Posts from — August 2010

În cursul dimineții, am participat la grupul de lucru afaceri externe al PPE, pe agendă aflându-se teme foarte diverse: asistența financiară pentru Moldova, relațiile comerciale cu Turcia, acordul de liber schimb UE-Coreea, coordonarea europeană în privința exportului de arme, situația din Iran și aderarea Macedoniei. Timp de două ore, în pregătirea sesiunii plenare de săptămâna viitoare, s-a căutat un acord referitor la toate aceste chestiuni și s-au făcut înscrierile la cuvânt în numele grupului nostru politic.
La începutul amiezii, am participat la o întâlnire cu Kristalina Gheorghieva, pe tema ajutorului umanitar al UE în Pakistan, după inundațiile catastrofale din această țară. Unul dintre aspectele discutate a fost vizibilitatea acțiunii europene, în condițiile în care presa a criticat faptul că, deși UE este cel mai important contributor la efortul umanitar, televiziunile nu înfățișează decât ajutoarele înscripționate cu drapelul american.
În fine, am avut o discuție cu secretarul de stat francez Pierre Lellouche despre politica franceză referitoare la romi, aceasta fiind și tema unui interviu pe care l-am acordat RFI.

Am acordat un interviu ziarului Adevărul, în care explic sursele blocajului politic actual, care a făcut ca PSD să viseze la guvern monocolor, iar PNL – la bipartidism.
PS De astăzi, am reluat naveta București-Bruxelles/Strasbourg.

În ultimul timp, unii dintre membrii PNL au căpătat obiceiul de a spune – în loc de PDL – doar PD. L-am auzit și ieri pe dl Antonescu vorbind despre Partidul Democrat în loc de Partidul Democrat Liberal.
Nu știu care este motivul. Cel mai probabil, peneliștii sunt mâhniți, pentru că nu au monopolul asupra sensibilității liberale și vor să sublinieze că locul liberalilor (din societate, y compris din alte partide) e în PNL. Alt motiv ar putea fi acela că trecerea unui grup de membri PNL în tabăra Președintelui nu a fost digerată nici măcar acum, la câțiva ani după ce s-a produs. Un al treilea motiv ar putea fi dorința PNL de a sublinia că PDL e dominat la nivel organizațional de mai mulți membri ai fostului FSN, cu care unii peneliști au fost complici la începutul anilor 90, pentru a se separa mai târziu în mod aparent ireconciliabil.
Indiferent de motiv (sau de motive), folosirea numelui PD în loc de PDL e un gest foarte puțin… liberal.
De ce spun acest lucru?
Nu e vorba doar despre faptul că PDL cuprinde pe lângă foști membri ai FSN/PD sau ai PNL, și persoane care nu au fost nici în PNL, nici în PD. Acestea sunt date sociologice, veți spune, dar miza e, în mod evident, ideologică. Aici avem o dificultate.
Atunci când este vorba despre chestiuni ideologice, cel mai bine ar fi, desigur, ca discuția să se poarte în termeni preciși. Economia și regulile ei, morala și impactul acesteia asupra societății, modul în care e exercită puterea, funcțiile statului și multe altele ar trebui să fie supuse unui examen minuțios și unei dezbateri de substanță pentru a vedea ce anume apropie și ce anume separă persoanele și organizațiile care își asumă principii sau idei care poartă același nume.
Din păcate, disponibilitatea pentru asemenea dezbateri tinde spre zero. Eu l-am invitat în repetate rânduri pe dl Antonescu la dialog, dar domnia sa nu și-a găsit până acum timp sau a considerat că un președinte de partid nu poate discuta cu oricine pe orice temă. Nu mi-am pierdut speranța că într-o zi o dezbatere publică despre liberalism între PNL și PDL va fi posibilă.
Revenind însă la chestiunea numelui, aș reaminti că unul dintre semnele atitudinii liberale este respectul față de diversitate.
În numele acestui respect, nu poți nesocoti identitatea celuilalt, indiferent de cât ți-ar fi el de odios. A o nega înseamnă a te nega.
Altfel spus: disprețul față de adversari aduce o diminuare nu doar a adversarului, ci și a celui care disprețuiește.
Iată de ce nu cred că replica pe care trebuie s-o dăm peneliștilor e de a spune și noi PN (Partidul Național) în loc de PNL, ci de a pleda pentru civilitate și a-i invita la dialog.
E posibil ca, în urma unui asemenea dialog, să descoperim că nu avem, într-adevăr, foarte multe în comun, dar că, la fel ca în multe alte democrații, liberalismul e plural.
Ar fi un progres.

Dacă în alte părți, succesul capitalismului e public, transparent, ilustrând un efort (individual și colectiv) pentru a satisface o cerere, adică o nevoie, la noi, firma cu cel mai mare profit declarat nu are nici angajat, nici sediu, nici activitate.
De fapt, despre ea, nimeni nu pare să știe altceva decât că e cea mai profitabilă.
Capitalismul românesc e cufundat în misterul cel mai adânc.

Acum trei luni, a fost candidatul PNL la o poziție de judecător la Curtea Constituțională. Nu a obținut-o.
Ieri, a cerut, în numele PNL, desființarea Curții.
Se numește Teodor Meleșcanu.
Sper ca partidul condus de Crin Antonescu să nu ceară desființarea tuturor instituțiilor pe care peneliștii le pierd la vot.

După ce premierul francez Fillon a declarat marți că se va adresa Comisei europene pentru a presa Bucureștiul și Sofia să construiască politici de integrare a romilor, Comisia a reacționat aseară, chiar înainte de a primi mesajul de la Paris.
Ce-i drept, așa cum observa gazeta Le Soir, reacția nu a venit de la președintele Barroso, ci de la Viviane Reding, vicepreședinta Comisiei pentru Justiție, Drepturi fundamentale și Cetățenie. Cotidianul belgian sugerează că în acest fel Barroso dorește să-l protejeze pe președintele francez Sarkozy, supus unui tir de critici venite de la stânga, dar și din rândul aliaților săi politici.
Reding a anunțat că va prezenta săptămâna viitoare în cadrul Comisiei o analiză a măsurilor luate de Franța în ultimele săptămâni.
Pozitivă pentru noi e precizarea Comisiei potrivit căreia integrarea romilor nu face parte din acquis-ul pentru intrarea în Schengen, în aceste condiții fiind complet nejustificată sugestia făcută luna trecută de către Pierre Lellouche de a bloca accesul românilor în spațiul Schengen dacă până în martie 2011 nu există progrese semnificative în privința integrării romilor.
Ar fi o iluzie să crezi că în câteva luni pot fi făcute minuni. Pe de altă parte, dacă ar fi fost posibilă și s-ar fi materializat, o asemenea decizie nu ar fi produs decât două efecte, ambele foarte proaste:
În primul rând, ar fi tensionat relația bilaterală româno-franceză, o relație care a funcționat până acum foarte bine, chiar dacă de câteva luni bune nu avem un ambasador la Paris.
În al doilea rând, o asemenea decizie ar fi sporit în România intoleranța la adresa romilor, ceea ce ar fi amânat și mai mult integrarea.
Discuția e departe de a fi încheiată. Sunt convins că și Parlamentul European, care își reia activitățile săptămâna viitoare, va înscrie pe agendă acest delicat dosar.

Șeitan nu ar trebui remaniat, ci pus să stea la coadă.
Îi cedez eu drepturile de autor pe care ar trebui să le primesc pentru ultimul volum publicat. Conform contractului încheiat cu editura, e posibil ca tranșele să fie plătite în următoarele șase luni, tot așa cum e posibil ca plata să fie făcută vreme de doi sau de trei ani. Totul depinde de ritmul în care se va vinde tirajul.
Până se așează sistemul, cum a spus foarte frumos domnul ministru, îi promit să mai scriu o carte, poate mai are vreun coleg prin guvern care se plictisește și vrea să stea pe la niște ghișee…
PS Cum respectul pentru drepturile de autor pare să se fi degradat în chip considerabil, renunț la orice exclusivitate pentru ideea de a-l pune pe Șeitan la coadă. Altfel spus, dacă mai există amatori care i-ar ceda domnului Șeitan ceva drepturi de autor, eu zic să îi spuneți, să nu facă omul mai multe drumuri degeaba!

E clar: situația politică e blocată.
Toată lumea are o părere foarte bună despre sine. Așa că nimeni nu mai vrea să stea de vorbă cu adversarii. Nu ne mai putem înțelege, ne putem doar contrazice și insulta.
Pentru PDL, miniștrii săi sunt cei mai buni cetățeni pe care îi poate oferi națiunii în criză. Pentru opoziție, aceiași miniștri sunt cei mai răi români din istorie.
Victor Ponta nu mai vrea să audă glasul lui Geoană, dar nici pe cel al lui Crin. Fruntașul pesedist e sensibil doar la glasul poporului, pe care-l așteaptă la urne.
PNL vrea azi guvern cu PSD, iar mâine – unul de tehnocrați. Oricum și cu oricine, numai pedelist să nu fie. Cel puțin până în 2014, când TB pleacă pe mare și nu mai poate decide pentru PDL.
Adrian Năstase intră și el în hora discuțiilor și propune un guvern de fix 6 luni.
UDMR nu are o părere, pentru că e oricum în guvern până la sfârșitul veacurilor.
Și uite-așa, încet-încet, Constituția își pierde valoarea, iar instituțiile pălesc și ele în fața avântului imaginației și a infatuări debordante.
În ceea ce mă privește, ce să mai spun, biet deputat european avertizat de premierul țării mele cu ditamai cartonașul galben?
Ei bine, eu cred că trebuie să dăm frâu liber imaginației și să fim și mai infatuați decât în prezent.
Dacă nu mai e cale de dialog, atunci să construim ceva original, care să sfideze înțelesurile date până acum democrației și responsabilității.
O soluție ar fi aceea ca fiecare partid să aibă propriul guvern, validat desigur de același Parlament. Nu se poate un guvern multicolor responsabil, atunci facem mai multe guverne monocolore iresponsabile.
Unii ar putea guverna dimineața, alții – după-amiaza și, cei mai leneși, pe seară până spre miezul nopții. Insomniacii ar asigura tura de noapte, cam de când începe show-ul lui Mircea Badea și până când se termină cel al lui Dan Diaconescu.
Avantajele pluralismului de tip nou ar fi numeroase. În acest fel, de pildă, dacă Radu Berceanu și-ar mai rupe mașina pe vreun drum, ar avea nu unul, ci doi sau chiar trei miniștri pe care să-i înjure. Transporturile ar fi, în sfârșit, coerente.
Altă soluție ar fi ca partidele să guverneze doar la televizor, fiecare pe canalul său public. Într-adevăr, economia realizată din vânzarea sediilor guvernamentale ar fi folosită pentru a finanța moguli corecți, adică moguli publici, nu privați. Câte unul de partid, pardon, câte unul de guvern. În loc de domenii guvernamentale, miniștrii ar avea, fiecare în parte, o emisiune. Acolo ar explica de dimineață până seara că nu se poate face nimic și tot acolo ar decide să înființeze comisii de anchetă pentru orice tragedie despre care obțin imagini.
Dacă publicul ar mai dori, chiar și în aceste condiții de maximă generozitate, remanieri, atunci schimbările de miniștri ar putea avea loc – în direct, desigur – în funcție de numărul de sms-uri trimise de specialiștii în comunicare ai fiecărei formațiuni politice. Pentru alegerea politicilor, s-ar recurge din când în când la tragerea la sorți. În privința salariilor, să zicem, loteria și doar ea ar decide cine ia un salariu mic și cine ia unul mare. Raportul optim dintre cel mai mic și cel mai mare ar fi decis și el cu ajutorul acestei vechi proceduri democratice. La fel s-ar decide și locurile în care se închide o școală și se ridică o biserică. Cetățenii ar avea oricum mai multe variante decât în prezent, deoarece ar putea schimba oricând canalul. E mai simplu decât să schimbi un ministru care se contrazice.
Dar cea mai bună soluție ar fi totuși cea în care cetățenii ar fi complet ignorați.
Ideea ar fi simplă. Și miniștri sunt cetățeni. De ce să mai țină atunci seama de ce spun și alți cetățeni? Avem ceva în comun?
De fapt, asta e o întrebare serioasă. Chiar foarte serioasă.

Institutul European din Iași a publicat volumul lui Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și în sociologie, de a cărui editare m-am ocupat împreună cu colega mea Alexandra Ionașcu. Am tradus textele împreună cu Ionela Băluță, Ruxandra Ivan și Silvia Marton.

Volumul include zece studii care acoperă marile teme ale reflecției cercetătorului de origine română, plecat din țară după al Doilea Război Mondial: problema paradigmei în științele sociale, dificultățile abordării comparatiste, legitimitatea și încrederea în democrații, fabricarea și originea socială a elitelor parlamentare și guvernamentale, funcționarea democrației interbelice românești.

Pe 23 august 2010 se împlinesc 71 de ani de la încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov.
Pactul a fost înțelegerea dintre două totalitarisme. La punctul 3, el prevedea următoarele: “în privința sud-estului Europei, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de aceste teritorii”. Inspirat de Pact, ultimatumul sovietic din iunie 1940 ne-a răpit 4 milioane de cetățeni, pentru a “se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre Uniunea sovietică și România”, cum spunea Molotov. Conflictul era legat de refuzul URSS de a recunoaște unirea Basarabiei cu România.
În perioada sa totalitară, România nu a condamnat Pactul. Nici măcar în anii auto-proclamatei independențe a Bucureștiului față de Moscova. Într-un fel, era logic ca lucrurile să stea așa. Un stat totalitar nu putea să condamne propria sa filosofie politică.
După Revoluție, mai precis în 1991, Parlamentul a adoptat o declarație care afirma că Pactul a fost “ab initio nul și neavenit”. Gestul era sortit să facă uitat faptul că, doar cu trei luni mai devreme, România încheiase un rușinos și inutil Tratat cu URSS, din fericire neratificat ulterior de cele două Camere. E epoca în care politica externă a României era dominată de Adrian Năstase.
De atunci, un progres semnificativ a avut loc doar la nivelul Președinției, nu și la cel guvernamental. Într-adevăr, Comisia Wiesel, inițiată de Ion Iliescu, și Comisia Tismăneanu, inițiată de președintele actual, au clarificat relația statului român cu trecutul său totalitar.
România europeană are conștiința eliberată de vinovăția statului totalitar, indiferent că este vorba despre participarea la Holocaust sau despre dictatura comunistă. Limpezirea acestui trecut e oare suficientă?
Gesturile nervoase ale Rusiei din ultimul timp vădesc faptul că Moscova are în continuare un interes pentru Basarabia.
Iată de ce o condamnare formală a Pactului Ribbentrop-Molotov – în numele desprinderii de totalitarism și, evident, fără niciun fel de revendicări teritoriale – ar obliga Rusia să facă un pas spre destindere. În caz contrar, s-ar vedea foarte clar că staționarea trupelor sale în Transnistria reprezintă legătura între conflictul din 1992 și Pactul Ribbentrop-Molotov, nu între prezentul și viitorul cetățenilor din Basarabia.