Posts from — December 2011

Informația a apărut prima dată acum 4-5 săptămâni: există companii care au imaginat deja cum ar reacționa la o posibilă dispariție a euro. De atunci încoace, în presa internațională apar periodic știri asemănătoare. E cea mai rea știre din 2011. Ea vădește în mod dramatic neîncrederea piețelor față de elitele politice europene. De neimaginat acum un an, ideea renunțării la euro ar duce Europa cu mai bine de un deceniu înapoi.
Acestui scenariu i s-a adăugat, după Consiliul European din 8-9 decembrie, un altul. Plecând de la opoziția britanică față de o soluție comunitară a ieșirii din criza datoriilor suverane, se vorbește deja despre posibila ieșire din Uniune a unui stat. Dar dacă va fi unul, de ce nu ar urma și altele?
Să observăm că în vreme ce piețele imaginează ieșirea din euro, culisele politice imaginează ieșirea din UE.
Care e scenariul mai plauzibil? Sau e posibilă (încă) o reconciliere a capitalismului cu inedita construcție politică pe care o reprezintă Uniunea?

O știre Fox News preluată de presa de la noi anunță că în maximum 5 ani IBM va fabrica mașina de citit gândurile.
Nu e o veste bună pentru politica românească.
Ce va face în asemenea condiții cineva ca Aura Vasile: cum va mai ține ea prima pagină 24 de ore, dacă gândurile și răzgândirile sale vor fi știute de la bun început?
Adrian Năstase va mai conta în politica noastră, dacă ambiguitatea asupra ambiției sale prezidențiale va fi distrusă de o simplă mașină?
Cum vor rezista coalițiile, înțelegerile, alianțele, uniunile când totul va fi clar în orice moment și nimeni nu va putea trișa?
Până și Ion Iliescu, scos din fire de un Mărieș, va avea mari probleme: toată lumea va ști ce crede nu doar despre revoluție, ci și despre revoluționari. Nu doar despre cei cu patalama, ci despre morții și răniții care au ieșit în stradă pentru drepturi politice, fără să viseze că vocea lor va fi acoperită de doritorii de avantaje fiscale.
Hotărât lucru: progresul tehnologic trebuie oprit. IBM nu are dreptul să sacrifice o viață politică atât de agitată, atât de nesinceră și atât de fragilă.

În ultima ședință AFET din 2011, am prezentat raportul referitor la progresele Islandei în procesul de negocieri cu UE. Am insistat asupra diferenței dintre foarte buna capacitate de negociere a Islandei și, pe de altă parte, diviziunile din sânul guvernului în privința aderării. Conform procedurilor din PE, colegii mei au la dispoziție trei săptămâni pentru a depune amendamente. Va urma o a doua discuție în AFET, apoi un vot în februarie, urmând ca plenul să se pronunțe în martie asupra raportului. Tot astăzi, am intervenit în discuția cu J.-M. Ripert, care va prelua în ianuarie postul de șef al delegației UE în Turcia, ca și în dezbaterea unei rezoluții despre participarea Marocului la programele UE, în calitate de raportor din umbră al grupului PPE: am subliniat, între altele, nevoia de a transmite un semnal pozitiv în Maroc, după ce plenul PE a respins săptămâna trecută prelungirea acordului de pescuit UE-Maroc, creând astfel numeroase probleme atât partenerilor noștri de la Sud, cât și unor actori economici europeni.

După moartea lui Kim Jong-il a venit rândul lui Kim Jong-un să dirijeze statul totalitar din nordul Peninsulei coreene.
Se știu puține lucruri despre acest al treilea membru al dinastiei. O vreme, a domnit incertitudinea, întrucât Kim Jong-il a avut – se pare – trei fii cu două femei diferite. Kim Jong-un a fost “uns” succesor anul trecut, când a primit cea de-a patra stea de general și a fost numit vice-președinte al comisiei militare centrale.
E de la sine înțeles că statele din regiune sunt în alertă.
UPDATE: Pe langa punerea in scena a lacrimilor poporului, nord coreenii s-au gandit ca azi e o zi potrivita si pentru un test cu o racheta cu raza scurta de actiune.

Pasajul meu preferat din Vaclav Havel (1936-2011) este următorul:
“Pragmatismul politicienilor care vor să câștige alegerile care îi așteaptă și care recunosc drept autoritate supremă voința și umorile unei societăți de consum capricioase îi împiedică să ia în seamă dimensiunea morală, metafizică și tragică a programului lor”.

În numărul din decembrie al revistei Esprit, puteți citi un dialog între Pierre Rosanvallon și Claude Lefort, cu un an înainte de decesul celui din urmă. Am reținut observațiile lui Lefort despre relația democrației cu spațiul urban, dar și o remarcă despre felul în care socialiștii au tratat comunismul:
“Lectura lui Soljenițân m-a pasionat. N-am avut nicio îndoială asupra adevărului celor spuse de el… Mărturia sa era indiscutabilă. În acea epocă, o mare parte a stângii considera că Soljenițân e un om religios, conservator și cam idealist. Contestarea lui din acea vreme a fost stranie. În acel moment, partidul socialist se alia cu partidul comunist. Socialiștii n-au înțeles niciodată ce e cu comuniștii. Au au fost antisovietici, dar au fost trădați de comuniști în 1936, când societatea cunoștea un elan egalitarist. Socialiștii n-au înțeles nimic din experiența Frontului Popular și din ceea ce a urmat. Miterrand a găsit cu cale să se alieze cu comuniștii, nu pricepea deloc ce e URSS”.

În același număr, un grupaj despre revoluțiile arabe: între semnatari, mari specialiști ai problemei precum Pierre Vermeren sau Olivier Roy.

Mai întâi a fost disputa: revoluție sau lovitură de stat?
A venit apoi o alta: cine a jucat rolul decisiv – Timișoara sau Bucureștiul?
A treia dezbatere privește actorii principali: câți revoluționari au fost și cine merită recunoștința comunității?
Niciuna dintre dezbateri nu s-a încheiat.
Taberelor care jurau pe revoluția pură și respectiv pe manipularea grosolană li s-a adăugat cea care crede că s-au combinat două logici diferite. Rolul armatei și al securității, ca și responsabilitatea pentru morții de după plecarea lui Ceaușescu au făcut ca o interpretare asumată consensual să fie imposibilă.
În ceea ce privește originea, Iașii au intrat pe hartă, dând naștere chiar zilele astea unei dispute pe care nimeni nu o bănuia acum 10 sau 15 ani. S-au adăugat acestei geografii politice orașe care au avut martiri fără ca locuitorii să plece din fața televizorului.
În sfârșit, tabloul actorilor s-a scindat: statutul urmașilor celor decedați sau al răniților nu a fost pus în discuție. În schimb, participanții s-au împărțit în revoluționari cu și fără certificat, cu și fără privilegii, cu și fără onoare.
Rezumând: câte persoane, tot atâtea revoluții.
Unii – cei care i-au citit pe Tocqueville și pe Furet – ar spune că, de fapt, revoluția nu s-a încheiat…

Nu, nu am altă versiune pentru mătușa Tamara!
Întâmplarea a făcut ca verdictele să fie pronunțate în aceeași zi.
Fostul președinte francez, Jacques Chirac, și fostul premier român, Adrian Năstase, au aflat azi deciziile justițiie în două procese care durează de mai mulți ani.
Chirac a fost condamnat la doi ani cu suspendare pentru că a plătit din fondurile primăriei Parisului, pe care o dirija, 28 de militanți ai propriului său partid: aceștia nu lucrau pentru Primărie, ci primeau recompense pentru fidelitatea lor politică.
Năstase a fost achitat după ce a fost acuzat că a încercat să ascundă primirea unei mite de 400.000 de dolari, prin numirea unui apropiat într-o înaltă funcție publică.
Chirac este primul președinte francez care, de la al doilea război mondial încoace, a fost condamnat de justiție.
Năstase este primul premier român, care de la căderea comunismului încoace, e achitat de justiție într-o afacere de mare corupție.
Ambele decizii ale justiției trebuie respectate, deși se bat cap în cap. Ceea ce în Franța e condamnat în România nu e. Orice alt comentariu e de prisos.

În această după-amiază, intervin în plen de două ori: e vorba despre două rezoluții pe care le-am negociat din partea grupului meu politic. Prima se referă la violența împotriva femeilor din Afganistan și Pakistan, iar a doua denunță comportamentul violent al poliției din Tunisia, care e departe de a se fi schimbat, la aproape un an de la îndepărtarea lui Ben Ali. În această sesiune, am vorbit de asemenea în plen pe marginea rezoluției redactate de colegul meu Lisek, referitoare la impactul crizei financiare asupra industriei de apărare. Această din urmă intervenție e deja pe situl PE.

Ieri m-am întâlnit cu Nicolai Wammen, ministrul danez pentru afaceri europene. Menționez întâlnirea aceasta pentru că ea evocă o practică importantă pentru Parlament. Scopul a fost acela de a discuta problema aderării Islandei la UE. De ce un ministru danez se întâlnește cu un deputat român pentru a discuta despre Islanda? Danemarca va asigura președinția Consiliului Uniunii în primul semestru din 2012. Pentru a pregăti acest mandat, danezii din diverse ministere se întâlnesc în aceste zile cu raportorii Parlamentului pentru diferite dosare. Cum eu sunt raportor pentru Islanda, am evocat ieri împreună cu Wammen stadiul negocierilor acestei țări cu UE, ca și un posibil calendar al aderării.