Posts from — August 2011

Deunăzi, Vadim Tudor a avut neinspirata idee de a vorbi despre Elena Băsescu și activitatea ei din Parlamentul European.
Ca în multe alte ocazii, șeful PRM a folosit expresii a căror reproducere e interzisă de normele civilității.
Intervenția lui Vadim Tudor e nefericită, în primul rând pentru că prezența sa în PE e cu totul și cu totul nesemnificativă.
Cifrele vorbesc mai bine decât orice altceva. Le preiau de la VoteWatch.eu, ca și de pe situl Parlamentului.
Întrebări formulate: 0 (zero)
Moțiuni depuse: 0 (zero)
Declarații scrise: 0 (zero)
Amendamente formulate: 0 (zero)
Rapoarte elaborate: 0 (zero)
Opinii: 0 (zero)
Singura rubrică în dreptul căreia nu apare 0 (zero) e cea referitoare la intervențiile din plenară. În doi ani de mandat, Vadim Tudor a intervenit de 15 ori. În total: 15 minute. Ultima dată a citat șapte aforisme, iar penultima a denunțat complotul mafiei fotbalului împotriva clubului Poli Timișoara.
Oricine poate compara cifrele de mai sus cu cele care îi privesc pe ceilalți deputați români.
Cine o va face va constata că Vadim Tudor vorbește despre Parlamentul European așa cum ar vorbi un chiulangiu despre școală.
Mai e ceva.
Fruntașul peremist face parte la PE din grupul numit al neafiliaților. Simplu spus, e grupul care îi reunește pe toți cei care nu au fost acceptați nici de PPE, nici de socialiști, nivi de liberali, nici de conservatori, nici de ecologiști, nici de euroscepticii radicali, nici de stânga extremă.
Neafiliat e numele elegant pentru nefrecventabil.
Din acest grup mai fac parte extremiștii de la Frontul Național din Franța, cei de la Jobbik din Ungaria, de la Attaka din Bulgaria sau britanicii de la National British Party.
Din păcate, Vadim Tudor nu e singurul deputat din România de la neafiliați. Alături de el, îi găsim pe G. Becali și pe A. Severin.
3 din 33, câți deputați are România, înseamnă foarte mult.
Din pricina unora ca Vadim Tudor, România e la Parlamentul European în situația unei echipe de fotbal care ar juca mereu cu un jucător în minus.
De obicei, cine a văzut cartonașul roșu nu dă lecții celor din teren…
Dar Vadim Tudor nu a înțeles nici măcar atâta lucru.

Susțin punctul de vedere al președintelui în privința exploatării de la Roșia Montană.
Cred că există trei argumente convingătoare în favoarea proiectului, pe care l-am apărat de altfel și în urmă cu câteva luni, în dezbaterea din PE.
E vorba, mai întâi, despre nevoia de a exploata resursele naturale. Astăzi, competiția în acest domeniu este formidabilă. A refuza exploatarea înseamnă a accepta să cumperi de la alții sau a rămâne sărac și marginal. Nu există alternativă. Dacă nici conjunctura recentă legată de încrederea în aur nu a convins, înseamnă că nimic nu poate convinge. Adversarii iraționali vor miza întotdeauna pe non-acțiune.
În al doilea rând, este vorba despre gestiunea rațională. Sunt convins că toate normele de securitate pot fi respectate la Roșia Montană. Nu poți să o faci, nu intri în joc: acesta ar trebui să fie punctul de pornire, și nu perspectiva pesimistă potrivit căreia nu suntem în stare să exploatăm nimic în condiții civilizate. De fapt, zona e acum calamitată. Cauza e evident în trecut, nu în viitor. Cred că putem avea ambiția de a face un proiect de exploatare în condiții foarte bune, care să protejeze mediul. Un ecologist rațional ar porni de aici, nu de la utopia re-creării naturii.
În fine, este vorba despre chestiunea locurilor de muncă și a dezvoltării durabile. S-a născut în ultimul timp ideea că există numeroase alternative la minerit. Eu zic că dacă ar fi existat s-ar fi văzut. Nu trebuie sacrificată o generație pentru a experimenta eșecul încă o dată.
Mai e ceva care nu ține doar de acest proiect, chiar dacă Roșia Montană se vădește a fi un caz-școală. E vorba despre curaj și responsabilitate, mai precis despre distribuirea lor în societate.
Dosarul Roșia Montană ne arată foarte clar cum se poate crea imaginea că ONG-urile sunt singurele entități responsabile, iar politicienii – doar niște papă-lapte care se acuză între ei de corupție. E adevărat că de ani buni politicienii amână luarea unei decizii, iar ONG-urile câștigă teren în plan simbolic.
De fapt, responsabilitatea e întotdeauna în curtea politicienilor. Pentru că ea e legată de reprezentare. Iar ONG-urile sunt prin excelență non-reprezentative, nefiind bazate pe vot, ci pe liberă asociere. Iată de ce ele nu trebuie să dea seamă, ci își oferă ca misiune să pledeze o cauză sau alta. Doar inacțiunea oamenilor politici poate crea iluzia de optică socială pe care am pomenit-o mai sus.
Președintele a dat o șansă acțiunii. Să vedem dacă de data asta se găsește un curajos care să ia și o decizie. Una veritabilă, nu doar pe cea de a amâna orice decizie.

Zilele trecute, presa anunţa că zece bucăţi din ultimul tip de Ferarri au fost achiziţionate de cetăţeni români înainte ca maşina să fie prezentată public. Gazetele de azi comentează pe larg nunta unui patron de club de fotbal, care a ţinut să îşi expună pe toate canalele media bogăţia.
Ostentaţia de acest fel e criticată de unii pornind de la valorile tradiţionale şi bunul simţ din vechime. Din păcate, nu e o critică îndreptăţită istoric.
Multe surse ne vădesc faptul că afişarea bogăţiei e o patimă veche a românilor.
A sesizat fenomenul, între mulţi alţii, şi un călător străin, pe nume Robert Walsh, care ajungea în Bucureşti la 1824, într-o vreme când Capitala era bântuită de ciumă:
“Primul lucru care m-a izbit pe uliţi era mulţimea trăsurilor elegante care mergeau în toate direcţiile sau care stăteau în faţa uşilor. Erau nespus de arătoase şi bătătoare la ochi, strălucind de poleială şi toate păreau noi-nouţe. Priveliştea era cu totul neobişnuită pentru mine [...]. Este o vanitate a boierilor să arate aceste trăsuri pe care cheltuiesc sume mari de bani, căci sunt făcute numai pentru ostentaţie, ele stricându-se cu desăvârşire într-un an sau doi şi fiind nevoie de o cheltuială neîntreruptă, pentru a procura altele noi. Într-unul din aceste vehicule bătătoare la ochi stă câte un boier gras, învelit într-o blană scumpă, cu un calpac enorm, adică un fel de tichie de o formă ciudată alcătuită din două calote mari care se ridică una deasupra celeilalte şi care sunt acoperite cu catifea verde sau roşie. În faţă stă vizitiul care prezintă un contrast puternic cu stăpânul său. El este de obicei un individ înalt, murdar, îmbrăcat cu o haină lungă pe deasupra, cenuşie, murdară şi ruptă; capul său este acoperit cu o pălărie mare vulpească de pâslă, trasă pe ochi, legată cu o sfoară din care îi atârnă liber pletele lipite de faţă şi de umeri. Acest amestec barbar de lux şi de mizerie l-au împrumutat românii, pare-se, de la ruşi. După mulţimea trăsurilor care apăreau pe toate uliţele, am crezut că este vreo recepţie publică la Curte. Am aflat însă că era tocmai dimpotrivă, toate relaţiile de acestea fiind acum suspendate; dar atât de mare este vanitatea acestor boieri încât ei nu pot rezista dorinţei de a-şi arăta luxul chiar în timpul epidemiei de ciumă”.
Textul a fost inclus în voluml al doilea din noua serie a colecţiei Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, volum editat de Paul Cernovodeanu şi Daniela Buşă şi apărut la Editura Academiei în 2005. Pasajul reprodus aici a fost tradus de Paul Cernovodeanu.

Crin Antonescu a susţinut ieri, într-un discurs adresat tinerilor penelişti, că liberalismul e o chestiune de atitudine.
De acord.
Să vedem însă cum e compusă atitudinea lui Crin Antonescu, aşa cum se conturează ea chiar în discursul de ieri al fruntaşului PNL. Am reţinut trei teze avansate de preşedintele penelist.
Prima afirmă că alianţa sa cu stânga e justificată de faptul că, după 2000, PSD şi-a schimbat viziunea despre proprietate şi piaţă.
A doua teză susţine că PDL nu e liberal, ci de dreapta, pentru că Traian Băsescu nu e liberal.
A treia e că UDMR trebuie să trădeze acum actuala alianţă de guvernare.
Să traducem aceste afirmaţii:
Prima e rezultatul unei confuzii, probabil voite. Pentru a justifica mariajul cu socialiştii, preşedintele PNL le reinventează trecutul. După 2000, PSD a devenit membru al Internaţionalei Socialiste, nu al celei liberale. Năstase, Geoană şi Ponta au fost rând pe rând adversarii statului de drept (prin atitudinea lor faţă de justiţie) şi, pe cale de consecinţă, ai proprietăţii şi ai pieţei. Pentru că proprietatea nu e garantată şi piaţa nu poate funcţiona acolo unde justiţia e controlată de cleptocraţi, aşa cum a vrut şi cum vrea PSD. Aliindu-se cu socialiştii, PNL s-a alăturat celor care dispreţuiesc statul de drept.
A doua afirmaţie nu e altceva decât traducerea urii faţă de cel căruia PNL îi datorează ultima sa prezenţă în guvern. Fără alianţa cu Traian Băsescu, peneliştii nu ar fi ajuns la putere în 2004. Acesta fapt nu e nici de dreapta, nici de stânga, nici liberal, nici socialist. E doar un fapt. În pană de idei de mai mulţi ani încoace, PNL s-a dedicat exclusiv ştergerii acestui fapt din memoria colectivă. Singura justificare “ideologică” a PNL din 2007 încoace e critica radicală la adresa preşedintelui. Aici e însă o contradicţie. Într-adevăr, definindu-şi aliatul la stânga şi adversarul la dreapta, PNL vrea să se aşeze la centru. Radicalismul e însă o atitudine anti-sistem, nu una centristă. E evident că lui Crin Antonescu nu îi pasă şi că, dimpotrivă, se simte bine în acest discurs populist, care trebuie să “şteargă” din memorie foştii aliaţi utili stigmatizându-i.
A treia afirmaţie e cea mai banală, fiindcă e doar o invitaţie la trădare. PNL nu e singur pe acest drum, fiindcă şi pesediştii cerşesc puterea invitând UDMR să treacă dintr-o barcă într-alta. Dar Antonescu e într-o postură aparte, deoarece nu a fost capabil să câştige vreo alegere. El a pierdut în 2008 lupta în colegiul în care a candidat, partidul său fiind al treilea la ultimul scrutin legislativ; acelaşi Antonescu a ratat şi intrarea în turul al doilea al prezidenţialelor în 2009. În ciuda acestor eşecuri, Antonescu vrea să facă guvernul invitând UDMR să-şi trădeze aliaţii. Dacă urnele nu te duc la putere, rămâne trădarea. Nu e nevoie de mai multe comentarii.
Să rezumăm. Reinventarea trecutului, radicalismul uituc şi dispreţul faţă de urne definesc o atitudine. E ea liberală? Eu cred că nu.

A apărut la Humanitas ediţia a patra a unei lucrări pe care orice bucureştean ar trebui s-o consulte. E vorba despre volumul pe care Alexandru Ofrim l-a consacrat străzilor din Bucureşti.

Bogat ilustrată, cartea are mici articole de felul următor: “Strada Mecet: Situată în fosta mahala Popa Nan, numele străzii vine de la un mecet, adică o geamie turcească (moschee), aflată cândva în aceste locuri. Potricit tratatelor încheiate între Ţara Româmească şi Înalta Poartă, turcii nu aveau voie să se stabilească în ţară, nici să achiziţioneze proprietăţi sau să ridice geamii. Totuşi, pentru negustorii şi călătorii turci aflaţi în trecere prin Bucureşti a fost construit acest mecet, probabil în secolul al XVII-lea. Planul maiorului Borroczyn din anii 1844-1847 indică prezenţa în acest perimetru a unui cimitir musulman, desfiinţat de municipalitate în 1874 pentru că nu întrunea condiţiile de igienă”.

O ştire Mediafax informează că USL a propus susţinerea unui “turism fără constrângeri”. Exemplele oferite pentru a ilustra această nouă şi revoluţionară filosofie sunt: liber la fumat şi skijet fără oprelişti, nu ca în alte părţi unde, zice USL, “trebuie să te duci la mama dracu’ din staţiune” ca să poţi porni maşinăria. Dl Mazăre, primarul care simbolizează mai bine decât oricine viaţa sub semnul divertismentului, crede că doar aşa putem atrage turiştii.
Eu mă mir că USL nu a îndrăznit mai mult.
De ce să te mulţumeşti cu skijet fără limite, când ai putea susţine chiar şofatul fără permis? Inclusiv pe plajă, desigur.
De ce doar liber la fumat, când ai putea elimina orice restricţie? Oare plajele chiar trebuie curăţate? Nu e mai interesant să te expui la soare fără ca gunoiul să fie ridicat? Câţi turişti am putea aduce dacă desfiinţăm poliţia şi salvarea? Dar dacă obligăm terasele să nu închidă niciodată manelele date la maxim?
Inovaţia poate atinge şi taxele. Mamaia şi Mazăre au devenit celebri în lume după ce a fost instalată bariera de intrare în staţiune. Nu am putea oare uimi turiştii de pretutindeni cu o taxă de mers pe jos? Sau chiar una pentru privit marea? Câţi nefericiţi – sclavi ai tuturor constrângerilor – nu aşteaptă asemenea odihnitoare ocazii?
Tot aşa, inspiraţi de modelul practicat în trecut de Dan Matei Agathon, oare nu ar trebui adăugată câte o stea fiecărui hotel agreat de PSD? Să îi surprindem pe turişti propunându-le cinci stele de vis într-un cabană fără apă caldă!
În fine, dacă e să vorbim şi de preţuri în hoteluri şi restaurante, de ce să nu depăşim orice limită, înmulţindu-le cu zece pe cele de acum?
Cine se va da în lături să arunce bani mulţi pe servicii fără constrângeri?

Ce-ar fi fost dacă în 2008 s-ar fi aplicat sistemul majoritar într-un tur la legislative şi nu cel din proiectul iniţiat de fostul peremist Anghel Stanciu şi devenit apoi lege prin cooperarea strânsă dintre PNL şi PSD?
Cu alte cuvinte, care a fost situaţia locurilor întâi în colegiile trasate în 2008?
La Camera deputaţilor, PSD a avut 117 locuri întâi, PDL – 138, PNL – 37, iar UDMR – 23. Comparând aceste date cu numărul de mandate câştigate în toamna lui 2008, descoperim că, dacă se aplica formula majoritară într-un tur, PSD ar fi avut 3 mandate în plus, PDL – 23 în plus, PNL ar fi avut 28 în minus, iar UDMR – unul în plus. (E o diferenţă de o unitate între numărul colegiilor şi numărul mandatelor, din pricina situaţiei de la Arad, unde s-a distribuit, ca efect 100% pervers al compensării proporţionaliste, un mandat în plus faţă de cele prevăzute iniţial.)
La Senat, situaţia e aceeaşi: PSD a avut 55 de locuri întâi, PDL – 58, PNL – 15, iar UDMR – 9. Dacă s-ar fi folosit, deci, regula “primul clasat câştigă mandatul”, social-democraţii ar fi avut 4 mandate în plus faţă de ce le-a dat legea în vigoare, PDL ar fi avut 9 în plus, iar PNL – 13 în minus. UDMR ar fi avut acelaşi număr de mandate câte are în prezent.
Marele câştigător al invenţiei din 2008 a fost, deci, PNL.
Forţând adoptarea legii în forma sa actuală şi trasând colegiile în strânsă cooperare cu pesediştii, astfel încât să aibă aleşi de pe locul 2 şi 3 în colegii, PNL a reuşit să aibă cu 41 de deputaţi şi senatori mai mult decât dacă s-ar fi aplicat regula din scrutinul majoritar într-un tur.
Sper că nu e cineva care să creadă că PNL a fost un câştigător inocent, adunând fără voia sa mandate cu ajutorul unor candidaţi situaţi pe locurile 2 şi 3. Cine nu are memoria coruptă de partizanat îşi aduce aminte că peneliştii au calculat şi au planificat efectele descrise aici.
Dacă în 2008 s-ar fi aplicat regula majoritară într-un tur, nu doar PSD şi PDL ar fi avut de câştigat, ci şi sistemul politic.
Într-adevăr, constituirea majorităţii ar fi fost mai simplă, deoarece ar fi existat un câştigător clar. În lipsa unei asemenea clarităţi, s-a recurs la improvizaţia PDL+PSD în 2008, sortită eşecului din prima clipă, apoi la construirea unui guvern cu sprijinul decisiv al unei fracţiuni desprinse din PSD. Un scrutin majoritar într-un tur ar fi dat în 2008 un guvern PPE stabil, alcătuit altfel spus din PDL şi UDMR, cu sprijinul celorlalte minorităţi naţionale.
Situaţia din 2012 va fi cu totul alta decât a fost în 2008. Renunţarea la compensare va conduce la consolidarea bipolarităţii create prin constituirea USL ca forţă de opoziţie la PDL. UDMR nu va avea nimic de pierdut, ba dimpotrivă. Formaţiunea maghiarilor va avea de câştigat de pe urma unei treceri la scrutinul majoritar într-un tur, pentru că asta va însemna renunţarea la prag. Marea frică a UDMR – acesta e şi motivul pentru care respinge votul prin corespondenţă al românilor din străinătate – e că o participare sporită ar elimina-o din rândul formaţiunilor care fac 5% din totalul voturilor valabil exprimate. E o teamă raţională. Soluţia trebuie să fie şi ea raţională.
Mai e un aspect. Ce şanse ar avea un nou partid în condiţiile unui scrutin majoritar într-un tur? Pe termen scurt, ar putea avea succes în câteva colegii, mizând pe candidaţi şarmanţi sau “lipsiţi de parale”, cum ar zice Ion Iliescu. E evident că tot dispariţia pragului e condiţia necesară, nu şi suficientă, pentru a da o şansă unei asemenea întreprinderi. Ar putea fi vorba de un partid sau de mai multe, cu un număr mic sau foarte mic de aleşi, care să reprezinte interese restrânse. Pe termen mediu şi lung, bipolarizarea şi perpetuarea unui sistem majoritar într-un tur ar conduce însă la înghiţirea unor asemenea peştişori de către rechnii cei mari. Albă ca Zăpada adună voturi o singură dată.

Sunt de acord cu organizarea viitoarelor alegeri locale şi legislative în aceeaşi zi.
Nimeni nu va risca, de altfel, să ceară date diferite, adică importante costuri suplimentare într-o perioadă în care resursele bugetare sunt drămuite.
Sunt, desigur, mai multe probleme legale de rezolvat. Niciuna nu e majoră.
Sunt şi câteva probleme de ordin tehnic ce vor trebui abordate.
Una este cea a numărului de parlamentari. Cel mai probabil consensul va fi realizat în jurul păstrării bicameralismului şi al reducerii însemnate a numărului de deputaţi şi senatori. Sper că Opoziţia a înregistrat nuanţa din discursul Preşedintelui de acum câteva săptămâni.
O altă chestiune strict tehnică va fi desenarea colegiilor. Pe lângă faptul că ea va fi impusă de diminuarea numărului total de aleşi, mai există un aspect relevant: e vorba despre numărul de cetăţeni înregistraţi la recensământul din toamnă. Legea în vigoare cere de altfel o asemenea retrasare după fiecare recensământ. E logică, dacă vrem să avem un echilibru al corpului electoral din fiecare unitate electorală.
A treia problemă va fi modul de vot sau, cum i se spune în manuale, formula electorală. E rezonabil să credem că pe masă se vor afla trei variante: actualul sistem, votul majoritar într-un tur şi cel majoritar în două tururi. Cel din urmă a fost propus de Preşedintele Băsescu la referendumul din 2007 şi probabil din această pricină Opoziţia îl va refuza. Rămân celelalte două. PSD şi PDL au anunţat că ar prefera votul majoritar într-un tur. UDMR se teme de renunţarea la orice dimensiune proporţionalistă. PNL nu a spus nimic relevant în această privinţă.
Dacă se ajunge la majoritar într-un tur, cum s-a stabilit de fapt şi pentru preşedinţii de consilii judeţene şi pentru primari, ar fi raţional să se renunţe la pragul electoral. În 2008, pe lângă cel exprimat procentual, s-a inventat şi pragul alternativ: dacă un partid câştigă 6 colegii la Cameră şi 3 la Senat capătă reprezentare parlamentară chiar dacă nu face 5% la nivel naţional.
Dacă în 2012 se va vota după regula “primul clasat câştigă mandatul”, atunci nici pragul procentual, nici cel alternativ nu vor putea fi menţinute. Ar fi iraţional.
O asemenea reformă ar avantaja mici formaţiuni şi ar democratiza scrutinul.
Susţin, de aceea, cu multă căldură ideea.
Mai sunt, în fine, câteva probleme de ordin strict politic până să se ajungă la un calendar şi la un minim consens asupra regulilor. Nu le discut aici.

Marţi de la 11h voi discuta online cu cititorii ziare.com, iar de la 18h45 voi fi în studioul RTV, ca invitat al Laurei Chiriac.

Alegerile parţiale de ieri, din Neamţ şi Maramureş, ne vădesc faptul că USL este foarte departe de ceea ce spun sondajele de câteva luni încoace. Aroganţa PSD & PNL nu e justificată de mobilizarea alegătorilor.
Întreaga atitudine a USL, de la crearea sa încoace, a fost bazată pe iluzia majorităţii câştigate la urne.
Asta explică şi nonşalanţa cu care discută Ponta şi Antonescu despre suspendarea Preşedintelui, asta explică şi radicalismul atitudinii cotidiene a membrilor Opoziţiei.
Să fie o formă de autism politic? Nu, e vorba de ceva mai simplu, şi anume de sifdarea culturii democratice prin practicarea unui dispreţ absolut faţă de orice dialog raţional.
Aşa se face că Adrian Năstase e foarte vorbăreţ şi predă lecţii de etică politică mai des decât Alina Mungiu, iar minusculul partid al lui Dan Voiculescu impune temele dezbaterii publice.
Va fi acest radicalism domolit de severa infirmare la urne a iluziei USL?
Eu cred că nu.
Tot răul spre bine…