Posts from — June 2011

Membrii Universității din București au participat marți la o consultare privind modul de alegere a Rectorului.
Corpul electoral a fost alcătuit din 1.468 de persoane, iar opțiunile erau: 1. “vot universal, direct, secret și egal” și 2. “concurs public”.
La urne s-au prezentat 806 persoane, adică 53% din totalul celor cu drept de vot.
Dintre cei prezenți, 691 (= 85,7%) au optat pentru prima variantă, iar 111 – pentru cea de-a doua, 4 voturi fiind anulate.
Opțiunea democratică s-a impus cu claritate în fața celei manageriale.
Finanțată la limita mizeriei, dar fără a renunța la idealul calității, obligată la masificare, dar serios afectată de exodul tinerilor în țările cu o tradiție academică mult mai lungă, Universitatea mizează, cum era de așteptat, pe vot, nu pe concurs de management.

Polirom a editat de curând o nouă biografie a lui Nicolae Ceauşescu. Cartea este teza de doctorat a lui Adam Burakowski, un cercetător din Varşovia care a folosit numeroase documente diplomatice poloneze.
E un volum care completează referinţele bibliografice existente deja în română: am în vedere biografia datorată lui Thomas Kunze, tipărită în ediţie românească acum câţiva ani sau scrierile lui Vladimir Tismăneanu despre Ceauşescu.

La 94 de ani, fruntașul țărănist Ion Diaconescu spune, într-un interviu acordat Revistei VIP, ceva demn de a fi reținut: “Sunt crescut în spiritul vechii democrații, iar adversarii politici nu-mi sunt dușmani de moarte, ci oameni cu care pot vorbi, lucra…”.
Merită să citiți întreg interviul, fiindcă e traversat de o sensibilitate în mare măsură pierdută.
Astăzi, doar cruzimea și disprețul față de adversari fac rating în universul politic.

“E vorba despre ţara noastră, nu despre ţara lui. Nu e rezervaţia sectei demente în care s-a transformat PDL (…) Nu o joacă la barbut Traian Băsescu. De ce la Budapesta, să-şi ia planurile de la Viktor Orban?”. Acesta a fost Crin Antonescu.
“Mă simt foarte bucuros să vorbesc după Crin Antonescu, de altfel când am vorbit împreună marţi la Cotroceni, aţi văzut că domnul Băsescu căuta după sticlă pe jos”. Acesta a fost Victor Ponta.
Cei doi fruntaşi USL se plasează în succesiunea lui Vadim Tudor.
E o adevărată întrecere între ei pentru a găsi tonul cel mai vadimist cu putinţă.
Acum câţiva ani, atunci când a venit la Cotroceni la o serie de consultări, Vadim Tudor i-a spus preşedintelui că vine la viitorul său servici. Traian Băsescu a râs.
De fapt, nu e nimic de râs. USL e succesorul PRM.
Victor Ponta şi Crin Antonescu au construit o maşinărie politică al cărei combustibil e furnizat de radicalismul peremist.
Sub capota onorabilităţii de care s-au bucurat în trecut PNL şi PSD se află – pilot şi copilot – două făpturi care au coborât din lumea personajelor gazetei România Mare.
Luând în seamă această realitate politică, PDL ar trebui să reacţioneze altfel decât o face în prezent. Voi reveni, deoarece problema succesorului e cea care blochează imaginarul politic prezent.
PS Tocmai aţi citit postarea cu numărul 1000 de pe acest blog.

Vladimir Tismăneanu e în librării cu două noi volume.
Primul dintre ele – apărut la Humanitas – este o reflecţie despre comunism ca religie politică. Recomand în special portretele memorabile consacrate unor gânditori precum Isaiah Berlin, Robert C. Tucker, Daniel Bell, Tony Judt.

Cel de-al doilea volum este realizat împreună cu profesorul timişorean Mircea Mihăieş şi a fost tipărit la Curtea veche. Sunt puse împreună câteva volume anterioare – Balul mascat (1996), Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007) – şi li se adaugă textul unei conversaţii realizate în vara lui 2010.

Perspectiva celor doi este înrădăcinată în sensibilitatea pe care o avea comentariul politic al lui Raymond Aron. Iată o mostră din prefaţă:
“Ne-am amuzat să constatăm că dialogul a fost condus – cu o morgă din care nu lipseşte autoironia – de unul dintre noi, pe când celălalt apare pe post de “înţelept”, distribuit în rolul “savantului” ce deţine răspunsuri la orice întrebare. Efectul e rezultatul unei convenţii asumate. În fapt, nu ne situăm, niciunul, pe poziţia omniscienţei. Suntem conştienţi de propria failibilitate, de faptul că istoria timpului prezent se naşte din mii şi mii de gânduri, acţiuni, speranţe, aşteptări, iluzii şi deziliuzii pe care nici cel mai sagace analist nu le poate cuprinde în vreo formulă magică. Singurul scop pe care l-am avut a fost să luminăm ceea ce am numi coridoarele puterii, să ne înscriem, ca nişte modeste călăuze, pe culoarele memoriei, să găsim un sens ascuns în ceea ce apare, prima facie, drept iraţional şi absurd, dar mai ales să vedem cum se poate construi, aici şi acum, în datele unei societăţi ale cărei răni totalitare sunt încă departe de a se fi vindecat, o comunitate umană întemeiată pe raţiune, pe adevăr, pe civilitate şi decenţă”.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat zilele trecute o recomandare.
Celor 47 de state membre li se propune să studieze posibilitatea de a coborî vârsta de vot la 16 ani pentru toate tipurile de alegeri. Argumentul principal este următorul: demobilizarea şi marginalizarea tinerilor au nevoie de un răspuns, iar votul poate fi unul.
E un subiect despre care am mai scris şi mă bucur să constat că am aceeaşi poziţie cu APCE.
Deşi propunerea de diminuare a vârstei de vot de la 18 la 16 ani nu a fost inclusă în proiectul de revizuire a Constituţiei, le solicit colegilor mei să o aibă totuşi în vedere.
APCE e o referinţă care nu poate fi ignorată.

Vineri 24 iunie, de la 15h30, voi ține o conferință intitulată “Cum studiem alegerile? Cazul primului scrutin românesc de la 1831/1832″.
Precizez că această expunere se adresează studenților și cercetătorilor, fiind parte a unei școli de vară organizate de Universitatea din București.
Locul de desfășurare: Institutul de Cercetări Politice, din strada Spiru Haret nr. 8 (strada Spiru Haret urcă de la Conservatorul de Muzică spre Ministerul Educației).

“Noul guvern [din septembrie 1940] reprezenta o asociere a Generalului Antonescu cu Garda de Fier, sub conducerea lui Horia Sima. Sima însuși era Vicepreședinte al Guvernului, iar Garda deținea, printre alte ministere cheie, și pe acelea de interne și externe. Garda dorea să abolească monarhia, dar Antonescu a realizat un compromis, printr-un decret din 5 septembrie 1940, prin care se stabilea că Regele dăduse puteri absolute Primului Ministru. La 6 septembrie, noul rege s-a găsit în prezența unui guvern în fața căruia era clar că el trebuia să reprezinte doar un simbol și să nu ia deloc parte activă la conducerea statului. Din acel moment, Regele Mihai s-a retras într-o izolare tăcută, dar în mesajele sale radiofonice din Ajunul Anului Nou, el lăsa țării impresia, an de an, că urmărea cu atenție situația”.
E un citat din cartea lui Ghiță Ionescu intitulată Comunismul în România. Ghiță Ionescu este acel politolog român care a dat numele programului în cadrul căruia Președintele Băsescu a ținut un discurs la London School of Economics acum câteva săptămâni.
Între 1940 și 1944, Antonescu, dotat cu “puteri depline”, nu a fost un banal premier, ci “conducătorul statului”, Regele fiind în acea perioadă pur ornamental.
Era, în schimb, și prim-ministru, și “slugă la ruși” – cum spune, grăbit, Traian Băsescu – un anume Petru Groza, cel care l-a silit pe Mihai I să abdice, sub amenințarea pistolului. Istoricii spun că Groza își luase la el pistolul, ca nu cumva să fie arestat, așa cum se întâmplase cu Antonescu în august 1944.
UPDATE:
În memoriile sale, Nichifor Crainic se lăuda că l-ar fi convins pe Antonescu să nu accepte formula “șeful statului”, ca nu cumva să-l strige lumea “șefule!”, propunându-i varianta “conducătorul statului”. Aceasta o înlocuia pe cea folosită de Carol al II-lea, și anume “capul statului”.

La Bruxelles e dată ca sigură informația că șefii de stat și de guvern vor decide la reuniunea Consiliului European, care are loc mâine și poimâine, ca negocierile cu Croația să fie finalizate până la 30 iunie, adică până în ultima zi a președinției ungare. Ultimele patru capitole ar putea fi încheiate săptămâna viitoare.
În acest fel, Croația ar putea semna Tratatul de aderare la sfârșitul acestui an.
Dacă în 2012, statele membre și Parlamentul European vor ratifica Tratatul, Croația ar putea intra în UE în cursul lui 2013.

Temele anunțate pentru consultările de la Cotroceni erau revizuirea Constituției și reamenajarea administrativă.
În cadrul întâlnirii, partidele din opoziție au propus alegeri anticipate și guvern de tehnocrați.
Nu e nicio legătură între unele și altele. Rezultatul discuțiilor nu putea fi decât modest. Părțile s-au separat fără a face vreun pas spre compromis.
Regimul funcționează potrivit unei logici a separației radicale.
Nu e exclus ca acest divorț al partidelor să fie consolidat printr-o schimbare care să nu privească nici regimul constituțional, nici județele și dimensiunile lor, ci doar modul de scrutin.
Primul pas a fost făcut în privința primarilor, alegerea într-un singur tur fiind caracteristică democrațiilor majoritariste, unde compromisul e cvasi-absent. S-ar putea să urmeze și alți pași pe calea reformei electorale, iar asta să fie singura schimbare notabilă.