Lectură

“De mulți ani, îmi place să recitesc, în preajma Crăciunului, legendele, ritualele și obiceiurile celor Douăsprezece zile (între Crăciun și Bobotează): măștile animalești, ceremoniile de tip Carnaval, legendele cailor fără cap care apar în noaptea Anului Nou etc. Asemenea mituri și scenarii rituale se găsesc nu numai în societățile indo-europene, dar și în Japonia, China, la Ainu și în multe alte locuri. Pretutindeni, cele douăsprezece zile care preced și se succed Anului Nou constituie un moment decisiv în viața comunității: atunci sufletele morților vizitează pe cei vii, atunci au loc inițierile adolescenților etc. Toate astea se știau de mult. Dar de ce venirea morților are loc numai și pretutindeni, în preajma Anului Nou? Pentru că Anul Nou reprezintă nu numai momentul critic al anului (“haosul” care se instaurează îndată după încheierea unui ciclu temporal), ci și un moment cosmogonic. Anul Nou repetă Creația; cu fiecare An Nou, lumea reîncepe, renaște, mai precis: e făcută din nou…. În intervalul între Anul care se încheie (i.e. Lumea veche care dispare) și Anul Nou (i.e. Cosmosul pe cale de a fi re-creat), sufletele morților se apropie de cei vii pentru că speră într-o repetare (chiar efemeră) a existenței (ei apar din nou, “întrupați” în măști și animale) sau speră, implicit, într-o abolire a Timpului, deci într-o transcendere a propriei lor condiții de umbre”, scria în Jurnal, pe 20 decembrie 1946 Mircea Eliade.