Posts from — September 2010

La Flammarion au apărut zilele trecute două volume semnate de cel care mi-a fost îndrumător al tezei de doctorat de la EHESS: Pierre Manent. Am rămas profund atașat de felul în care gândește dascălul meu, așa că îmi face plăcere să semnalez că primul dintre volume – intitulat Les métamorphoses de la cité. Essai sur la dynamique de l’Occident – este istoria a ceea ce Manent consideră a fi cele patru mari forme politice zămislite în Occident: cetatea, Imperiul, Biserica și națiunea.

Al doilea volum – publicat sub titlul Le regard politique – este un lung dialog cu Bénédicte Delorme-Montini, care retrasează parcursul intelectual al filosofului politic francez. Iată un scurt fragment, în propria-mi traducere:
“Interesul meu pentru politică a fost extrem de precoce. Îmi vine să spun că s-a născut atunci când au ajuns americanii în grădina bunicii. Aveam șapte ani. Într-o zi de vară, mă foiam în jurul tatălui meu, foarte încântat că sunt băiat mare și îl ajut să facă nu știu ce. Împins de fericirea clipei, îi spun ceva auzit de bună seamă la școală, și anume ce tipi formidabili par americanii. Răspunsul tatălui meu a fost atât de usturător încât îmi amintesc ce șoc am avut și cât de decepționat am fost. Așa a început experiența mea politică. Cum sentimentele pe care le trăisem cu privire la americani fuseseră atât de tare contestate, am înțeles într-un chip obscur, dar cu mare forță că există subiecte care suscitau opoziții violente și că opinia tatălui meu putea fi foarte diferită de opinia tovarășilor mei de școală. Pe scurt, experimentasem caracterul conflictual al vieții politice, descoperisem pasiunea politică. Nu e deloc rău să afli că politica e ceva conflictual în care sunt mai mereu amestecați americanii”.

Am văzut că fostul președinte Ion Iliescu a declarat ieri că gestul actualului președinte de a renunța la includerea poliției rutiere în coloana oficială e o încălcare a Constituției.
Aș vrea să știu și eu care e articolul pe care domnia sa îl avea în vedere.
Cred că Ion Iliescu, care a avut de înfruntat la rândul său procedura suspendării în 1994, e ultimul care ar trebui să se refere în mod vag la o asemenea chestiune.
I-aș fi, de aceea, recunoscător dacă mi-ar indica articolul cu pricina.

Mă bucură vestea că Teodor Baconschi a intrat în PDL. Suntem pentru a patra oară colegi.
Mai întâi, am fost alături în 1990, în prima generație de bursieri români la Paris. Ne-am regăsit în echipa formată de Mihai Răzvan Ungureanu la MAE în 2005, apoi la Președinție, în calitate de consilieri ai lui Traian Băsescu.
Îi doresc lui Teodor Baconschi să aibă parte de o primire mai bună decât am avut eu în PDL. Nu că n-aș fi fost bine primit, dar într-un partid mare e întotdeauna loc de progres! N-a ajuns progresul monopol al stângii…

Președintele a calificat incidentele de vineri ca o subminare a autorității statului și a cerut premierului să reacționeze la situația creată.
Cum diagnosticul e pus de cel care, potrivit Constituției, reprezintă statul, e evident că răspunsul Guvernului va trebui să fie adaptat la gravitatea faptei.
Să nu uităm că Ministerul care a fost pus în cauză e agentul care va trebui să gireze în scurt timp un obiectiv politic major al României, și anume accesul la spațiul Schengen.
În asemenea încercări, e nevoie de gesturi ferme și prompte. Premierul Boc are ocazia de a oferi o mostră de curaj politic.
Altfel, nu doar guvernul, ci regimul în întregul său va trece prin clipe foarte dificile.
UPDATE: Salut demisia lui Vasile Blaga, ca un semn de responsabilitate.

Solidaritatea domnilor Ponta și Antonescu cu polițiștii care merg la proteste pretins sindicale înarmați și care fac marșuri neautorizate încheiate cu lozinci dezonorante în fața Palatului Cotroceni nu e de mirare, dacă e judecată ca gest pur politic: în fond, opoziția lor radicală e sprijinită de invectivele rostite de orice cetățean nervos. În starea în care se află acum, PSD și PNL nu le pot refuza unor polițiști politizați dreptul de a-și vărsa năduful.
Singura problemă ar fi revendicarea ideologică, de vreme ce fruntașul PSD se declara un continuator al lui Che Guevara, iar cel PNL – al doamnei Thatcher.
Dar, din câte îmi dau seama, în ultima perioadă, celor doi nu pare să le pese foarte tare nici de idei politice și, în general, nici de ce anume îi separă. Când vorbesc despre separație, mă refer, desigur, la trecut.
Pentru că, altfel, asemănarea dintre PSD și PNL este azi atât de puternică încât mă mir că nu a apărut încă proiectul de unificare a celor două forțe politice.
O asemenea unificare ar modifica profund peisajul nostru politic. E oare ea posibilă? Dar utilă?
PS Vă recomand blogul lui Mihai Polițeanu și pe cel al lui Cătălin Tolontan, aflate de azi în blogroll.

Sâmbătă la 21h30, voi fi în studioul Antenei 3, la invitația Alessandrei Stoicescu.

Dintr-un mijloc care ar trebui să fie folosit în situaţii excepţionale, suspendarea Preşedintelui a devenit ceva foarte banal.
Ea e invocată, mai precis, ori de câte ori adversarii Preşedintelui simt nevoia să îi dea replica.
Această lipsă de imaginaţie are efecte variate. Unul dintre ele este treptata desprindere a suspendării de cadrul constituţional iniţial.
Banalizată, suspendarea tinde să devină un substitut al moţiunii de cenzură care îl are drept ţintă pe şeful statului, nu pe cel al guvernului. În interpretarea aceasta, Preşedintele trebuie demis nu pentru că a încălcat Constituţia, ci pentru că a nemulţumit o majoritate parlamentară.
Efectul paradoxal – pe termen lung – al banalizării suspendării este prezidenţializarea regimului. Din două motive.
Primo: pentru că exagerează importanţa Preşedintelui în cadrul regimului, în detrimentul premierului.
Secundo: deoarece, fiind greu de presupus că suspendarea se va banaliza şi în fapt, nu doar în discurs, contestarea permanentă îl va obliga pe Preşedinte să caute să fie liderul majorităţii parlamentare. Adică să controleze şi, la limită, să îl domine pe premier.
De la eşecul suspendării din 2007 încoace, regimul e în criză.
Motivul e acela că partidele au stimulat prezidenţialzarea (prin mecanismul descris mai sus) şi, simultan, au contestat-o, niciunul dintre ele neavând curajul politico-intelectual de a susţine trecerea la un regim prezidenţial.
De altfel, în afară de Preşedinte, nimeni nu pare tentat să pornească dezbaterea despre schimbarea actualului cadru constituţional.

Am cerut în plenul PE ca Uniunea să interzică importul de produse create în lagărele de reeducare prin muncă din China (laogai).

Ieri seară, la Parlamentul din Strasbourg, la o emisiune pentru France Inter, pe care o puteți asculta la http://sites.radiofrance.fr/franceinter/em/telephone-sonne-europe/

Sâmbăta viitoare va fi difuzată la TV5monde, ca și la RTBF (înainte de jurnal) emisiunea Bar de l’Europe, pe care am înregistrat-o acum câteva zile la Bruxelles. Anunțul – la adresa http://www.tv5.org/cms/chaine-francophone/programmes/p-80-s1-z6-lg0-LE-BAR-DE-L-EUROPE.htm?prg_id=277708

Oare sociologii care realizează sondaje de opinie știu că Traian Băsescu nu mai poate candida la președinție?
Dacă răspunsul e afirmativ, oare de ce îl mai trec între posibilii candidați?
Întrebarea nu e retorică.
Cine nu a înțeles că Președintelui nu-i pasă de sondaje a apucat-o pe un drum foarte greșit.
Traian Băsescu e, în mod evident, dispus să își asume orice cost politic pentru modernizarea României.
O dovedește discursul rostit azi în Parlament, care începe cu o referință la curaj și se încheie cu una la binele public.