Posts from — January 2011

Azi a fost anuntata data la care se va tine conventia PDL.
Va fi o ocazie de a face bilantul, dupa guvernarile cu PNL (2005-2007), PSD (2008-2009) si UDMR-UNPR (din 2009 incoace).
Dar va fi si o ocazie de a discuta despre viitor, si mai cu seama despre anul electoral 2012. Constituirea aliantei politice de opozitie in jurul PSD se va fi realizat pana la mijlocul lui mai, asa ca va putea fi estimat impactul bipolarizarii scenei politice.
Last but not least, Conventia PDL va da masura capacitatii PDL de a se defini ca partid de dreapta, sincronizat cu curentul popular din Europa.

Salut anuntul făcut de Sorin Frunzăverde referitor la posibila sa candidatură in cadrul Congresului PDL.
Sorin Frunzăverde are o vastă experientă: a fost ministru, a condus lista la europarlamentare in 2007, e implicat acum la nivel local, dupa ce a fost ales presedinte de consiliu judetean.
Pluralismul face bine oricărei formatiuni politice si cu atat mai mult uneia aflate in dificultate.
Sper că o dată a Congresului va fi anuntată cat de curand.

Kelemen Hunor a anuntat ca UDMR vrea coborarea pragului electoral la alegerile locale, de la 5 la 3 la suta.
Daca sistemul de vot ramane unul inspirat de o filosofie proportionalista, cred ca pragul trebuie diminuat si la legislative.
Sa reamintim ca, dupa sporirea pragului electoral in 2000, doua partide au disparut din Parlament: PNTCD si PRM.
In aceeasi perioada, un singur partid neparlamentar a reusit sa patrunda in legislativ – PUR/PC – dar nu infruntand direct competitia, ci adapostindu-se la umbra PSD.
Pragul de 5% nu exclude deci partidele minuscule, ci descurajeaza actori cu adevarat noi.
Acesta e doar un aspect al partidocratiei made in Romania, dar unul important.

Ghipsul lui Victor Atanasie Stănculescu e refolosit. Până în zilele noastre.
Ultimii doi utilizatori sunt Crin Antonescu și Victor Ponta.
I-am văzut aseară, când, pentru două ore, s-au transformat în pseudo-comentatori ai postului RTV.
Cei doi justificau faptul că, ajutată de medicină, politica poate și – la limită – trebuie să blocheze dreptatea, curajul și demnitatea.
Cine nu trișează nu are loc în politică – iată principiul moral al cuplului Ponta-Antonescu!
Alături de doctori, erau convocați, pentru a afirma sus și tare acest principiu, prietenii unui baron local arestat, militanți de partid și ziariști. Toți foloseau, de fapt, cu cinism accidentul medical al președintelui CJ Argeș, pentru a-și apăra viziunea despre politică.
Rețeta e însă a lui Victor Atanasie Stănculescu. Ghipsul lui a fost preluat de toți cei care – direct sau indirect – s-au simțit deasupra legii, indiferent de regim și indiferent de partidul din care proveneau.
Mai trebuie spus că Ponta și Antonescu semănau până la identificare.
Alianța e gata!
Cred că nici nu mai trebuie să caute un semn electoral, încercând să combine trandafirii și săgeata.
Pot folosi desenul unui picior în ghips.
Am impresia că ghipsul e și materialul pe care îl căuta Adrian Năstase atunci când spunea că adversarii lui Traian Băsescu nu trebuie să fie un “partid de mămăligă”.

O dată cu îndepărtarea de la putere a lui Ben Ali dispare și unul dintre cele mai curioase sisteme de vot care se aflau în funcțiune.
E vorba despre un sistem electoral care includea o “cotă” pentru partidele de opoziție. Într-adevăr, în Tunisia, 25% din mandatele de deputați reveneau prin lege formațiunilor de opoziție! RCD, partidul hegemonic, avea nevoie de simularea concurenței și majoritatea competitorilor erau, de fapt, partide-satelit.
La alegerile din septembrie 2009, autoritățile au respectat cu maximă acribie limita legală: astfel, partidele de opoziție au avut 53 din cele 214 fotolii de deputat, adică 24,76%.

Faptul că Opoziția îl fluieră pe Traian Băsescu, inclusiv pe 24 ianuarie, nu trebuie să mire pe cineva.
Nu e loc de surpriză, mai întâi de toate, pentru că înțelegerea dintre PSD și ACD are aceeași substanță ca și, la timpul ei, așa-numita “monstruoasă coaliție” care l-a îndepărtat pe Cuza de la putere. Contestatarii care, deși diferiți prin nume, sunt solidari în ură nu s-au născut ieri. Tradiția politicii radicale e veche de când statul nostru modern.
Asta ne îngăduie, de altfel, să ne aducem aminte că A.I. Cuza a fost contestat cu multă forță și în termeni dintre cei mai colorați. El nu e, în istoria noastră, doar simbol al Unirii, ci și măsură a urii și a disprețului cu care se tratează românii între ei.
Elocvent în acest sens e un mic fragment din scrisoarea pe care Constantin Șuțu o trimitea sultanului înainte de celebra lovitură de forță de la 2 mai 1864:
“Dacă prea puternicul Împărat are milă de aceste provincii şi nu voieşte a le trăda unor tâlhari de drumul mare, să se milostivească înainte de 2 mai să ne mântuiască de biciu prin prea biruitoarele sale oştiri şi să ne scape de lepra ai cărei şefi sunt Prinţul şi adjutantul său primul ministru, visul dracului..”.
Prințul era Cuza, iar “visul dracului” – un anume Kogălniceanu.
Nu am făcut aceste observații pentru a forța apropieri istorice cu totul ilegitime. Dimpotrivă. Cred că e de prost gust să asemeni responsabili politici care au trăit epoci diferite, cu atât mai mult într-un demers cu intenție apologetică.
Am vrut doar să subliniez cât de greu își găsește loc moderația în viața publică din România.
Iar asta nu ține de persoane, ci de o anumită idee generală despre politică, înscrisă, dincolo de regimuri și de momente solemne ori banale, în viața unei comunități.

Marți am prezentat la Bruxelles, în sala Ana Politkovskaia de la Parlamentul European, raportul final al miisunii de observare electorală din Coasta de Fildeș.
De obicei, un asemenea raport e remis autorităților din țara care a organizat alegerile la o lună-două după scrutin.

Cum situația politică de la Abidjan e mai mult decât confuză, raportul nu a putut fi prezentat la fața locului.
Conferința de presă poate fi urmărită la http://eueom.eu/cotedivoire2010/home, inclusiv după 25 ianuarie.
UPDATE: Un scurt interviu pe situl Parlamentului: http://www.europarl.europa.eu/news/public/story_page/030-112304-021-01-04-903-20110121STO12291-2011-21-01-2011/default_ro.htm

Ieri, la Bruxelles, a avut loc o manifestație.
Obiectul protestului a fost “recordul” stabilit de politicienii belgieni: e vorba despre imposibilitatea de a forma un guvern la nu mai puțin de 224 de zile de la momentul scrutinului.
A fost depășită astfel, informează o depeșă France Presse, perioada (208 zile) de care au avut nevoie în 1977 olandezii pentru a forma un cabinet.
Recordul absolut e deținut de Irak, care a așteptat 298 de zile pentru a avea un guvern în 2009.

Polirom a editat volumul de povestiri ale lui Saul Bellow apărute cu câțiva ani înaintea morții sale.

“Bellow, spre încântarea noastră, este singurul prozator care poate să scrie despre suflet într-un mod care să nu sune demodat”, scria un cronicar de la The Spectator.
PS Duminică seara de la 20h, sunt invitatul lui Emil Hurezeanu și al lui Iosif Boda la RTV.

În seria pe care am inițiat-o la Nemira în urmă cu mai mulți ani, sub numele Biblioteca de politică, a apărut de curând, în traducerea Alexandrei Ionescu, volumul lui Pierre Rosanvallon intitulat Contrademocrația.
E o reflecție despre relația dintre legitimitate și neîncredere.

“Istoria democrațiilor reale este istoria unei tensiuni și a unei contestări permanente. Într-adevăr, legitimitatea și încrederea, elementele pe care teoria guvernării reprezentativ-democratice le împletise în mecanismul electoral au fost în permanență în dezacord. Aceste două calități politice, topite, în principiu, în rezultatul urnelor, nu au însă aceeași natură. Legitimitatea are o substanță juridică, de ordin strict procedural, produsă într-un chip perfect și absolut de alegeri. Încrederea este în schimb mult mai complexă. [...] Mai întâi, încrederea extinde calitatea legitimității, îmbogățindu-i natura procedurală cu o dimensiune morală (integritatea, în sensul cel mai larg al termenului) și cu una substanțială (grija față de binele comun). În al doilea rând, încrederea joacă un rol temporal: ea ne permite să presupunem că această legitimitate extinsă durează în timp.[...] În sfârșit, încrederea este o modalitate de economisire instituțională care ne scutește de o sumedenie de mecanisme de verificare și de colectare de probe. Or, disocierea dintre legitimitate și încredere a fost întotdeauna o chestiune centrală în istoria democrațiilor. Disocierea a fost regula, iar suprapunerea excepția [...] Reacțiile în fața acestei situații de fapt s-au dezvoltat în două direcții. Prima a presupus multiplicarea propunerilor și a experiențelor menite să întărească legitimitatea procedurală – prin creșterea frecvenței recursului la urne, prin dezvoltarea mecanismelor democrației directe, prin întărirea dependenței aleșilor – în scopul ameliorării democrației electorale. În paralel însă, am asistat la constituirea unui adevărat hățiș de practici, de verificări și de teste, de contraputeri sociale informale, dar și de instituții menite să compenseze diminuarea încrederii prin organizarea neîncrederii. Nu putem gândi democrația și nu-i putem reconstitui istoria fără a examina aceste ultime forme [...]. Contrademocrația nu este contrariul democrației, ci mai degrabă forma democrației care o irită pe cealaltă, democrația puterilor indirecte diseminate în corpul social, democrația neîncrederii organizate în fața democrației legitimității electorale. Contrademocrația se îmbină în sistem cu instituțiile democratice legale. Ea tinde să le prelungească și să le extindă efectele, oferindu-le contraforturi. Prin urmare, contrademocrația se cuvine înțeleasă și analizată ca o adevărată formă politică”.
Am reprodus aici un fragment ceva mai amplu decât fac de obicei atunci când semnalez cărți, întrucât am recunoscut în rândurile de mai sus vocea unuia dintre profesorii care m-au influențat cel mai mult pe drumul teoriei politice, în anii petrecuți la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.