Posts from — April 2011

Primesc din Islanda vestea că, în cadrul referendumului ţinut ieri, cetăţenii acestei ţări au respins acordul făcut de guvern pentru rambursarea a 3,9 miliarde de euro guvernelor britanic şi olandez.
Suma ar trebui să acopere pierderile celor circa 340 de mii de clienţi britanici şi olandezi indemnizaţi de guvernele de la Londra şi Haga, după falimentul din 2008 al băncii online islandeze Icesave.
Guvernul islandez obţinuse, în urma unor negocieri foarte dure, un acord care prevedea rambursarea sumei datorate britanicilor şi olandezilor până în 2046, cu o rată a dobânzii de 3,3%, respectiv 3%.
Fiecărui islandez i-ar reveni circa 12 mii de euro.
Principalul argument folosit de tabăra care s-a opus acordului a fost acela că pierderile mediului privat nu trebuie suportate de cetăţeni.
O primă formă a acordului a fost respinsă anul trecut cu peste 90 la sută din voturi.
Acum, votul a fost ceva mai echilibrat (circa 60% împotrivă).
Rezultatul referendumului va afecta stabilitatea guvernului de la Reykjavik, dar şi relaţia Islandei cu Uniunea.

O lacrimă pentru Alex Leo Şerban, pe care l-am cunoscut în vremea colaborării cu Dilema.
A plecat dintre noi la doar 52 de ani.

Sâmbătă, 9 aprilie, de la 10h, voi discuta cu membrii PDL din sectorul 4, la sediul organizaţiei din str. Ienăchiţă Văcărescu nr. 20.

Astăzi, plenul PE a votat al doilea raport despre Islanda pe care l-am realizat de la începutul mandatului. Opțiunea deputaților europeni a fost foarte clară, așa cum o vădește tabela de vot din fotografie:

În aceeași reuniune a plenului, a fost votată, tot cu o largă majoritate, și rezoluția despre Coasta de Fildeș la care am lucrat în ultimele zile (și despre care am făcut o declarație pentru La Croix – http://www.la-croix.com/article/index.jsp?docId=2461556&rubId=55351). Am votat, de asemenea, două rapoarte importante despre vecinătatea estică și cea sudică a Uniunii.
În cursul dimineții, am prezentat public – împreună cu Francoise Castex (care apare în fotografia de mai jos, realizată de Martin Lahousse) – o declarație scrisă, inițiată de noi doi, dar și de Vincent Peillon (din grupul socialist), Franziska Katharina Brantner (din grupul Verzilor) și Ivo Vajgl (de la liberali), în care solicităm Comisiei și dnei Catherine Ashton să inițieze, până la sfârșitul acestui an, un program Erasmus și un program Leonardo da Vinci, care să vizeze în mod special aria euro-mediteraneană.

Pentru ca declarația să fie adoptată, trebuie să strângem, până la sesiunea din iulie, semnături de la minimum jumătate dintre colegii noștri.
În sesiunea din cursul după-amiezii, voi interveni în dezbaterea despre arestarea lui Ai Wei Wei și în cea despre situația gravă a drepturilor omului în Zimbabwe.
PS Mâine, de la 10h, puteți urmări în direct, la adresa www.mediafax.ro, interviul pe care îl voi acorda prestigioasei agenții de presă Mediafax, pentru a explica poziția pe care o voi adopta la Convenția PDL din 14 mai a.c.

De câtva timp, am o pagină pe Facebook. O puteți găsi la http://www.facebook.com/?ref=logo#!/pages/Cristian-Preda/118374904896090, pentru a urmări activitățile mele.

3 dintre cei 33 de deputați europeni din România nu sunt afiliați la vreun grup politic.
G. Becali, A. Severin și C. Vadim Tudor sunt izolați, iar influența lor în Parlament e zero.
Becali și Severin sunt așezați unul lângă celălalt.

Cei doi par a se înțelege destul de bine.

Vadim Tudor e singur.

Mai precis, cu un rând mai jos decât Becali și Severin.

În actuala sesiune a Parlamentului de la Strasbourg, negociez, în numele grupului meu politic (PPE), două rezoluții, cea despre Coasta de Fildeș și, respectiv, rezoluția referitoare la arestarea disidentului chinez Ai Wei Wei, petrecută duminică la Beijing.

După ce PDL a descurajat votul propriilor săi deputați la moțiunile de cenzură, USL reacționează cu un boicot radical.
Ponta și Antonescu au decis ca membrii USL să nu participe la niciun moment al unei eventuale asumări a răspunderii guvernului, anunțând, în schimb, că vor da în judecată executivul.
E o filosofie păguboasă. Un spirit liberal și democrat luptă în legislativ și când NU are majoritate.
Din păcate, USL e construit pe o bază anti-liberală radicală, și anume pe ideea că doar tirania majorității are sens. E singura speranță a USL, pentru că e legată de visul suspendării Președintelui. Până atunci, deputații pot chiuli.
Cu alte cuvinte: deocamdată, Parlamentul e inutil, ne vedem la tribunal!
Apelul la tribunal a devenit, de altfel, la fel de frecvent ca recursul la batistă în caz de tuse și strănut. Cum nu-ți convine ceva – o frază a unui adversar politic, o procedură legislativă, un articol despre salarii – cum te duci la judecător!
Dacă asta s-ar petrece într-o țară în care justiția să fie credibilă și funcțională, poate că recursul ar avea ici și colo un sens. Numai că lucrurile stau exact pe dos: o justiție lipsită de credibilitate devine substitutul deliberării politice.
E subminat în acest fel chiar statul de drept.
Pentru că acesta apare dacă puterile funcționează în mod distinct, nu dacă una ia locul alteia.
Indiferent că este vorba despre limitarea puterii judecătorești de către Parlament (prin blocarea judecării unor dosare ale unor politicieni, de pildă) sau despre înlocuirea legislativului cu tribunalele, puterea e exercitată discreționar.
Cetățeanul e cel care plătește costurile politice ale acestei derive a puterii.

Citesc proiectul de lege privind salarizarea profesorilor în 2011 (îl găsiţi la www.adevarul.ro) şi nu reuşesc să înţeleg cum e posibil să se strângă într-un act oficial:
- atâtea greşeli de ortografie, precum, ca să mă limitez la prima pagină a documentului citat, “reclamaţi” în loc de “reclamanţi” sau “desfăşurarea activităţilor specifice sistemul”;
- atâtea formulări neglijente, de felul: “Practică judiciară a condus la un sistem de sistem de salarizare neunitar, ajungându-se la situaţia în care, salariaţi care ocupă funcţii identice să primească salariu diferit. În prezent sunt judeţele Suceava şi Botoşani, unde salariile sunt majorate cu 33%, faţă de celelalte judeţe, unde în cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice”;
- atâtea fraze eliptice, cum este, de pildă, cea care spune: “Riscul major care ar putea genera un impact financiar considerabil pentru anul 2011.”;
- atâtea formule goale de sens, aşa cum este cea care afirmă că “Elevul este cel care generează asigurarea surselor de finanţare de la buget” sau cea care spune: “Deoarece specificul activităţilor desfăşurate de către personalul din sistemul naţional de învăţământ impune o reglementare specifică…”;
- atâtea locuri în care domină filosofia “copy paste”, cum e o parte din capitolul despre impactul proiectului de lege: “2. Impactul asupra mediului de afaceri. Prezentul act normativ nu are impact asupra mediului de afaceri. 3. Impact social. Prezentul act normativ nu are impact asupra mediului de afaceri”;
- atâtea rubrici în care informaţii utile sunt evitate cu ajutorul formulei “nu este cazul”
- atâtea erori de plasare a virgulei etc. etc.
De fapt, felul în care arată acest document al Ministerului Educaţiei e cel mai bun argument pentru nevoia măririi salariilor din învăţământ.
Eu nu cred că o reformă a educaţiei poate reuşi în condiţii de austeritate. Ministrul Funeriu crede contrariul.
Sunt convins însă că împărtăşim măcar un lucru, şi anume ideea că o reformă a educaţiei nu poate fi formulată cu superficialitatea cu care vorbesc precupeţele din piaţă.
Altfel, ajungem nu doar la o reformă fără bani, ci şi la o reformă fără formă.

Vă recomand romanul autobiografic al lui Neagu Djuvara, Însemnările lui Georges Milesco, ieşit de curând – într-o a doua ediţie – la Humanitas. Reproduc aici un mic fragment:
“5 aprilie 1952. Ştiam că bunică-mea, ca mai toţi foştii proprietari, avea domiciliu forţat la Câmpulung, de la ultima expropriere din 1949. Alaltăieri, Mihai mi-a semnalat sosirea la Paris a unui tânăr inginer român, fugit în condiţii dramatice prin Iugoslavia, trecând Dunărea înot şi care era originar din Câmpulung. Am vrut să ştiu dacă, din întâmplare, n-o cunoştea pe bunică-mea. O cunoştea. Am aflat astfel amănunte despre arestarea ei din martie 49. Au venit s-o ridice în plină noapte, fără s-o lase să-şi ia altceva decât un palton aruncat pe umeri în grabă, peste cămaşa de noapte. După o scurtă şedere într-un lagăr, cu alţi proprietari din regiune, a fost pusă să aleagă drept reşedinţă între două oraşe situate fiecare la peste 100 km de fosta ei moşie, cu interdicţie de a merge în satul ei sau în Bucureşti. A ales să stea în Câmpulung, unde şedea fiica unei foste guvernante a mamei, care era croitoreasă acolo. A trăit la ea şi i-a meditat copiii la franceză şi germană. Un amănunt emoţionant: i s-au vândut la licitaţie mobila şi hainele, iar unii vecini au cumpărat câteva efecte de care gândeau c-ar avea ea nevoie şi i le-au adus, câteva săptămâni mai târziu, pe ascuns, la Câmpulung”.