.

Cum e călătoria ca europarlamentar? Mai chiulești să vezi lumea adevărată?
Plec de acasă în fiecare luni dimineața la 5h30 și revin joi la miezul nopții. Nu chiulesc, pentru că nu am chiulit niciodată. Ar fi culmea să dobândesc acest obicei la Bruxelles și Strasbourg…. Programul este foarte solicitant. De cele mai multe ori, intru în clădirea Parlamentului la 8h30-8h45 și plec după 10 seara. Reuniunile se termină la 6-7 seara, dar mai am nevoiw de câteva ore să mă pregătesc pentru a doua zi. Cunoșteam Bruxelles și Strasbourg, pentru că am fost ca universitar în ambele orașe. Din iulie până în septembrie, am mai evadat în pauzele de la prânz în librării. Preferata mea e Tropismes, la care ajungi prin Galerie de la Reine.

Se mănâncă bine în delegațiile de consilier, la dineurile oficiale?
Da. Dar mâncarea nu e totul. E o artă să organizezi un dineu (sau un dejun). Pentru că a sta la masă înseamnă și conversație. Nu doar pentru socializare, ci și pentru informații. La Externe am descoperit prima dată dineul sau dejunul cu carnetul de note așezat lângă cuțit, pentru a putea reține esențialul. Arta dineurilor am descoperit-o înainte de a lucra pentru Ministerul de Externe, la ambasadorii Franței de la București, care mi-au făcut de multe ori onoarea de a mă invita la masă. În primăvara lui 2009, am participat la un dineu de un rafinament deosebit, cu ocazia vizitei oficiale a președintelui Băsescu în Liban. Am amintiri foarte plăcute și de la dineurile oferite de Președintele Băsescu lui Chirac în 2006 și Sarkozy în 2008.

Unde mănânci ca europarlamentar și ce?
În majoritatea cazurilor, mănânc la cantina Parlamentului. Sunt cinci-șase feluri din care poți alege. Pui pe tavă farfuriile și plătești la casă. Nu uit niciodată desertul.

Cum arată orașul EuroParlamentului?
Nu e un oraș, sunt două, pentru că trei săptămâni suntem la Bruxelles și una la Strasbourg. Muzeul de artă din capitala Belgiei și catedrala din Strasbourg sunt locurile mele preferate, dintr-o perspectivă de turism cultural. Dar eu văd cele două orașe acum mai degrabă dintr-o perspectivă profesională. Acolo fac naveta. Trei ore la dus și trei la întors. Un navetist e altceva decât un turist.

Cum arată o călătorie de profesor? Ce programe ai pe acolo? Ai trișat vreodată să vezi locurile?
Ca profesor, am fost la colocvii, inclusiv în Bruxelles. Programul e în așa fel făcut încât să includă, dacă se poate, și zilele de sâmbătă și duminică. Motivul e financiar, nu de altă natură. Așa cum se știe, biletele de avion sunt mai ieftine dacă perioada de ședere acoperă și noaptea de sâmbătă spre duminică. Țin minte un colocviu la Roma, când am putut merge și la Colosseum. În România, am organizat colocvii, ca și conferințe ale unor profesori. Am încercat să le arăt și Bucureștiul. De pildă, atunci când a venit Pierre Manent, profesorul care mi-a ăndrumat doctoratul în Franța, l-am dus și la Mogoșoaia: avem o poză acolo, lângă statuia lui Lenin, cu Daniel Barbu și Toader Paleologu, care i-a fost și el elev. Inițial, voiam să îl ducem la Sinaia, dar am schimbat planul deoarece a fost jefuit în stradă și am mers la poliție pentru declarații. Petre Guran, singurul dintre noi care avea carnet, a zis că nu ajungem decât până la Mogoșoaia. Așa că în loc să vedem Peleșul, am făcut poze cu Lenin culcat în iarbă. Conferințele sau colocviile oferă și astfel de momente.

Fă-mi turul lumii în funcție de mâncărurile de acolo, testate de tine
Încerc chiar un meniu: ciorbă de pește (Sulina) – salată de vinete (Sofia) – suvlaki (Creta) – yassa (Dakar) – homar (Quebec) – nem (Hanoi) – alge prăjite (Vientiane) – foie gras (Antananarivo) – pasteis de nata (Maputo) – cuscus cu fructe de mare (Alger) – pâine cu măsline, cașcaval și anchois (Palermo).

Pictorul preferat. I-ai văzut picturile?
Pictorul meu preferat este Georges Roualt. I-am văzut marile lucrări la Muzeul de la Beaubourg, acum mai bine de un deceniu.

Autorul preferat? I-ai văzut locul nașterii?
Autorul meu preferat este Jean-Jacques Rousseau. Nu am văzut locul în care s-a născut – Geneva – pentru că nu am fost niciodată în Elveția.

Cum alegi destinațiile?
Dacă e vorba despre destinațiile de vacanță, le aleg urmând sfaturile unora care au trecut deja pe acolo. Nu îmi mai place aventura. Am epuizat resursele atunci când, în liceu, mergeam în munți cu cortul. În Apuseni și în munții Buzăului am mers zile întregi fără să vedem țipenie de om, uneori în ploaie și cu mâncare la limita subzistenței.

Îți plac zborurile?
Le detest. Dar nu pot să le evit. Am un prieten care se teme atât de tare de avion încât merge peste tot cu trenul sau cu mașina. Când l-am întrebat ce va face dacă va fi invitat în America, mi-a spus că va lua vaporul.

Ce vezi când privești o stewardesă? Dar un aviator?
Ce vede toată lumea. La stewardese – frumusețe sau urâțenie, dar întotdeauna un zâmbet fabricat. Cât privește aviatorii, mai degrabă îi auzi spunându-ți la ce altitudine zbori și când începe coborârea decât să vezi ceva.

Ai luat țeapă vreodată la hoteluri sau la mâncare?
Da. Am stat în hoteluri foarte proaste și m-am aflat și în situația de a nu putea mânca nimic din ceea ce am comandat. Am amintiri neplăcute și din Italia, și din Franța, și din Grecia, țări cu o cultură a turismului, nu doar din România, unde calitatea serviciilor e execrabilă în majoritatea locurilor prin care ajungi.

Ce culori/lumini au locurile vizitate de tine? De ce?
Dacă e vorba de vacanță, în general, locurile au culorile verii, pentru că atunci am câteva zile libere. Dacă e vorba de călătoriile oficiale, atunci trebuie să spun că marea descoperire a ultimilor ani este culoarea roșie a solului african.

Îți place schiul? Unde-ai fost la schi? De ce? De ce nu?
Nu schiez, pentru că nu am învățat niciodată. În schimb, patinez. În ultimii ani, am fost la patinoarele din București amenajate prin parcuri.

Ce-ți cumperi de prin lume? Ce gadgeturi aduci?
Slăbiciunea mea sunt semnele de carte.

Acum, ca europarlamentar mai ai chef să aduci săptămânal cadouri?
Ciocolata, Eugene, nu este cadou!