Posts from — September 2010

Parlamentul European se află din nou în sesiune la Strasbourg, de azi până joi.
Înainte de reunirea plenului, a avut loc, ca de obicei, ședința grupului politic.
Membrii grupului PPE au evocat mai întâi memoria lui Egon Klepsch, fost președinte al PPE (1977-1982, 1984-1992), ca și al Parlamentului European (1992-1994), apoi au salutat victoria coaliției de centru-dreapta din Suedia la alegerile de ieri. După stabilirea strategiei de vot pentru zilele următoare, a avut loc o dezbatere politică: un deputat din Luxemburg a criticat atacurile la adresa țării sale lansate de mai mulți politicieni francezi. Am criticat, la rândul meu, declarația făcută ieri de purtătorul de cuvânt al UMP, care a cerut blocarea intrării în Schengen a României. Deputații francezi din PPE au răspuns cu eleganță celor două critici.
În plen, s-a petrecut ceva neașteptat și, aș zice, neserios. Plecând de la anunțata grevă din Franța de joi, grupul conservator a cerut ca sesiunea de vot care urma să se țină în respectiva zi la prânz să fie anulată. Deși PPE a votat împotriva propunerii, aceasta a trecut.
Tot greva de joi a redeschis, de altfel, dezbaterea despre reunirea în plen la Strasbourg. Există mai mulți adversari ai deplasării lunare în Alsacia, ei profitând de fiecare ocazie ivită pentru a contesta deplasarea de la Bruxelles. Toți aceștia uită că, potrivit tratatelor europene adoptate de-a lungul vremii, sediul PE e la Strasbourg, iar Bruxelles e doar locul reuniirii comisiilor.
PS Salut deschiderea blogului Monicăi Macovei, ca și reamenajarea blogului lui Mihail Neamțu. Ambele adrese sunt deja în blogroll.

În timpul alegerilor legislative de ieri din Afganistan, 22 de persoane au fost ucise și aproape 100 au fost rănite, conform unei depeșe AFP, care citează surse NATO.
Aceleași surse consideră că e un progres față de scrutinul prezidențial de anul trecut, când numărul morților a fost de 57.
Alegerile nu aduc peste tot liniște…

În Slovacia are loc astăzi un referendum, în cadrul căruia cetățenii se vor pronunța asupra reducerii numărului de deputați de la 150 la 100.
Nu se știe însă dacă va fi atins pragul de participare care să îngăduie validarea consultării referendare.
La noi, reducerea numărului de parlamentari a fost dată uitării, în ciuda faptului că referendumul pe această temă a fost validat.
UPDATE: Participarea a fost de doar 22,84%.

O zi fără politică: sunt la Marsilia, pentru un juriu de doctorat. Sunt cu atât mai bucuros cu cât teza va fi susținută în filiala din acest oraș a facultății pe care eu însumi am urmat-o: Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.

PNL a anunțat că va continua să boicoteze întâlnirile cu Președintele. Aria boicotului s-a extins de la Palatul Cotroceni la clădirea Parlamentului. La drept vorbind, e o soluție mai pașnică decât mini-revolta lui Vadim Tudor din decembrie 2006, atunci când Traian Băsescu condamna regimul comunist. Întrebarea e dacă boicotul e și expresia unei sensibilități democratice veritabile. În principiu, această sensibilitate include un respect minim pentru adversar. Dacă nu mai poți da ochii cu el, mai ales atunci când reprezintă o instituție, pasiunea democratică e veștejită.
Tot sensibilitatea democratică impune o minimă luciditate. În acest sens, prin anunțarea unui guvern din umbră, PNL o apucă pe un drum complet greșit.
De ce spun asta?
Un guvern din umbră are sens într-un sistem bipartizan, adică într-un sistem în care două partide se succed la putere, fiecare alcătuind – atunci când câștigă alegerile – un guvern monocolor. Când partidul A e la putere, iar B în opoziție, B va determina pentru fiecare post guvernamental în parte o alternativă la ministrul din partidul A aflat în funcție. Atunci când B va ajunge la putere, garnitura sa va lua locul guvernului căruia i se opusese. Cei din umbră trec la lumină. Un guvern din umbră e o combinație de critică politică (post pe post) și de promisiune (tot post pe post).
Un asemenea guvern își pierde însă sensul atunci când sistemul nu e bipartizan și guvernele nu sunt monocolore, ci multicolore, bazate, deci, pe o coaliție. Nu poți interpreta partitura unui post ministerial atunci când ai de purtat o negociere post-electorală.
În România, din 1992 încoace, niciun guvern nu a fost monocolor. Actualul sistem de vot, ca și particularitățile legate de reprezentarea minorităților, fac extrem de improbabilă trecerea la un sistem bipartizan. De altfel, PNL a fost marele apărător al unui sistem proporțional de vot, care duce peste tot la fragmentarea spectrului politic și, în consecință, la distribuirea puterii în guverne multicolore.
E drept că PSD se auto-amăgește cu perspectiva guvernului monocolor. Victor Ponta își calmează trupele promițându-le că îi va impune lui Traian Băsescu numirea unui premier PSD după ce acest partid va avea majoritatea absolută în 2012. Oricine are dreptul să se înșele… Dar, dincolo de iluziile domnului Ponta, nu PSD propune acum un guvern din umbră, ci PNL! Un partid care a reușit, ce-i drept, să se stabilizeze în ultimii doi ani la 20%. Până la 50% mai e însă mult. Foarte mult. Nu cred că vreun penelist normal constituit crede că partidul său va avea majoritatea absolută peste doi ani.
Și atunci, din două, una: ori PNL reia și dezvoltă iluziile PSD, ori avem de-a face cu o formă de amăgire a electoratului. Vanitate sau minciună? Sau puțin din ambele?
Indiferent de răspuns, e la fel de grav.
Pentru că, în combinație cu boicotul comandat pe teritoriul Parlamentului, iluzia și/sau înșelătoria conținută de ideea guvernului din umbră dau un aer fals politicii.
În România, avem nevoie (și) de adevăr.

În ședința de grup din această dimineață, deputații PPE au avut pe agendă pregătirea sesiunii de la Strasbourg de săptămâna viitoare (cu un consistent pachet de reglementări financiare), dar și o întâlnire cu trei militanți pentru democrație din Cuba, eliberați din închisoare de regimul lui Castro, cu condiția de a nu se mai întoarce vreodată în țara de origine.
Antonio Diaz, Ricardo Gonzalez și Alejandro Gonzalez-Raga au descris confruntarea lor cu regimul, dar și condițiile odioase din închisoare. Cea mai impresionantă a fost mărturia lui Ricardo Gonzalez, jurnalist de profesie, care a făcut temniță grea, pentru că a vorbit public despre calitatea execrabilă a pâinii oferite de guvernul cubanez cetățenilor.
Cei trei au cerut grupului PPE să mențină izolarea politică a Cubei. Unul dintre deputații prezenți a criticat dur poziția dnei Ashton în această privință, spunând că pentru Înalta Reprezentantă, “Cuba libre e numele unei băuturi, nu al unui ideal politic”.
“PPE va veghea ca poziția UE față de dictatura cubaneză să nu se schimbe”, a conchis președintele grupului, Joseph Daul.

De când mentorul său Adrian Năstase i-a spus că trebuie să se pregătească pentru a fi premier, Victor Ponta se întrece pe sine.
Într-adevăr, nu e săptămână fără ca fruntașul PSD să mai treacă un test sportiv: dacă nu e un meci de fotbal, eventual cu măscări spuse pe teren, atunci e sigur un nou raliu!
Deși e mai puțin vizibilă pentru presa people, e sigur că nici formarea intelectuală nu e neglijată de Victor Ponta. Progresele sunt vizibile. O dovedește faptul că, dacă acum 2-3 săptămâni, fruntașul PSD cerea suspendarea Președintelui, ieri a solicitat trimiterea acestuia direct la închisoare.
Câtă subtilitate! Ce ferme convingeri democratice! Cât rafinament! Ce viziune generoasă!
Singurul care dă semne că ar putea amenința excelența politică a dlui Victor Ponta e un fost aliat al său, acum dușman de moarte: e vorba despre ministrul Apărării. Într-adevăr, ce poate fi mai binevenit acum, când sute de mii de profesori și medici își văd salariile diminuate cu 25%, decât anunțul făcut ieri de Gabriel Oprea că pensiile militarilor vor crește? Nu e un motiv de satisfacție pentru orice profesor să afle că un maistru militar e plătit regește nu doar când e în activitate, ci și la pensie? Nu e încântat un chirurg să afle că un general în retragere va fi în continuare mai important socialmente și mai bine plătit decât un șef de clinică?

La referendumul de duminică, 58% dintre turci au spus evet (adică da) modificării Constituției.
Considerată un test politic important pentru premierul Erdogan, în confruntarea sa cu opoziția kemalistă, consultarea referendară a vizat în special reamenajarea puterii judiciare.
“Avem nevoie de o Constituție a poporului, nu de o Constituție a militarilor” – acesta a fost mesajul politic principal transmis de premier suporterilor săi, cu dorința de a slăbi tabăra laică, în mod tradițional asociată cu militarii.
Reforma constituțională nu a cuprins, din păcate, și aspecte ale sistemului electoral, pragul de 10% pentru intrarea în legislativ rămânând, de pildă, în vigoare. E un aspect care a nemulțumit profund comunitatea kurzilor. Aceștia au și boicotat în numeroase locuri alegerile, în ciuda amenzii de circa 12 euro pentru absența de la urne, Turcia fiind una dintre țările care practică votul obligatoriu.
Va fi interesant de văzut în ce fel va folosi în următoarele luni guvernul turc victoria în referendum nu doar pe plan intern (în perspectiva alegerilor din 2011), ci și în relația cu UE, mai ales în condițiile în care mai multe voci europene au considerat că, în ultima vreme, Turcia își asumă o politică externă mult prea diferită de cea concepută la Bruxelles.
Într-un comentariu difuzat duminică pe propriul său site, Jean-Dominique Giuliani, președintele Fundației Robert Schuman, rezuma atitudinea recentă a Turciei folosind formula: “pare să fie mai interesant să te pui în fruntea mândriei musulmane decât să fii un exemplu de islam laic” și sugera Uniunii Europene să ceară de-acum oricărui candidat la aderare alinierea la politica externă comună.

Excelentă inițiativa Editions de l’Université de Bruxelles de a retipări, la aproape o sută de ani de la apariția ei, lucrarea lui André Siegfried Tableau politique de la France de l’Ouest sous la Troisième République!

Este vorba despre una dintre operele fondatoare ale domeniului științei politice, care debutează cu celebrele cuvinte: “j’ai remarqué souvent, dans les élections, que les opinions politiques sont sujettes à une répartition géographique”. Devenită banală astăzi, această observație a dat naștere unei întregi reflecții științifice.
Prefața ediției actuale este semnată de Christian Vandermotten, unul dintre cei mai importanți geografi electorali de azi.

“Explorez experiențele de viață ale imigranților români prin focalizarea pe proiecte de viață, remitențe sau comunicarea pe care o au cu cei de acasă… În primele trei capitole prezint emergența noului sistem de migrație din România postdecembristă, cu referire la principalele procese care îl condiționează (exodul sașilor, recesiunea din anii 1997-1999, căderea navetismului rural-urban, impunerea migrației de revenire de la oraș la sat ca flux dominant în migrația internă, trecerea de la ideologia socială orașul salvează satul la ideologia străinătatea este soluția etc.). Tot aici prezint profilul etapelor procesului de emigrare temporară în străinătate. Ultimele trei capitole ale lucrării sunt o incursiune în lumile sociale ale migrației românești de dată recentă pentru munca în străinătate. Ferestrele esențiale prin care “privesc” această lume sunt remitențele trimise acasă, dorințele sau planurile de revenire în țară și comunicarea cu cei din țara de origine. Din comparațiile multiple pe care le fac rezultă că efectul de ultim val la imigrare este, de multe ori, mai important decât un presupus efect de etnicitate în explicarea problemelor de integrare a imigranților și, în genere, a transnaționalismului” – așa își prezintă lucrarea apărută recent la Polirom profesorul Dumitru Sandu.

Întrebările luate în seamă de către autor te împing să citești volumul pe nerăsuflate:
“Ce a determinat ca valurile de plecare la lucru să fie atât de puternice? Sărăcia? Desigur, aceasta este un factor în condițiile în care România se află pe penultimul loc în UE sub aspectul dezvoltării economice (cu un PIB de 47% din media UE în 2008), pe ultimul loc în privința dezvoltări sociale (cu speranță de viață la naștere minimă, de 73,03 ani, în perioada 2006-2008, și mortalitate infantilă maximă, de 11 la mie – INS, 2009) și tot pe penultimul loc în privința stocului de satisfacție față de viață (cu 47% persoane mulțumite de felul în care trăiesc, față de 77% media pe UE, conform datelor din Eurobarometrul 70 din toamna anului 2008). Și, totuși, nu săracii au fost cei care au plecat cel mai mult din țară.
De ce rata remitențelor pe locuitor este atât de mare în România și, în genere, în banda estică a UE? Pentru că solidaritățile sunt mai puternice, pentru că migranții sunt plecați de mai puțină vreme de acasă și nu apucat să uite sau pentru că deprivarea relativă este mai accentuată?
De ce revenirile acasă în timp de criză au fost mult sub nivelul așteptărilor publice difuze? Pentru că, acasă, criza este mai grea decât în țările dezvoltate? Pentru că numai banul nu mai este de ajuns pentru a determina revenirea și este nevoie și de un mediu instituțional de viață comparabil cu cel din țările de imigrare?
Dacă atât de mulți oameni au trăit experiența străinătății sau atât de multe familii sunt puternic conectate la ce se întâmplă în “afară”, de ce nu sunt semne că mentalitățile se schimbă? Sau se schimbă și noi nu conștientizăm suficient acest lucru? Nu cumva nemulțumirea puternică față de instituții și voturi care susțin schimbările instituționale vin și din direcția foștilor migranți în străinătate sau a rudelor celor care lucrează în străinătate? NU cumva segmentul de populație cu orientare modern-critică din România s-a extins în liniște, dar sigur prin cei care au avut experiența străinătății?”