Posts from — May 2010

În această seară, l-am invitat la Parlamentul European pe Alexandru Solomon, realizatorul filmului despre “originalul” capitalism românesc.

După proiecţia filmului, vom avea o dezbatere moderată de Dominique Jung, de la Dernières Nouvelles d’Alsace.
În afara celor care lucrează pentru instituţiile europene, vor veni la film şi la dezbatere şi mai mulţi români care locuiesc în Alsacia.

Mi-e greu să cred că, la mai bine de două decenii de la căderea regimului Ceauşescu, practic în aceeaşi zi vedem că:
1. principalul partid de opoziţie nu face diferenţa între protest şi utilizarea violenţei, reacţionând nervos când i se cere să nu introducă provocatori între manifestanţii sindicali,
2. majoritatea parlamentară se pregăteşte să adopte o lege a lustraţiei care va interzice participarea politică unui fost demnitar comunist, după ce acesta a fost ales în mod liber de trei ori preşedinte,
3. PDL crede că va consolida sprijinul dat guvernului printr-un protocol cu un partid format din dezertori.
Amestecul de anarhie, duplicitate şi incoerenţă e irespirabil.
Am aşteptări prea mari?

Mă întreabă Ion Adrian ce cred despre evoluţia euro şi diversele măsuri avute în vedere pe plan european. Domnia sa trimite la o anchetă HotNews pe această temă.
Răspund direct, cu referire, desigur, şi la România, pe care mulţi uită să o trateze ca pe o ţară membră a UE.
1. Sunt de acord atât cu o supraveghere a bugetelor naţionale înainte de adoptarea lor în parlamentele din ţările membre, cât şi cu un control asupra execuţiei acestora. România nu ar avea decât de câştigat dacă un asemenea mecanism ar fi dezvoltat ca unul comunitar, nu inter-guvernamental. La modul general, cred că societatea românească ar avea de câştigat de pe urma oricărei dezvoltări a metodei comunitare în defavoarea celei inter-guvernamentale. Dată fiind corupţia elitelor administrative de la noi, ca şi lipsa de expertiză în multe domenii ale politicilor europene, suntem încă dependenţi de soluţiile descrise de ceilalţi, adică de partenerii noştri europeni. Comisia ne poate sprijini în mod semnificativ.
2. Mulţi par să creadă că e nevoie de o creştere generală a TVA pentru a salva euro. Ar fi bine să vedem dacă e nevoie ca TVA să crească si la noi, nu doar în zona euro. Ştim sigur că un dezastru pentru euro ar însemna un cataclism pentru leu. Dacă putem stabiliza moneda noastră în situaţia incertă de acum doar mărind TVA, nu trebuie să ezităm să facem acest lucru. Rigoarea nu poate fi amânată.
3. Susţin, pe de altă parte, orice măsură inteligentă de diminuare a deficitului nostru bugetar. Pe lângă constrângerile anunţate de guvern, este nevoie de pârghii directe pentru reluarea creşterii, iar asta nu se poate face decât dacă avem modalităţi de consolidare a economiei libere. Dacă ne vom limita la improvizaţii, riscăm să adâncim criza. Includ aici, desigur, şi improvizaţiile fiscale. Încurajarea IMM pe orice cale e o pistă care trebuie explorată.
4. Am o temere legată de modul în care s-ar putea recurge în acest moment la reforme în sistemul educaţiei, al sănătăţii şi în administraţia publică. Nu că n-ar fi nevoie de modernizări. Dar e nevoie şi de curaj. Câţi dintre miniştri îl au? Câţi dintre ei ar putea proceda, în aceste momente de criză, cu dreptate, în mod nepartizan, dar şi fără ezitare? Nu dau nici un exemplu ca să nu credeţi cumva că vreau să zgâlţâi vreun scaun…
Morala e una singură: şi euro, şi societatea românească au nevoie de elite curajoase şi imaginative.
Cât priveşte România, opinia publică a fost învăţată cu un discurs foarte sceptic. Culmea e că acesta pare să fie sentimentul general la scară europeană!

O parte din Bucureștiul anilor ’80, așa cum l-am cunoscut eu, înseamnă AC/DC.
Azi ajung ei aici, dar orașul nu mai e același.

Mă rog, nu e singurul lucru care s-a schimbat.
Merg să-i văd și să-i ascult.

A apărut în versiune românească, la All, în traducerea lui Teodor Gugiu, un comentariu al operei lui John Dunn consacrat lui Locke.

Dunn este unul dintre cei mai subtili comentatori ai gândirii politice moderne. În concluzia volumului, el citează o scrisoare a lui Locke de la sfârșitul vieții, care ar rezuma convingerile acestuia. O preiau și eu aici, ca o invitație la lectură a acestei foarte utile introduceri în opera lui Locke:
“Dacă aș putea crede că discursurile și argumentele sunt pentru intelect asemenea diferitelor feluri de mâncare pentru diferite limbi și stomacuri, unele grețoase și dăunătoare pentru unul, dar plăcute și fortifiante pentru altul, ar trebui să nu mă mai gândesc la cărți și la studiu, ci să mă gândesc că mi-aș folosi mai bine timpul jucându-mă decât citind și studiind. Dar eu sunt convins de contrariu: știu că adevărul se opune falsității, că oamenii îl pot dobândi dacă vor, că merită căutat și că este nu numai cel mai de valoare, ci și cel mai plăcut lucru din lume”.

Vă recomand un comentariu foarte interesant al lui Mircea Cărtărescu despre forumişti şi despre reacţiile pe care ei le trezesc, în interviul realizat de Doru Iftime şi intitulat “Facebook, cărţile şi Cărtărescu”.
Îl găsiţi la adresa http://www.gandul.info/blog/facebook-cartile-si-cartarescu-6117263
Ţin să adaug că, în opinia mea, Mircea Cărtărescu e nu doar un mare scriitor, ci şi unul dintre cei mai buni comentatori politici din România.
Editorialul lui din Evenimentul zilei de azi e o dovadă foarte convingătoare a faptului că raţiunea şi convingerile pot fi puse laolaltă în mod decent.

De mai multe zile, presa occidentală citează interviul acordat de preşedintele kalmuc Kirsan Iliumjinov, în care acesta a relatat întâlnirea avută în 1997 cu mai mulţi… extratereştri, cu care ar fi “comunicat prin gânduri, şi nu într-o limbă anume”. În Courrier international, e citată şi scrisoarea unui deputat rus care, îngrijorat, i-a scris preşedintelui Medvedev că există riscul ca Iliumjinov să fi dat la iveală secrete de stat…
PS Diseară, sunt invitatul Gabrielei Vrânceanu-Firea la Antena 3. Mă aflu, în mod excepţional, în ţară, pentru că e Înălţarea, iar Parlamentul European nu lucrează într-o asemenea zi.

Situaţia din Europa e dificilă. Există o tensiune la Bruxelles care nu anunţă vremuri uşoare.
Toată lumea caută modalităţi de diminuare a deficitelor şi de stabilizare a monedei unice, dar şi de regăsire a încrederii atât în zona euro, cât şi în exteriorul ei.
Deciziile luate în România referitoare la scăderea salariilor şi a pensiilor sunt în ton cu ceea ce se decide la nivel european. În grupul PPE ele au fost apreciate ca un semn de responsabilitate.
În faţa acestor decizii, ideea de a refuza dialogul cu guvernul (soluţia PNL) sau ideea retragerii de la lucrările legislativului (soluţia PSD) nu sunt decât improvizaţii politice. Principiul acestor gesturi e simplu: boicotul aduce voturi. Nu e foarte sigur. E cert, în schimb, că această logică duce la radicalizare. Exemplul la îndemână e cel albanez:după ce au refuzat să recunoască rezultatele alegerilor din iunie 2009, refuzând să intre în Parlament, socialiştii albanezi au ajuns la soluţia radicală de a intra în greva foamei. Societatea albaneză nu câştigă nimic de pe urma unui asemenea gest.
Nu e exclus ca PSD şi PNL să aleagă soluţia radicalizării. E cea mai comodă.
Guvernul român nu are decât o variantă de răspuns: regăsirea încrederii prin responsabilitate. Orice pas greşit e un drum sigur spe eşec.
Iar pas greşit înseamnă cheltuieli inutile şi clientelism, ezitare sau inexactităţi.
Nici un gest al guvernului nu va fi credibil dacă el încalcă logica solidarităţii.
Dar nu poate fi contestat guvernului dreptul de a asuma ceea ce în general e asumat la nivel european.
Cazul Letoniei – care s-a aflat într-o situaţie mai grea decât noi – şi care a aplicat cam aceeaşi reţetă, ar trebui să ne facă optimişti.
Cu moderaţie, dar optimişti.

Ieri a început la Bruxelles o reuniune a grupurilor PPE din parlamentele naţionale cu fracţiunea PPE din Parlamentul European. Pentru a afirma solidaritatea famiiliei populare, au fost prezenţi la discuţiile de ieri preşedintele Comisiei (Jose Manuel Durao Barroso), preşedintele Consiliului (Herman van Rompuy) şi preşedintele Parlamentului (Jerzy Buzek).
Pe agendă au fost introduse Strategia 2020 şi crearea Serviciului European de Acţiune Externă.
Marele subiect a fost însă salvarea monedei unice şi curajul cu care liderii PPE din Europa au acţionat în week end-ul trecut, punând la cale crearea unui mecanism de stabilitate financiară la scară europeană.
Retorica salvării e atotputernică. Ce-i drept, ea e îmbrăcată în haine instituţionale şi împodobită cu visul european.
În România, pragul instituţional e greu de atins. Părem blocaţi în retorica salvării, aşa cum era aceasta construită în secolul XIX-lea, adică într-un context patriotic şi puternic personalizat.
Spre reamintire, vă ofer aici o mostră. E o parte din discursul ţinut înaintea alegerii lui Gh. Bibescu ca domn al Valahiei la 1842.
Vorbeşte Mitropolitul: “Astăzi suntem chemaţi a hotărî asupra soartei patriei noastre; hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa hotărâre de vieaţă sau de moarte… Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii… Puţine minute ne-au mai rămas ca să-i putem veni spre ajutor. Mâine va fi prea târziu. Dezbrăcaţi-vă de orice patimă şi interes în parte şi alegeţi bărbat drept, cu ştiinţă, cu bărbăţie, cu frica lui Dumnezeu şi iubirea de Patrie…”.

Într-un consistent volum apărut zilele trecute la Polirom, Bogdan Murgescu analizează decalajele economice care separă România de Europa.
De fapt, autorul plasează cazul românesc într-un context comparativ: plecând de la ideea că pe la 1500 Țările Române, Serbia, Irlanda și Danemarca aveau cam același nivel de dezvoltare, Murgescu explică în ce fel s-au acumulat decalajele și cum a fost posibilă depășirea stării de subdezvoltare.
Concluzia e foarte interesantă și, aș zice, foarte actuală: “Experiența celor patru țări studiate de noi confirmă faptul că străpungerea pe calea dezvoltării, adică ajungerea din urmă sau chiar depășirea țărilor dezvoltate este posibilă, dar nu frecventă în istorie. Asemenea străpungeri au realizat Danemarca în 1885-1914 și Irlanda în 1987-2007. Ele nu au izbutit nici în România interbelică, nici în Irlanda anilor 30, nici în România socialistă. Cele două exemple de succes evidențiază că asemenea străpungeri au necesitat timp. Ajungerea din urmă a durat mai multe decenii și a fost pregătită de transformări începute cu mult timp înainte…. Nu a fost nevoie nici măcar de concepte geniale, de planuri complexe și sofisticate gândite de intelectuali, deși, atunci când acestea au existat, ele desigur n-au dăunat: a fost nevoie mai degrabă de un șir lung de contribuții punctuale la mai bunul mers al instituțiilor și al economiei, realizate în spiritul cultului pentru lucrul bine făcut. A fost nevoie de un spirit precumpănitor pragmatic și de ceea ce evoca regretatul Alexandru Duțu în 1997 sub sintagma România severă: niște oameni serioși care-și văd de treabă, și-și fac datoria, își asumă obligații pe care le duc la bun sfârșit cu discreție și-și împlinesc vocația, plini de răspundere“.