Posts from — August 2011

“Înainte ca alegătorii să plece, conform tradiţiei, candidaţii îi invită la un chef, mai bine zis, în jurul unei buţi de vin, instalate în curtea unei cârciumi. Candidatul ciocneşte un pahar cu alegătorii săi şi rosteşte un discurs. Ceremoniile sunt uneori mai modeste; se impart pur şi simplu sticle de vin, fără nici un discurs, dar se înmânează, în schimb, fiecărui alegător proclamaţia tipărită cuprinzând declaraţia de principia a candidatului. La ieşirile din oraş, poţi să vezi, câteva clipe mai târziu, pâlcuri-pâlcuri de alegători aşezaţi la marginea drumului, golind în tihnă sticlele de vin, pe care îl beau cu bună credinţă în sănătatea candidatului, înfăşurându-le apoi cu multă grijă în proclamaţia scrisă pentru a le duce acasă. O sticlă goală şi un petec de hârtie tipărită, asta e tot ceea ce le rămâne după năucitoarea zi”.
Pasajul e extras din teza de doctorat a lui Gheorghe Tătărescu, susţinută la Paris în 1912. Volumul a fost reeditat sub titlul Regiomul electoral şi parlamentar în România, în traducerea Deliei Răzdolescu şi sub îngrijirea lui Nicolae Şerban Tanaşoca la Editura Pro în 2004.

Alegerile care se ţin mâine în Neamţ şi Maramureş pentru cele două locuri vacante din Cameră au o miză foarte mare.
Nu e vorba despre echilibrul de forţe din Parlament. Indiferent de scor, raportul dintre majoritate şi opoziţie va rămâne la fel de strâns ca şi până acum.
Deznodământul competiţiei din cele două colegii va fi însă un semnal politic pentru toamna care vine. O victorie în ambele locuri ar fi un avantaj simbolic extrem de important pentru lunile următoare, în vreme ce un scor egal ar crea o oarecare incertitudine. Le urez mult succes candidaţilor PDL şi îi invit la vot pe toţi cei care vor să le strice toamna lui Ponta şi Antonescu…
Mai e un aspect care trebuie luat în seamă. Cum alegerile parţiale se ţin după formula majoritară într-un tur – mult deosebită de cea folosită în 2008 – rezultatul scrutinului va putea influenţa opinia partidelor despre propunerea avansată zilele trecute de Preşedinte, care sugera ca la viitorul scrutin legislativ să se renunţe la compensarea proporţională.

Mi se pare inadmisibilă hărţuirea la care e supusă Elena Udrea de către Antena 3.
După ce postul i-a consacrat o bună bucată dintr-o emisiune pentru a discuta despre preţul (mult umflat al) unei rochii purtate cu câtva timp în urmă, jurnaliştii aceluiaşi post au decis să urmărească diverşi membri ai familiei ministrului.
Dacă o persoană care ocupă o poziţie de responsabilitate publică e permanent expusă, libertatea sa de mişcare şi chiar de exprimare fiind mult restrânsă, nimic nu justifică hărţuirea rudelor sale.
Demnitatea oricărei persoane trebuie respectată. Un jurnalist nu are nicio îndreptăţire să hărţuiască persoane private. Ăsta nu mai e jurnalism, ci linşaj. E prea mult.
Din solidaritate cu Elena Udrea, voi refuza orice invitaţie a Antenei 3, până când postul nu va prezenta scuze publice – şi celor lezaţi, şi publicului – pentru gesturile total deplasate comise în ultimele zile.
PS Vineri de la 11h, voi discuta online la Hotnews despre evoluţiile din Europa ultimelor zile, în special despre întâlnirea Merkel-Sarkozy.

Urmăresc cu multă atenţie discuţia din ultimele săptămâni pe marginea opoziţiei stânga-dreapta în lumea românească.
Aş vrea să aduc o modestă contribuţie la această dezbatere, indicând foarte succint trei elemente care o pot, sper, îmbogăţi.
Întâi şi întâi, aş remarca faprul că, suscitată de criza ivită pe neaşteptate acum 3-4 ani, reflecţia despre identitate politică a ajuns să capete şi la noi, ca şi aiurea, un aer nostalgic şi pe alocuri de-a dreptul… conservator. De ce spun asta? Pentru că dacă, în faţa grozăviei crizei, socialiştii nu fac decât să apere statul-Providenţă, liberalii au drept busolă statul minimal sau manchesterian, cum i se mai spunea în urmă cu câteva decenii, până să apară simplificatorul limbaj libertarian. Aparent, conservatorii nu puteau spera o ocazie mai bună pentru a-şi legitima supravieţuirea, vai!, atât de dificilă de vreo două secole încoace. Criza a creat, altfel spus, nu noi definiţii, ci replieri. Asta n-ar fi nimic. Dacă te uiţi la detalii, descoperi că gestionarea acestui trecut dă rateuri. Socialiştii nu ştiu unde să caute proletarul, iar socialismul fără proletariat e ca păstorul fără turmă; la rândul lor, ameţiţi de aerul tare al înălţimilor austerităţii, liberalii par să fi pierdut orice sens pentru protecţie, deşi, de la Locke la Popper, statul e un instrument al protecţiei individuale. S-a ajuns la un impas comparabil cu cel din anii treizeci. Cred că, la fel ca şi atunci, dreapta are nevoie de un nou liberalism. Nu de o repliere în trecut şi cu atât mai puţin într-un trecut care la noi e echivalat cu o tradiţie anti-modernă. Liberalismul care a constituit temelia opoziţiei faţă de totalitarism s-a copt în Colocviul Lippmann de la Paris din 1938 şi în Societatea de la Mont Pelerin, creată imediat după război, pornind de la o nouă lectură a clasicilor, nu de la o reverie paseistă.
În al doilea rând, aş vrea să remarc că dezbaterea românească despre stânga şi dreapta pare cu totul desprinsă de dimensiunea europeană. Cu toate că intrarea noastră în Uniunea Europeană a fost cel mai semnificativ fapt politic de la căderea comunismului până astăzi, nu ne regăsim decât mimetic în contextul comunitar. Noi nu am răspuns încă la întrebarea ce anume dăm Europei, în ce fel sporim identitatea pe care am ales-o. Deocamdată au răspuns pentru noi alţii, iar noi ne-am arătat când şi când indignaţi că răspunsul a fost: români înseamnă bone şi/sau romi. Era să uit că în 99 de cazuri din 100, atunci când spunem Europa, adăugăm imediat bani. Ca să ne lamentăm imediat că nu suntem în stare să îi cheltuim… Interiorizarea prezenţei noastre în Europa e cea mai însemnată sursă de construcţie a identităţii politice. Nu vom trăi într-o lume demnă dacă ne adăpostim în etnie sau credem că resursa libertăţii o constituie seducerea electorală a babelor care se luptă cu jandarmii ca să vadă moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.
În al treilea rând, nu mă pot împiedica să observ o dezvoltare paradoxală a discuţiei despre stânga şi dreapta. Pornind de la constatarea că retorica unei stângi prăfuite şi reacţionare e susţinută în spaţiul public de la noi de jurnalişti şi comentatori care se pretind independenţi, unii dintre participanţii la dezbatere au susţinut că e nevoie de sinceritate. Cu alte cuvinte, de asumarea deschisă, fără reţinere, a valorilor proprii. Sinceritatea e, de bună seamă, esenţială. E o invenţie a lumii moderne, aşa cum arăta mai demult Isaiah Berlin. E ea suficientă? Unii dintre cei care se recomandă a fi de dreapta au spus că e nevoie de ceva mai mult. De renunţarea la independenţă, a spus cineva, de idolatrie, a adăugat un altul, avansând teza conform căreia nu e suficient să crezi în idei, ci se cuvine să crezi în oameni. În acest punct, discuţia devine foarte interesantă. Renunţarea la independenţă şi idolatria sunt gesturi politice. Să presupunem că toţi cei preocupaţi de spaţiul public fac aşa ceva: aleg o tabără şi un idol şi îşi mărturisesc cu sinceritate opţiunile. Mai e posibilă libertatea? Liberalii consideră că ea se pierde dacă fiecare om raţional o apucă pe acest drum. Societatea e liberă dacă nu toţi membrii săi judecă partizan. Acesta e unul dintre argumentele importante din Calea către servitute, volumul lui Hayek care a inspirat revigorarea liberalismului. Independenţa spiritului şi refuzul idolatriei rămân, cred eu, esenţiale pentru ca libertatea să dăinuie. O spune cineva care şi-a pierdut independenţa, alegând un drum partizan şi care, ori de câte ori uită, voit sau nu, că e pe o baricadă politică, e taxat drept trădător sau naiv…

Salut anunţul deschiderii unei competiţii interne în PDL pentru a stabili candidatul la Primăria Capitalei. Am pledat în trecut pentru un asemenea test preliminar şi e firesc să mă bucur că el va fi instituit.
Cei doi competitori anunţaţi deocamdată sunt Toader Paleologu şi Silviu Prigoană.
Dintr-o perspectivă pur politică, primul are avantajul de a fi fost, în recenta Convenţie a PDL, cel mai simpatizat dintre vicepreşedinţi, al doilea – pe cel de a fi singurul deputat PDL din Bucureşti care a fost ales cu majoritatea voturilor dintr-un colegiu, şi nu prin distribuirea proporţională.
Alternativa la Oprescu nu poate veni din altă parte, de vreme ce USL nu vrea să rişte o înfrângere şi probabil nu va prezenta pe nimeni.
PS Joi de la 9h20, voi acorda un interviu RFI România.

Marţi la 10h30 voi discuta cu Dan Duca şi Costi Rogozanu la Realitatea.Net Live
Una dintre teme este şi identitatea dreptei în contrast cu stânga.
Nu vor fi ocolite, de bună seamă, subiectele la ordinea zilei: criza şi politicile guvernului Boc, alegerile de la anul, ca şi radicalismele de la noi şi de aiurea.

“Românul se abandonează bucuros ca şi fratele său italianul, lenei. Petrece ore întregi pe divan, fumează ciubuc sau numără mătănii [...] Starea sa de nehotărâre este continuă, niciodată opinia de astăzi nu este cea de ieri. Nu se poate conta pe promisiunile sale. Energia de caracter, care face să nască marile pasiuni, marile nelegiuiri sau declanşează acţiuni eroice, îi lipseşte cu desăvârşire. Nimeni nu are vorba mai seducătoare, puterea de a se zugrăvi în lumina virtuţii, nimeni nu este de un liberalism mai desăvârşit, de un patriotism arzător, ceea ce nu-l împiedică de a spune străinilor să îngenuncheze în faţa viciilor triumfătoare, de a-i oprima pe ţărani şi de a săruta cu ardoare mâna care nu poate fi tăiată, urmând întru toate preceptele domnilor fanarioţi, stăpânii lor”. Fragmentul e extras din Călătoria medicală în provinciile dunărene, publicată de medicul francez Joseph Caillat în 1854, după ce petrecuse în Principate trei ani (1845-1848). Mărturia lui e interesantă pentru numeroasele informaţii despre boli şi tratarea lor în acea vreme. Un singur exemplu: “Boala copiilor este răspândită în principate, unde alimentul de bază este porumbul [...] Cel care are această boală este numit posedat de iele, adică de zâne. În toţi anii, cu şase săptămâni înaintea Paştelui trupe de căluşari, care sunt un fel de amintire a preoţilor din vechime, străbat oraşele şi satele şi dansează jocuri războinice, bărbaţii înarmaţi cu săbii, iar femeile cu cuţite. Aceştia încearcă să-i vindece pe cei atinşi de boală, făcându-i să danseze alături de ei. În 1846, una dintre aceste bande a vrut să vindece un epileptic. Atât l-au pus să danseze pentru a scoate zânele din el, încât nenorocitul şi-a dat duhul după 24 de ore”.

Textul lui Caillat e doar unul dintre cele incluse în volumul al VI-lea din noua serie Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, volum ieşit de curând la Editura Academiei.
Aceeaşi editură a tipărit şi volumul lui Adrian Dobre despre filosofia lui C. Rădulescu-Motru. E o carte pe care îmi face plăcere să o semnalez, fiindcă e o teză de doctorat a cărei coordonare am asigurat-o. Un volum dens, care plasează românismul lui Motru în tabloul naţionalismelor interbelice.

Polirom a publicat zilele trecute eseul lui Daniel J. Mahoney despre Soljeniţîn, în traducerea lui Nicolae Drăguşin şi cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Mahoney, discipol al lui Pierre Manent, a scris cartea în 2001, redactând acum o prefaţă pentru ediţia în română.
Lectura îl plasează pe cel mai cunoscut opozant rus al comunismului în contextul filosofiei politice moderne, de la Hobbes la Tocqueville. O sursă importantă a interpretării e Leo Strauss.

Mahoney caută, pe de altă parte, să răspundă atacurilor a căror ţintă a fost Soljeniţîn. Iată un fragment relevant în această perspectivă:
“Detractorii lui Soljeniţîn se înşală când îl prezintă ca opozant reacţionar la democraţia liberală. Ei minimalizează profundul său ataşament faţă de libertatea umană şi sobrietatea rezervelor sale cu privire la starea morală a democraţiei contemporane. Judecăţile lui Soljeniţîn sunt, în mare parte, mai degrabă moderate şi alungă toate nostalgiile unui realizabil “regim mai bun” accesibil într-un anumit fel, printr-o înapoiere la trecutul premodern sau antecomunist. Dar scrierile politice ale lui Soljeniţîn, în timp ce evită perfecţionismul politic, alunecă ocazional în direcţia romantismului conservator. El scrie ocazional ca şi când “toate lucrurile bune merg mână în mână”, ca şi când avantajele ordinii democratice moderne ar putea fi cu uşurinţă combinate sau aliate cu ceea ce există mai bun într-o ordine socială predemocratică. La fel ca şi alţi scriitori contemporani, uită uneori că “ansamblurile sociale” comportă propria integritate sau unitate, fiind astfel imposibil să ne bucurăm de binefacerile libertăţii moderne fără a experimenta ranchiuna şi dezordinea partidelor de guvernământ”.

Adevărul de sâmbătă 13 august publică un articol despre (o parte din) activitatea mea în Africa, sub semnătura unuia dintre cei mai serioşi jurnalişti români, Ovidiu Nahoi, acreditat actualmente la Bruxelles.
UPDATE
Crin Antonescu a declarat aseară că România e bolşevică, întrucât “se trage cu mitraliera” în cine nu e cu Băsescu!!!
Declaraţia a fost făcută la un post specializat în insulte la adresa lui Traian Băsescu şi a PDL. Acolo, ca şi în alte părţi, Antonescu şi amicul său Ponta se întrec în raliul radicalismului politic.
Dar probabil că liderul penelist vede albul negru şi negrul alb.
De la îmâlţimea celor 25 de procente de încredere pe care le înregistrează sondajele în dreptul numelui său, preşedintele PNL falsifică realitatea. Fiindcă are 15 procente peste nefericitul Boc, Antonescu crede că i se îngăduie totul.
Ca să întărească această percepţie, Antonescu a anunţat de altfel că Dinu Patriciu trebuie exclus din PNL pentru că are altă opinie decât el referitoare la pericolul socialist.
După îndelungi căutări intelectuale şi neobosite lupte cu bolşevicii, Antonescu a atins astfel culmea liberalismului…

Nu îmi place expresia folosită de Călin Popescu-Tăriceanu pentru a defini atitudinea faţă de PDL pe care ar recomanda-o PNL. Neinspirat, fostul premier a vorbit despre “cordon sanitar”.
E regretabil că s-a ajuns în acest registru.
Medicalizarea politicii nu e semn bun. A vorbi despre adversari ca despre o boală contagioasă e un atac copilăresc, atunci când nu trădează o mentalitate totalitară. N-o spun eu, a spus-o un mare autor liberal, Karl Popper, pe care mi-ar plăcea să îl regăsesc între sursele de inspiraţie ale dlui Tăriceanu.
Politica nu e carantină. Ar trebui s-o ştie cineva care şi-a dus la capăt mandatul la Palatul Victoria transformând foştii aliaţi în adversari şi foştii duşmani în prieteni. Dacă ar fi existat vreun “cordon sanitar” atunci, cum ar mai fi rămas C.P.Tăriceanu prim-ministru patru ani?
Pe scurt: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!