Posts from — December 2011

În 2003, Constituția a fost revizuită plecând de la nevoia de a ne pregăti pentru intrarea în Uniune. Au fost introduse astfel câteva articole noi, care ne scoteau din logica naționalist-izolaționistă de la 1991. Perspectiva europeană a sufocat însă revizuirea. Mai precis, s-au sacrificat alte aspecte importante ale regimului. Singura modificare relevantă a fost interdicția explicită de demitere a premierului de către președinte: era însă doar o urmare a experienței trăite în decembrie 1999, la îndepărtarea lui Radu Vasile. Crizele pe care le-a cunoscut regimul din 2007 încoace au arătat că revizuirea de acum opt ani a fost inutilă.
După Consiliul European de vineri, președintele a anunțat iminența introducerii în Constituție a unui articol care să limiteze drastic deficitul bugetului. Probabil că opoziția nu va ignora constrângerea europeană, chiar dacă într-un prim moment ea a îmbrățișat partitura vocală cu care ne-a obișnuit.
Radicalizarea ei anti-prezidențială aduce riscul ca revizuirea Constituției să ignore din nou nevoia de a da mai multă coerență regimului. Un compromis slab – care să nu includă nimic semnificativ pentru regimul politic – ar produce o a doua revizuire ratată.
Nu e exclus, în același timp, ca pornirea unei asemenea revizuiri să suscite un curent anti-european. Dezamăgirea e și ea creatoare.

Mario Monti are dreptate atunci când spune că, blocând consensul celor 27, Marea Britanie s-a auto-exclus din UE. Are dreptate fiindcă alegerea fundamentală este între vechea Europă – cea dinaintea monedei unice – și o Europă nouă, diferită de amenajarea ambiguă de azi, o Europă în care toate statele membre sunt membre ale zonei euro.
Monti exprimă în modul cel mai lucid cu putință alegerea în fața căreia ne vom afla și pe care Consiliul European a ascuns-o sub fraze inaccesibile profanilor.
Cameron exprimă în schimb preferința pentru struțo-cămila de azi, în care influența politică introduce excepția, iar atunci când apar blocaje îi deficite Consiliul European distribuie indulgențe.
Logica derogării nu mai poate continua.
Fie vom opta pentru o Europă fără euro – care va avea mai multe state decât în trecut, fie vom avea o Europă a monedei comune, a coerenței economice și solidarității sociale bazate pe egalitate și rigoare, nu pe inegalitate și derogare.
În primul caz, trebuie definite procedurile ieșirii din euro a celor care sunt deja acolo, în al doilea – trebuie pornită bătălia pentru o nouă comunitate politică.
Eu prefer a doua cale, dar nu sunt sigur că ea se va impune.

Vineri sunt invitat la TVR Info, în emisiunea găzduită de Ioana Lupea și Mircea Marian, de la 21h.

Vineri 9 decembrie, voi participa la dezbaterea intitulată “Mai multă Europă – pierderea suveranității?”, organizată de RFI România în colaborare cu Facultatea de științe politice de la Universitatea București.
Dezbaterea va fi găzduită de FSP în str. Spiru Haret nr. 8, sala 1989, de la 10h.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre Uniunea Europeană a fost acela că ea s-a dezvoltat pornind de la crize. Sensul antic al termenului a fost astfel restaurat de un “obiect politic neidentificat”, așa cum le-a plăcut unor politologi să numească Uniunea. În ultimii 3 ani, criza a creat mai degrabă pesimism decât speranță. Actualitatea politică a fost alimentată, pe de altă parte, de speranța, mereu formulată, ca o nouă reuniune la vârf să fie cea “decisivă”. Cuvintele și-au tocit sensul. Mai mult decât atât, în ultimele săptămâni au apărut scenarii care vorbesc despre dispariția euro ca despre momentul final al comunității. Ca și cum Europa nu ar fi existat și fără euro! Ca și cum Uniunea nu ar cuprinde și țări care nu au aderat încă la euro sau unele care refuză în mod absolut moneda comună. E multă emoție în ceea ce se întâmplă. Să nu renunțăm tocmai acum la nuanțe…

În această seară, Traian Băsescu a explicat că țările europene sunt în fața unei alegeri importante: fie cad de acord asupra modificării Tratatelor, fie cad de acord asurpa modificării Protocolului 12 al tratatului, referitor la procedura aplicabilă deficitele excesive. În această a doua ipoteză, e prevăzută o cale specială de intrare în vigoare, care evită de fapt ratificarea prin parlamente sau prin referendum.
În această privință – conform Jurnalului Oficial al UE din 30 martie 2010 – e indicat următorul parcurs: “Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, adoptă dispozițiile corespunzătoare care vor înlocui protocolul respectiv. Sub rezerva celorlalte dispoziții din prezentul alineat, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, stabilește normele și definițiile pentru aplicarea dispozițiilor protocolului menționat”.
Ca membru al PE, consider că soluția avută în vedere de Președintele Băsescu e singura rezonabilă. Opoziția față de schimbarea masivă a Tratatelor riscă să introducă noi îngrijorări și să complice criza din zona euro.

Fiecare deputat european poate invita anual câte 110 cetățeni în vizită la PE.
Până acum, am invitat doar studenți, considerând că aceasta e categoria care poate profita cel mai mult de pe urma contactului cu instituțiile europene.
Zilele acestea, am invitat însă un grup de pensionari, plecând de la ideea că pentru asemenea oamneni e mult mai greu să viziteze o țară europeană. În afara prezentării activității Parlamentului, vizitatorii au desigur ocazia să ia contact cu cultura locală.
Vizitele durează trei zile.

În reuniunea grupului de lucru afaceri externe al PPE s-a stabilit ca în plenara de săptămâna viitoare de la Strasbourg să fie propuse rezoluții referitoare la alegerile din Rusia, la situația dramatică din Siria și la programul nuclear iranian.

Nu credeam că trebuie să revin la Victor Ponta într-un interval mai mic de 24 de ore.
Declarația sa halucinantă despre strângerea a 5,2 milioane de semnături împotriva lui Traian Băsescu – tot atâtea câte a strâns președintele în 2009 – mă obligă să scriu din nou despre liderul social-democrat.
Sunt trei chestiuni de relevat aici.
În primul rând, e vorba despre absența oricărei baze constituționale pentru un demers precum cel propus de V.Ponta. Nu există articol din textul fundamental care să indice dublarea cererii de suspendare cu strângerea de semnături. “Bine, bine”, veți spune, “dar nu e România o țară liberă, în care poți strânge semnături pentru orice?”. Așa e, poți strânge semnături și pentru suspendarea Președintelui, și pentru oprirea polenizării, și pentru călătorii gratuite pe Marte. Problema e să nu introduci o confuzie constituțională, care să lase să se înțeleagă faptul că aceste semnături sunt mai importante decât instituția Parlamentului. Or, Victor Ponta tocmai asta face. Deși în nenumarate rânduri a părut să ia apărarea instituției parlamentare în fața “dictatorului de la Cotroceni”, Ponta nesocotește de fapt camerele. Cultura sa politică e cultura baricadelor, nu a tribunei parlamentare.
În al doilea rând, apelând la strângerea de semnături înainte ca demersul propriu-zis de suspendare să fie lansat, Victor Ponta mărturisește fără să vrea că acțiunea USL nu are la bază vreo încălcare a Constituției, ci doar dorința de a-l disloca pe președintele ales în mod legitim. Liderul pesedist crede probabil că nemulțumirea publicului justifică nesocotirea mecanismului indicat de Constituție.
În al treilea rând, e vorba despre un anumit stil politic. Într-adevăr, nu trece o săptămână fără înregistrarea unei noi amenințări cu suspendarea. E un anunț cu repetiție. Această repetiție mecanică erodează încrederea, cu atât mai mult cu cât ceea ce pare mai important e punerea în scenă și nu actul propriu-zis. Acest stil politic generează radicalism. După alegerile viitoare, va fi nevoie – așa cum s-a întâmplat din 1992 încoace – de dialog politic pentru a constitui o majoritate și un guvern. Președintele va fi implicat în acest dialog. A repeta zilnic că el trebuie suspendat nu e o premisă bună pentru discuții raționale despre guvernare.
Baricadele nu fac guverne.

Se dau următoarele trei fapte.
1. Angela Merkel a amintit săptămâna trecută în Bundestag eforturile importante – și de multe ori neglijate – făcute de România și Bulgaria în depășirea efectelor crizei din zona euro.
2. Deși s-a aflat la Berlin, Victor Ponta nu a reținut observația doamnei cancelar. În treacăt fie vorba, nici pedeliștii de vază nu s-au omorât cu firea, preocupați fiind de legea eletcorală sau de iminenta sosire a lui Moș Niculae. În week end, Ponta a fost primit de liderul opoziției germane și singurul lucru care pare să fi rezultat de pe urma întâlnirii e speranța că socialiștii vor ajunge într-o zi la putere și la București, și la Berlin.
3. Întors din Germania, șeful PSD îi cere lui Traian Băsescu să spună ce mandat are pentru Consiliul European care se ține peste câteva zile. Declarația a fost o surpriză totală. Victor Ponta nu s-a pronunțat în ultimul an asupra niciunuia dintre subiectele europene importante. De fiecare dată când președintele a explicat poziția României în Consiliu, USL a tăcut. În general, orice dialog propus de Traian Băsescu e privit la USL cu un zâmbet superior. Mai mult decât atât, fruntașul pesedist vorbește despre Consiliul European viitor ca și cum România ar fi în situație de coabitare, auto-invitându-se la întâlnirea lui Traian Băsescu cu șefii de stat și de guvern din UE.
Pe de altă parte, Ponta își face iluzii atunci când crede că viziunea sa (și a tovarășilor săi din PNL) nu e cunoscută în Europa. Nu a scăpat niciunei cancelarii faptul că, în plină criză, USL propune drept soluție bună la orice suspendarea președintelui sau promite procese staliniste dacă ajunge la putere. Nu a scăpat nimănui că asemenea amenințări sunt susținute de un bla-bla isteric despre dictatură.
Publicul de la noi a început să asimileze însă toate elementele tabloului politic european.
El stă și se întreabă: în cine să avem încredere – în Merkel sau în Ponta?