Posts from — March 2011

Am scris prima formă a rezoluţiei despre Libia depuse în numele PPE în plenul de la Strasbourg de săptămâna trecută, fiind apoi unul dintre negociatorii grupului meu pentru rezoluţia comună a grupurilor politice.
Iată de ce am votat fără nicio ezitare textul, supus plenului joi.
Reproduc aici, în versiunea oficială a PE, paragraful 10 al rezoluţiei referitor la “no fly zone”, paragraf în care Parlamentul “subliniază că UE și statele sale membre trebuie să-și onoreze responsabilitatea de a proteja, pentru a salva civilii libieni de atacuri armate la scară largă; subliniază că niciuna dintre opțiunile prevăzute în Carta ONU nu poate fi exclusă; invită Înaltul Reprezentant și statele membre să fie pregătite pentru o eventuală decizie a CS al ONU privind măsuri suplimentare, inclusiv posibilitatea instituirii unei zone de excluziune aeriană pentru a preîntâmpina astfel un atac împotriva populației civile din partea guvernului; subliniază că orice măsuri aplicate de UE și de statele sale membre ar trebui să respecte mandatul ONU și să se bazeze pe coordonarea cu Liga Arabă și cu Uniunea Africană, încurajând ambele organizații să coordoneze eforturile internaționale”,
Nu am avut nicio rezervă nici în privinţa paragrafului 11 care vorbeşte despre relaţiile cu opozanţii regimului, Parlamentul invitând “UE să stabilească legături cu Consiliul național de tranziție pentru a încuraja o tranziție către democrație”, precum și “să sprijine acțiunile CNIT în zonele eliberate, pentru a ușura situația grea a populației și a asigura acesteia minimul necesar, inclusiv asistența medicală”.
PS Cine doreşte să citească textul integral al rezoluţiei PPE, ca şi pe cel al rezoluţiei comune, le poate găsi pe situl PE, la secţiunea “deputaţi”, în dreptul numelui meu.

Grigore Alexandru Ghica, fost domnitor în Moldova, despre nevoia de a avea un “prinţ străin” în fruntea Principatelor Unite: “de li s-ar da un Prinț pământean, li s-ar face iarăș cel mai mare rău, pentrucă eu din experiență cunosc aceasta. Cu rușinea mea mărturisesc că, în timp de șapte ani, cât am guvernat Moldova, am făcut o mulțime de nedreptăți și de nelegiuiri; cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu; logofăt mare pe cuscrul meu; postelnic pe fiul meu; președinte al Divanului pe cumnatul meu; ispravnici pe nepoți și pe amici; priveghetori și polițai pe oamenii acestora? Și dacă vreunul din ei nedreptăția pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovați, dacă răpiau fățiș onorul și averea cuiva, ce era să fac eu? Puteam să fiu totdeauna drept?”

E singurul cuvânt pe care îl poţi rosti văzând o tragedie precum cea produsă de cutremurul din Japonia.

În ultimele zile, consilierul prezidențial Sebastian Lăzăroiu vorbește despre nave cosmice și eroi, după ce acum câteva luni a reușit să delecteze publicul cu personaje din basme, care au hrănit imaginația comentarilor și au justificat – încă o dată – angajarea publică a ONG-iștilor mereu tentați de aventură.
Ca oricare alt cetățean, și dl Lăzăroiu este, de bună seamă, liber să folosească orice mijloace pentru a justifica alegeri politice sau, dimpotrivă, pentru a ascunde asemenea alegeri.
Opțiunea mea este diferită: eu cred că trebuie să clarificăm anumite chestiuni, nu să le facem atât de obscure încât fiecare să poată pricepe atât un lucru, cât și contrariul său, iar la sfârșit să poată apăra astfel orice repoziționare (inclusiv una de ultim moment).
M-aș bucura să clarific aici și acum o chestiune care, aparent, este de ordin strict terminologic.
E vorba despre folosirea, în caracterizarea unora dintre gesturile sau declarațiile mele publice, a etichetelor de “reformist” și de “intelectual” (cu variantele “intelectual al PDL” sau, după caz, “al lui Băsescu”).

Prima precizare: nu am folosit niciodată eu însumi, pentru a mă caracteriza, vreuna dintre aceste etichete. Fiind un liberal, sunt perfect conștient că dorința mea de a le refuza nu ia dreptul altora de a le utiliza. Însă eu nu mă definesc și nu mă voi defini ca “reformist” și cu atât mai puțin ca “intelectual”.

A doua precizare: numele cu pricina au fost folosite mai întâi de către adversarii politici, apoi de către simpaticii colegi din PDL pentru a caracteriza un tip de discurs sau un tip de opțiune asumate fie atunci când am fost consilierul Președintelui, fie atunci când am acționat ca membru al PDL.

A treia precizare: în acest fel au fost ornate retoric sensibilități numite în alte vremuri anti-intelectualiste, care au rădăcini în celebra lozincă “noi muncim, nu gândim“, sau, dacă e să sondăm straturile mai adânci ale conștiinței noastre publice, în filosofia zicalei “prea multă carte strică“.

A patra precizare: retorica de acest fel e destinată să șteargă complet sau măcar să minimalizeze două dimensiuni importante ale opțiunilor și convingerilor politice. Este vorba despre dimensiunea etică a alegerilor pe care le facem în calitate de oameni publici și e vorba, apoi, despre relația pe care o avem cu percepția cotidiană a politicii de către oamenii simpli.

Iată trei exemple, pentru a înțelege și mai bine ce anume m-aș bucura să pot lămuri:

1. Atunci când am declarat că politicienii trebuie să coboare din limuzine și să ia troleibuzul, nu țineam un discurs anti-bogăție, ci voiam să subliniez că percepția oamenilor simpli e un reper esențial pentru acțiunea politică. Nu e suficient (ba e chiar contra-indicat!) să opunem conștiinței comune tabele macroeconomice, statistici colorate în roz sau un discurs împotriva presei. Cetățenii nu trăiesc nicăieri în lume cu statistici de la guvern, iar ura față de moguli nici nu ține de foame, nici nu înlocuiește speranța. S-a opus acestei idei o alta, și anume că, dacă ești membru de partid, trebuie să fii solidar cu orice, inclusiv cu ceea ce scandalizează tot restul societății. La limită, intrarea într-un partid ar aduce obligația de a spune doar ceea ce decide omnipotentul partid. Eu cred că oricine ajunge să susțină așa ceva justifică sinuciderea, nu sacrificiul pentru o cauză demnă și nobilă.

2. Atunci când am spus că nu trebuie să ne amăgim cu o revenire miraculoasă în sondaje bazată pe reinventarea unor oameni politici a căror cotă de încredere tinde spre zero, aveam în vedere nu savante calcule electorale, ci o constatare clară ca roua de dimneață. Nu poate vorbi despre progres și modernizare cel care taie salariile cu 25% și promite că peste doi ani le aduce în cel mai bun caz acolo unde au fost. Austeritatea și modernizarea sunt în conflict. În aceeași ordine de idei, a recomanda cuiva întoarcerea la urne, în orice circumscripție și indiferent de formula electorală, nu e semn de dispreț sau de nerecunoștință, ci, dimpotrivă, un mod – pur democratic și prietenos – de a sugera revenirea cu picioarele pe pământ. Există, desigur, și varianta alternativă, călduță, de culise: negocierea, inclusiv prin intimidarea oricărei alternative sau trădarea oricărei convingeri. În contextul în care discutăm, diferența dintre soluția de la urne și cea din culise e diferența dintre medicament și drog.

3. Atunci când am spus că, dacă avem de ales între 200 de primari corupți și 2 milioane de voturi venite de la cei decepționați de actuala politică, ar trebui să ne oprim la a doua variantă, nu am propus un calcul sofisticat, ci unul bazat – din nou – pe simțul comun. În primul rând, trebuie să spun că, personal, nu cred că avem în PDL atâția primari corupți. Cifra a fost avansată – fără alte detalii – de cei care, după ce propuseseră sancțiuni aspre pentru corupți, s-au răzgândit, din rațiuni evidente de campanie internă în partid și de teamă că, odată suspendați, respectivii primari s-ar duce la USL și ar câștiga împotriva PDL. Nu știu câți primari PDL sunt realmente corupți, dar știu sigur că sunt tot mai puțini cetățeni care sunt dispuși să vină la vot chemați de un partid despre care se spune că ar avea 2, 20 sau 200 de corupți și care nu clarifică situația acestora. Aici nu e vorba despre reformă, ci despre luciditate.

Închei spunând răspicat că în PDL (și nu numai), distincția relevantă nu e cea dintre intelectuali și non-ntelectuali, nici măcar cea dintre reformiști și conservatori. Distincția cu adevărat însemnată e cea dintre politicienii care respectă opțiunile și percepția omului simplu și cei care cred că acesta e doar o parte din masa de manevră, pe care “pragmaticii”, “greii”,
“talibanii”, “politicienii cu cicatrice” ar putea-o convoca și seduce în chip necondiționat din patru în patru ani. Știm însă cu toții că așa ceva e nu doar lipsit de etică, ci și imposibil. Din 1996 încoace, toți cei care au organizat alegeri au mers după scrutin în opoziție, pentru că au rămas la jumătate de drum sau pentru că au văzut în propriile lor erori capcane ale adversarilor.
Dacă nu acceptăm acest adevăr politic elementar, ne vom hrăni cu iluzia că semenii noștri devin eroi după ce un consilier prezidențial acordă un interviu unui cotidian central.
Experiența politică recentă vădește, de fapt, că eroii sunt din ce în ce mai rari și că, dacă totuși apar, recunoașterea lor e făcută de oamenii simpli, niciodată de sociologi sofisticați.
Cei din urmă vin eventual și măsoară, cu mai multă sau mai puțină precizie, ce anume vor vocile anonime să spună atunci când politicienii se bâlbâie și ezită atât de tare să aleagă, încât ai crede că au fost trimiși pe orbită, în nave spațiale reale sau imaginare.

Ales, după scrutinul din Irlanda din 25 februarie, Taoiseach (prim-ministru), Enda Kenny a devenit cel de-al 15-lea premier PPE din statele membre ale Uniunii.
Dominația PPE asupra politicii europene e astfel consolidată.
Felul în care vor gestiona criza guvernele din familia PPE va influența definiția dreptei.
Inclusiv în România.
Dacă PDL va eșua, pesediștii vor exploata situația folosind termenii stângii, în vreme ce peneliștii se vor repoziționa la dreapta, pentru a trage folos și ei dintr-o asemenea nereușită.

Se împlinesc 100 de ani de când se serbează ziua femeii.
La mulți ani!
PS Am acordat un interviu Revistei 22, care poate fi citit și în ediția online.

London School of Economics e una dintre cele mai prestigioase universități din lume.
În ultimele săptămâni, LSE se află în mijlocul unui scandal.
Directorul său, Sir Howard Davies, a demisionat acum trei zile.
Gestul a venit după ce presa a scris că Davies, fost vice-guvernator al Băncii Angliei, acordase consultanță regimului libian în 2007.
Vineri, Davies a recunoscut de asemenea public că școala sa a primit în 2009 o donație de 300 de mii de lire de la o fundație controlată de fiul lui Gadhafi, care obținuse mai înainte un doctorat al prestigioasei instituții.
Teza susținută de Self al-Islam Gadhafi a fost intitulată “Rolul societății civile în democratizarea instituțillor globale”.
Titlul mi-a atras atenția, pentru că așa “sună” multe din propunerile pe care le fac studenții înainte de orice îndrumare din partea unui profesor.
Ei aleg cuvinte-cheie, care par a fi inevitabile, și uită că o cercetare trebuie să plece de la o problemă.
Măiestria unui profesor e arta de a stimula mintea studentului pe drumul căutării unei problematici, abandonând formulele goale pe care le impune discursul public conformist.
Oricine are o minimă experiență pedagogică simte imediat, văzând un titlu, ce șanse sunt ca, dincolo de el, să se afle o cercetare veritabilă.
Ideea că la LSE s-a putut susține o teză cu un titlu atât de vag mi se pare la fel de jenantă ca și suspiciunea de complicitate cu regimul Gadhafi.

Vă recomand comentariul lui Alin Fumurescu despre psihanaliză, bloguri şi reformă, pe platforma VoxPublica.
Adaug un scurt comentariu despre cronologia evenimentelor: când BPN a decis, acum aproximativ o lună, suspendarea din partid a celor trimişi în judecată, teritoriul nu a reacţionat. Rezistenţa a fost pornită – inclusiv de către membrii BPN! – doar atunci când ideea acestei sancţionări a fost formulată în chip articulat, prinsă într-un dispozitiv sistematic şi susţinută de… bloguri.
PS Citesc comentariul lui Victor Ponta despre suspendarea Preşedintelui pentru participarea la reuniunea liderilor PPE de la Helsinki şi nu-mi vine să cred! Oare fruntaşul PSD nu a aflat că, în afara şefilor de guvern, la reuniunile familiilor politice europene, iau parte şi şefii de stat? Pun întrebarea pentru că şi Ponta a fost ieri la o reuniune a socialiştilor de pe continent. Ce-i drept, socialiştii nu au prea mulţi şefi de guvern şi de stat în Europa… Liderul PSD nu a mers însă până la capăt: mai poate cere şi suspendarea comisarilor europeni dacă vreunul îndrăzneşte să intre în contact cu familia sa politică! Chiar aşa: cum îşi mai permite cineva să facă politică în Europa fără să ceară voie de la USL şi PRM?
UPDATE: E fascinantă solidarizarea pesediştilor de marcă – de la B.N.Duvăz şi Adrian Năstase la Victor Ponta – cu decizia celor care în PDL s-au auto-intitulat “talibani”. Parcă le-ar părea rău că nu au putut vota şi ei ieri în CNC al PDL…

În reuniunea de azi a CNC, am votat împotriva unei forme ciuntite de statut.
Nu voi răspunde atacurilor lansate de colegii mei din PDL, chiar dacă unele ar merita-o din plin. Voi preciza totuşi un singur lucru, pur factual. E vorba despre reproşul care mi-a fost făcut de Radu Berceanu, cum că nu am participat la şedinţa Colegiului Director de ieri. Lucrurile sunt simple: nu sunt nici membru al acestui for şi nici nu am fost invitat să particip. Dacă aş fi fost chemat, evident că aş fi mers. Singurul invitat să ia parte la lucrări a fost Sever Voinescu, dar nu în calitatea sa de suporter al modificărilor statutului, ci în cea de purtător de cuvânt al PDL.
Am pierdut o bătălie. Sper să nu pierdem – cu toţii – războiul.
Pentru că războiul nu e cu Macovei, Preda, Voinescu, ci cu adversarii din USL.
În plus, confruntarea cu USL are un arbitru.
E vorba despre cetăţean.

Mi-a atras atentia editorialul dlui Dinu Patriciu din Adevarul de azi.
Textul e interesant din trei puncte de vedere.
E vorba, in primul rand, despre informatiile vehiculate: aflam nu numai ca ministrul Muncii l-a sunat pe dl Patriciu ca sa il consulte, dar si ca proprietarul Adevarului recunoaste in textul adoptat de guvern o sursa mai veche, americana, refuzata acum cativa ani.
In al doilea rand, e interesant de observat gestul politic. Intr-adevar, Dinu Patriciu spune raspicat ca e favorabil Codului. Un penelist de acord cu o masura a guvernului e ceva atat de rar incat nu poate trece neobservat.
In fine, autorul editorialului speculeaza asupra Guvernului. “Pe mine, unul, m-ar bucura o solutie, din pacate, aproape imposibila. Guvernul sa cada, iar Codul sa treaca”. Patriciu nu a scris “imposbila”, ci “aproape imposibila”. Oare speculatia sa e bazata pe o informatie? Pe un calcul? Sau e doar un mod de a se distanta de guvern, dupa ce tocmai aplaudase una din deciziile acestuia? Nu vom sti, sunt convins, niciodata.