Posts from — December 2010

Mai multă lume m-a întrebat de ce, atunci când am anunțat interviul din Revista 22 de săptămâna trecută aici, pe blog, nu am selectat pasajul despre Udrea & Titanic, pe care l-a citat apoi toată presa, preferând să vorbesc despre Schengen (v. infra, postarea din 14 decembrie).
Două motive sunt relevante:
1. Eram sigur că pasajul despre Udrea nu va fi ratat de niciun gazetar.
2. Aveam deja informații despre reținerea unor prieteni din PPE în chestiunea accesului nostru în Schengen și am sperat că acest semnal va fi reținut.
La cele spuse în interviul de acum o săptămână, vreau să adaug trei observații:
A. E important ca în chestiunea Schengen să fie afirmat rapid și – de ce nu? – într-un mod formal consensul clasei politice, cu atât mai mult cu cât a trecut ceva timp de când n-a mai existat o adevărată înțelegere a tuturor actorilor politici. De la intrarea în UE, nu cred să fi apărut un asemenea gest de solidarizare. Nu vă grăbiți să citați momentul declarării independenței Kosovo: atunci, s-au depășit multe fracturi și tensiuni din politica de la noi, dar UDMR nu a subscris punctului de vedere al celorlalte partide. N-a fost consens, ci o largă majoritate.
B. E important ca Franța, care e inspiratoarea blocării accesului în martie 2011, să fie tratată ca un partener, nu ca un adversar. E bine să nu uităm cât ne-a ajutat Franța în dosare precum intrarea în NATO sau aderarea la UE. Viața Europei nu se termină cu accederea noastră în spațiul Schengen: il existe aussi un après-Schengen.
C. Rolul președinției ungare a Uniunii (în următoarele 6 luni) și al celei poloneze (a doua parte a lui 2011) poate fi determinant. Dacă știm să-l folosim.
În general, cred că în acest dificil dosar, trebuie să ne arătăm demni și curajoși, nu plângăcioși și frustrați.

“August 1987, deci. Ce căuta românu’ (adică noi) în Nemția? Întrebați-i pe ai mei, ei au fost cu inițiativa. Tata în primul rând. Și mama, că s-a luat după mintea lui. Dacă mă gândesc mai bine, cred că erau un pic inconștienți. Soră-mea, o capră, s-a luat după ei. Iar eu, fără să reflectez prea profund, m-am pus la mintea lor. Pentru mine, a fost nevoie și de o derogare de la Centrul Militar. Abia mă liberasem din armată și, prin urmare, eram deținătorul unor secrete proaspete, importante chiar și pentru tovarășii de arme din Pactul de la Varșovia. Până la urmă, s-a înțeles că nu-mi voi trăda niciodată patria. Cu ceva pile și emoții, mi s-a aprobat ieșirea din țară. Așa am plecat – patru oameni mari într-un Trabant nomad – spre Berlin. Berlinul de Est. La Berlin, la Berlin! ziceam ca ostașul sovietic”, scrie Viorel Moțoc, într-un text intitulat “Eu și sora mea descoperim Europa, tata ne conduce pe drumul spre Berlin cu Trabantul, iar mama rămâne alături de noi orice-ar fi”, text inclus, alături de alte 29, în volumul editat de Bogdan Iancu sub titlul Prima mea călătorie în străinătate (Editura ART, 2010).

Islandezii au decis să renunțe la Constituția din 1944 și să încredințeze alcătuirea uneia noi unui grup de 25 de cetățeni.
Cum au fost desemnati cei 25?
Prin vot direct, dintre cei 522 care au dorit să facă acest lucru.
Fiecare aspirant a trebuit să aibă, la depunerea candidaturii, susținerea a minimum 30 de cetățeni.
Au fost excluși de la înscriere deputații din Althingi.
Cetățenii constituanți vor lucra din februarie până în vară.
Avem aici un minunat exemplu de încredere democratică.
La noi, doar juriștii prăfuiți și cu un limbaj obscur, care e de cele mai multe ori gol de sens, au încrederea clasei politice atunci când vine vorba despre Constituție.
Mai e ceva semnificativ: islandezii au considerat că răspunsul la criza teribilă pe care o traversează presupune și o nouă Constituție.
La noi, în schimb, criza – modestă în raport cu cea islandeză – e tratată punând în sertar revizuirea promisă, pentru a miza chipurile doar pe soluții tehnocratice. Iar daca se iveste un blocaj, toti politicienii tremura in asteptarea verdictului formulat de birocratii acri de la Curtea Constitutionala. Frazele lor intortocheate ascund interese partizane, iar robele lor au ajuns sa simbolizeze dspretul fata de cetatean.
Islanda cunoaște deja creșterea economică, România se mulțumește să și-o promită.
Depășirea crizei e, de fapt, corelată în mod semnificativ cu încrederea în cetățeni si in capacitatea lor politica.
Nici calculele seci și ilizibile ale tehnocraților, nici raționamentele birocraților justiției constituționale nu vor scoate Romania din criză.

Polirom ne oferă o primă încercare a unor autori români de a vedea sportul cu ochii sociologiei și ai antropologiei.

Cu ajutorul unor referințe clasice – Elias, Huizinga etc. – , dar și al unor autori de cursuri de sociologia sportului din Universități europene, Cristina și Nicu Gavriluță propun analiza unor fenomene despre care se discută mult în ultimele decenii, precum dopajul sau agresivitatea.
Adaug acestui volum un atlas din foarte utila serie publicată de Editions Autrement, consacrat sportului mondial, cu secțiuni distincte despre difuzarea sportului, despre miza sa geopolitică, despre piața mondială a sporturilor, ca și despre relația global-regional-local din perspectiva sportivă. Atlasul, alcătuit de trei profesori de geografie, Pascal Gillon, Frederic Grosjean și Loic Ravenel, a ieșit acum câteva luni de sub tipar.

Discuțiile iscate în jurul votului în cazul Ridzi acoperă o plajă foarte largă.
Într-un fel, toată viața noastră politică recentă încape în spațiul delimitat – la dreapta – de comentariul lui Sebastian Lăzăroiu și – la stânga – de cel al lui Adrian Năstase.
Consilierul Președintelui anunță o catastrofă la urne pentru PDL, atâta vreme cât partidul condus de Emil Boc a ajuns să semene cu varianta Adrian Năstase a PDSR.
În schimb, fostul premier Năstase ține să revendice un profil aparte al cazului său și îi amenință pe apropiații lui Băsescu că vor plăti nu doar politic, ci și juridic după ce președintele își încheie mandatul.
Cele două declarații ilustrează foarte bine motivele pentru care România a fost așezată și e menținută sub un mecanism de cooperare și verificare în domeniul justiției (MCV): e vorba despre tentația de a da oricărui gest politic o interpretare electorală și nu una instituțională, e vorba despre refuzul de a accepta separația dintre puterea legislativă și cea judecătorească, e vorba despre incapacitatea elitelor politice de a realiza un consens anti-impunitate.
După ce într-o țară candidată precum Croația un fost premier e arestat pentru corupție, va fi foarte greu ca o țară membră să-și convingă partenerii europeni că MCV trebuie ridicat făcând doar declarații de bune intenții.
Președintele a spus ieri public că intrarea în Schengen e, în viziunea unor state europene, condiționată de ridicarea MCV.
Asta înseamnă că prețul pentru impunitatea unor politicieni va fi plătit de cetățeni.
Mie nu-mi convine.

Ce e mai absurd?
Să faci drumul de la București la Strasbourg, precum Vadim Tudor, pentru a propune ridicarea la Brașov a unei statui mai înalte decât Colosul din Rhodos sau să rămâi în Capitală pentru a vorbi, ca primar, despre organizarea unei Olimpiade într-un oraș în care administrația are nevoie de 10 ani pentru a ridica un pod peste calea ferată?
Greu de decis…
Mai ales că, nu cu mult timp în urmă, Sorin Oprescu a fost vedeta Congresului PRM.

În ultimele zile, a fost pus în circulație scenariul potrivit căruia Traian Băsescu ar intenționa să-l copieze pe Vladimir Putin, devenind premier după ce își va duce la bun sfârșit al doilea mandat prezidențial.
Autorii zvonului au uitat să menționeze cum își va asigura T.Băsescu sprijinul unui partid hegemonic, care să joace rolul Rusiei Unite, adică să poată susține o rocadă de felul celei care i-a angajat pe Medvedev și Putin.
Chiar dacă Traian Băsescu ar găsi un premier cu o popularitate mai mare decât E. Boc, e evident că el nu are și un partid hegemonic.
Singurul partid care a avut o asemenea structură a fost FSN în 1990.
E practic imposibil ca, în următorii patru ani, să apară în România o copie a FSN.
Indiferent că ar fi vorba despre un partid nou sau unul vechi, sistemul e în așa fel construit încât blochează articularea unei ample majorități monocolore. Nici măcar Ponta nu mai visează la așa ceva.
De fapt, cred că punerea în circulație a zvonului are mai degrabă rostul de a sugera o apropiere între România și Rusia, căutând o delegitimare a Președintelui în ochii publicului care se recomandă ca liberal.
Mă rog, eu cred că scenariul e mai degrabă scris pentru ignoranți decât pentru liberali adevărați.

Parlamentul European a votat astăzi nu doar bugetul pe 2011, ci și Inițiativa cetățenilor europeni.
Acesta e un instrument prevăzut în Tratatul de la Lisabona și care va democratiza regimul politic european.
De ce? Pentru că de acum cetățenii din statele membre dispun de dreptul de inițiativă legislativă.
De fapt, va fi nevoie de minimum 1 milion de cetățeni din minimum o pătrime din statele membre, iar cota fiecărui grup de cetățeni dintr-o țară e calculată pornind de la numărul de deputați în PE al țării respective multiplicat cu 750.
Pentru România, asta înseamnă 24750 de cetățeni.
Cifra e interesantă, mai ales dacă o comparăm cu cea prevăzută în Constituție și care privește inițiativa legislativă în plan național: articolul 74 al actului fundamental spune că e nevoie de 100.000 de cetățeni cu drept de vot venind din minimum un sfert din județele țării pentru ca o inițiativă a cetățenilor să ajungă pe masa Parlamentului.
Dacă punem față în față amenajarea celor două drepturi de inițiativă legislativă pentru cetățenii din România, vedem că raportul este de 1 la 4. În favoarea Europei.
Nu e oare aceasta o nouă materie constituțională care ar trebui supusă revizuirii?
Sunt, desigur, conștient, că revizuirea nu (mai) e pe agenda publică de la București.
Va veni însă și momentul în care drepturile cetățenilor vor fi mai importante decât agitațiile politicianiste.
Dacă partidele nu vor sau nu înțeleg necesitatea unui asemenea moment, cetățenii fie le părăsesc, fie le disprețuiesc.
Ceea ce în politică e cam același lucru.

Am acordat un interviu Revistei 22, în care vorbesc, între altele, despre relația PDL cu opinia comună:
“Oamenii îmi spun pe stradă două lucruri. Unii mă învinovățesc pentru eșecul guvernării, așa că sunt silit să apăr ce e de apărat și să compătimesc pe oricine o duce greu. Alții, în schimb, mă felicită pentru că spun lucrurilor pe nume. Nimeni – repet: nimeni – nu mi-a spus ce zic șefii PDL, și anume că avem o guvernare mai bună decât toate cele precedente și că eu nu mai trebuie să vorbesc liber. Din două, una: ori mai-marii PDL au pierdut contactul cu oamenii simpli, ori se hrănesc cu iluzii. Când cineva îmi va vorbi pe stradă așa cum vorbesc I.Oltean sau Gh.Flutur, atunci voi ști că am o problemă”.
O temă abordată e și intrarea în Schengen:
“E un punct crucial pe agenda din 2011. Un succes ar aduce un plus palpabil pentru cetățeni. Un eșec ar fi un dezastru pentru guvern. Există câteva semne îngrijorătoare. Inclusiv în familia PPE. E nevoie de capacitate de negociere și de inteligență, pentru că de-acum totul e politic. Ceea ce înseamnă că nu ne putem refugia în spatele unui dosar strict tehnic. Va fi un test pentru nivelul nostru de europenizare”.
Interviul conține referințe la poziția Elenei Udrea în partid, la influența Președintelui asupra PDL, dar și la statutul partidului.
N-am ocolit problema corupției sau pe cea a viitorului congres PDL.

Proza politică produsă de Victor Ponta are o calitate îndoielnică.
E regretabil că social-democrația se diluează într-o compunere cu draci & drăcușori.
Rămâne ca electoratul să spună dacă acceptă o asemenea degradare.
Eu sper că nu se va întâmpla așa ceva.
Ceea ce e inacceptabil este însă faptul că Victor Ponta strecoară în discursul său un îndemn explicit la violență.
“Să-l pocnim pe unde-l prindem!”, cere președintele PSD oricărui cetățean care l-ar întâlni pe Președinte.
Victor Ponta nu știe oare că democrația și apelul la violență sunt incompatibile?
Liderul PSD spunea că a fost în Piața Universității în 1990.
Citind apelul său, încep să cred că a ajuns acolo pentru a aplauda mineriada, nu pentru a cinsti libertatea și non-violența.
UPDATE: Cu sprijinul aceluiași Ponta, Mircea Geoană a obținut ceea ce scriam acum câteva zile că și-a dorit, și anume să devină victima propriului său partid. După ce n-a mai fost bun de șef la PSD, rămânând însă președinte la Senat, iată că Mircea Geoană nu mai e tolerat nici măcar ca simplu membru în organizație, dar merită încrederea fostului său partid pentru a doua poziție în stat! În versiunea social-democrată, inspirată de teama de draci și drăcușori, politica devine cu adevărat coerentă, generoasă și atrăgătoare…