Posts from — December 2011

După ce l-a invitat pe Adrian Severin să vorbească despre corupție la Fundația pe care a creat-o, Adrian Năstase folosește raportul Institutului creat de Severin, pentru a defini poziția sa în PSD.
E vorba, într-adevăr, de două gesturi semnificative.
Discursul lui Severin – sunt corupt doar dacă eu mă simt așa – arată dispreț față de instituții. Nu contează ce spune justiția, ci ceea ce spun eu. A fost politica lui Năstase față de justiție alta în vremea guvernării sale? Tratează fostul premier justiția altfel decât Severin?
Pe de altă parte, Institutul lui Severin căuta de multă vreme un moment și o cale pentru a-și plasa punctul de vedere despre politica din România. Năstase i-a creat un culoar, după care a început să se hrănească din el. Deunăzi, a făcut, ca într-un seminar, exerciții de interpretare, pentru ca presa să preia ceea ce trebuie.
După debarcarea lui Geoană, PSD a alimentat de cuplul Năstase-Severin. Din două, una: ori Ponta nu vede, ori vede, dar e prea slab ca să poată face ceva.

Dumincă seara, de la 19h, sunt invitatul Elenei Vijulie, la Realitatea TV, alături de doamna Zoe Petre.

In primul rand, cartea lui Pamuk despre Istanbul, un amestec de amintiri, schite savante despre pictura sau istorie, analize ale presei sau vietii cotidiene din marele oras.

Tot la Polirom a iesit si volumul Martei Petreu de studii de cultura romaneasca, dupa ce la inceputul anului editura de la Iasi publicase editia a treia din cartea sa despre Cioran:

Mircea Deaca a strans in Camera secunda un numar de studii consacrate filmului din 1984 incoace. Volumul acestui remarcabil critic a aparut la editura timisoreana Brumar:

Continua seria de autor Ian McEwan, cu un roman tradus de Ana-Maria Lisman:

Doua descoperiri la Targ. E vorba, mai intai, despre volumul Grafica fara computer, aparut in conditii impecabile la Atelierul de grafica. Cartea reuneste cateva texte care analizeaza afisele si firmele din strada sau din uzinele socialiste, cu o bogata componenta vizuala.

In al doilea rand, imi face placere sa semnalez oferta unei edituri din Cluj, una din putinele concentrate asupra stiintei politice. Se numeste CA Publishing. Una dintre cartile propuse de echipa clujeana este o serie de texte clasice despre regimurile contemporane, editate de Juan Linz si Arturo Valenzuela, un volum care poate fi folosit cu mult profit intelectual in departamentele de specialitate.

În ultimele zile, am avut – la Paris și la Bruxelles – mai multe întâlniri cu ambasadori ai țărilor din bazinul mediteraneean, împreună cu diplomați din țările occidentale, ca și cu colegi din PPE.
În miezul dialogului s-a aflat situația din Europa și respectiv din vecinătatea sa sudică.
Din discuții a reieșit destul de clar că există în acest moment două frici majore. Prima este legată de ceea ce multă lume numește Primăvara arabă. Nu e o expresie acceptată peste tot. În Israel, dar și într-o țară precum Algeria, răsturnările de regim din nordul Africii sunt privite cu multă reținere, fie pentru că sunt văzute ca o amenințare la stabilitatea regiunii, fie pentru că referințele la evoluții similare din anii 90 produc mai degrabă panică decât speranță. Dincolo de diferențele de percepție, există totuși o teamă comună. E teama că islamul politic și democrația nu pot conviețui. Nu mai e vorba despre o ficțiune. Fiindcă la Tunis și Rabat, iar mâine – foarte probabil – în Egipt și Libia – guvernele sunt dirijate de forțe politice care se revendică de la islamul politic și își spun moderate.
A doua teamă privește Europa. Ea e răspândită nu doar pe “bătrânul continent” sau în America și Asia, ci și în toate țările din jurul Mediteranei. E teama că actuala criză economică din UE va duce la o criză politică majoră. Frica de colaps, de haos, de conflict. Cu alte cuvinte: nu numai modelul economic european e pus sub semnul întrebării, ci și modelul politic dezvoltat de o jumătate de secol încoace.
Aceste două frici se întâlnesc. Unii spun că ele se alimentează reciproc. Cel mai interesant ar fi să descoperim că au și cauze comune.
Anul viitor va fi foarte important. El ne va arăta dacă, pe de o parte, guverne care se revendică de la o identitate islamică pot fi moderate ;i, pe de altă parte, dacă guverne care se revendicau până de curând de la o identitate europeană vor ști să o reinventeze.
Ieri, Nicolas Sarkozy a formulat un răspuns electoral la o parte din aceste probleme. Azi e așteptat răspunsul Angelei Merkel.

În numărul din această săptămână al Revistei 22, veți putea citi și suplimentul gratuit 22plus intitulat Reinventarea Europei, pe care l-am realizat împreună cu Dan Perjovschi.

Am găsit într-un volum despre votul obligatoriu apărut acum câteva săptămâni la editura pariziană Economica, un articol al lui Pascal Delwit despre evoluția votului în 29 de state europene din 1945 în 2005.

Autorul a luat în seamă doar alegerile ținute în baza regulilor democratice – în total 359 de scrutine.
Concluzille lui Delwit sunt foarte interesante. Le rezum aici pe cele mai importante. În primul rând, dacă între 1945 și 1990, participarea medie a oscilat între 80 și 84 de procente, în anii 90 a scăzut la 75%, pentru ca în ultimul deceniu analizat să ajungă la o medie de 68,5%. Doar șase state nu confirmă tendința de diminuare a participării: Belgia, Cipru, Luxemburg, Danemarca, Spania, Ungaria.
A doua concluzie afirmă că “noile democrații” cunosc o participare semnificativ mai mică – în medie, în fostele țări comuniste participarea e în medie cu 11 procente mai mică decât în democrațiile consolidate.
În fine, Delwit demonstrează că în țările cu vot obligatoriu de pe continentul european – Belgia, Cipru, Grecia, Luxemburg și Olanda (cea din urmă doar până în 1970) – participarea a fost mai mare decât în celelalte cu procente care variază, în funcție de deceniul analizat, între 6,19% și 11,65%.
Reamintesc aici că România a practicat votul obligatoriu în perioda 1919-1937. A fost una dintre invențiile politice ale Unirii. Nu mai discută azi aproape nimeni despre ea.