Posts from — May 2010

Declarând că nu e exclus ca în 2011 salariile bugetarilor să fie diminuate cu 30-50%, ministrul Şeitan confirmă faptul că opţiunea costurilor sociale semnificative este pe agendă. Agenda gestionării crizei economice.
Aşa cum am spus şi în postarea anterioară, cred că trebuie găsită o alternativă.
Dar pentru a defini o alternativă e nevoie de compromis politic.
Deocamdată, partidele parlamentare au ales radicalizarea poziţiilor, inclusiv prin solicitarea unor alegeri înainte de termen.
Această radicalizare va putea aduce status quo politic, dar şi o criză socială.
Sunt convins că, nu peste mult timp, vom auzi voci care vor explica doct că o asemenea criză socială este, de fapt, inevitabilă.
UPDATE: Cititorilor care îmi reproşează că l-aş fi citat trunchiat pe ministrul Şeitan le spun următoarele: nu e vina mea că ministrul se exprimă cu mare dificultate şi, de altfel, cu mare întârziere. De fapt, ceea ce este relevant din discuţia iscată chiar de domnia sa e tema costurilor sociale mari care ar trebui să fie suportate de bugetari şi pensionari, şi doar de ei. Domnul Şeitan asumă această opţiune fără nici o ezitare. E o atitudine pe care nu o pot îmbrăţişa. Pe de altă parte, am serioase îndoieli că actuala criză a deficitului public va fi depăşită prin măsurile anunţate. Dimpotrivă, cred că situaţia va fi şi mai gravă la toamnă. Pe de altă parte, luând în seamă atitudinea partidelor din opoziţie, mă tem de o degradare a climatului politic. Spun aceste lucruri pentru că mi se pare important să se evite prelungirea crizei economice şi a celei politice cu una socială. Acesta e lucrul esenţial, şi nu viteza sau acurateţea cu care ministrul Şeitan înşiră cifre în public.

După ce Victor Ponta a respins ideea ca PSD să mai încheie o alianță cu vreun partid, Ludovic Orban a spus și el exact același lucru.
Ambii par să aibă în vedere cabinete monocolore.
Dacă luăm în serios aceste declarații, atunci nu are cum să nu ne surprindă contrastul cu ceea ce partidele respective au făcut. De altfel, și Orban, și Ponta au fost membri în guverne de coaliție. Iar atunci când făceau parte din ele, nu au pomenit de refuzul de a coopera cu alții. A devenit ceva obișnuit să spui că detești pe cineva după ce ați guvernat împreună.
PSD și PNL sunt două dintre cele patru partide parlamentare ale ultimului deceniu. Iar dacă UDMR nu poate pretinde altceva decât asocierea cu orice partid clasat pe primul loc, mentalitatea din PDL seamănă cu cea din PSD și PNL ca două picături de apă.
Despre ce este vorba? Ce vor să spună acești politicieni care guvernează în coaliții, dar nu visează decât să scape de guvernele multicolore și, în primul rând, de partenerii pe care i-au avut?
Ei mărturisesc, uneori fără voia lor, că au intrat într-un blocaj. Unul de proporții.
Să ne amintim că, din 2000 încoace, au fost încercate toate combinațiile posibile la guvernare: PSD, cu sprijin PNL și UDMR, apoi doar UDMR (2000-2004); PDL-PNL-UDMR (2005-2007); PNL-UDMR, cu sprijin PSD (2007-2008): PDL-PSD (2008-2009) și PDL-UDMR (din 2009 până în prezent).
Indiferent că a fost vorba despre un guvern majoritar (precum PDL-PSD), despre unele minoritare (guvernele conduse de Năstase, Tăriceanu 1 ori ultimul guvern Boc) sau unul ultra-minoritar (precum Tăriceanu 2), indiferent de partidul care s-a impus în fața celorlalte trei, instabilitatea a pândit la ușa Palatului Victoria.
Iar atunci când instabilitatea a fost depășită, prețul a fost foarte mare: corupția. Exemplul lui Adrian Năstase, așa arogant cum l-a vrut Ion Iliescu, este elocvent în acest sens.
Pe de altă parte, critica guvernării a fost în acest ultim deceniu radicală. Ceva din tonul lui Vadim Tudor a fost asumat de diverse voci ale politicii românești. Această peremizare a dat un aspect dramatic blocajului de pe scena politică românească. Dar nu l-a rezolvat și nu îl va rezolva.
E un blocaj cu atât mai evident cu cât aceleași patru partide au împiedicat apariția altor noi formațiuni parlamentare. Parodia independenților – de la Oprescu la Oprea – sau retorica populistă a trecerii la uninominal sunt doar ornamentele de care era nevoie pentru a mima noutatea.
De fapt, partidele au guvernat în coaliții mai ample sau mai restrânse, dar au vădit în mod clar că detestă cultura compromisului, de care e nevoie atunci când guvernul e multicolor.
Această criză a sistemului de partide a dus adeseori la crize de regim.
Revizuirea constituțională așezată sub semnul conflictului Iliescu-Năstase din 2003 și suspendarea Președintelui Băsescu în 2007 sunt punctele cele mai fierbinți ale unei evoluții care a făcut din Curtea constituțională arbitrul jocului politic, iar din partide întrupări ale ipocriziei. Într-adevăr, deși nici unul nu are cultura compromisului, toate au participat la adoptarea unui mod de scrutin care obligă la negociere și compromis.
Blocajul despre care vorbesc are un impact direct asupra vieții cotidiene, pentru că el duce la slăbirea executivului și la o contra-selecție a elitelor.
Blocajul poate fi depășit.
Două chestiuni sunt importante: prima se referă la sistemul de vot, a doua la mecanismul instituțional. Cele două trebuie privite împreună.
Dacă se menține filosofia sistemului proporțional, atunci trebuie desființat pragul, pentru a avea mai mulți actori, deci mai multe variante de coaliții, iar mecanismul constituțional trebuie modificat pentru a da mai multă autoritate executivului, inclusiv prin dreptul de a dizolva camerele mult mai ușor decât acum, când legislativul e ultra-protejat; în schimb, dacă se trece la un sistem majoritar veritabil, atunci trebuie instituită o republică parlamentară.
Cine va putea negocia una dintre aceste două soluții va putea fonda o nouă Republică. Negocierea e inevitabilă, deoarece, așa cum am observat deja, toate combinațiile au fost încercate și nimeni nu mai vrea să-i frecventeze pe ceilalți dacă regulile rămân aceleași.
Există o necunoscută. Negocierea poate avea loc în timpul acestei crize economice sau poate fi amânată, mizând în mod cinic pe o dramă populară.
Eu cred că e înțelept să se aleagă soluția cu costurile sociale cele mai mici.

PSD a reluat ieri, prin vocea lui Dan Nica, ideea că alegerile anticipate ar fi soluția crizei.
Victor Ponta face, la rândul său, calcule electorale: “e mai bine fără PNL”, zice politicianul inventat de Adrian Năstase.
Cei doi pesediști au tot dreptul să spere la exploatarea momentului dificil prin care trece PDL.
Nu cred însă că publicul ar dori să meargă la urne.
În lectura mea, așteptarea majoră e legată acum de o minimă protecție din partea statului, nu de competiția politică a partidelor.
E bine ca, în momente de criză, să deosebești ceea ce impune logica partizană și ceea ce reclamă logica statului.
Inclusiv atunci când ești în opoziție…
Pentru că nu partidocrația va salva România!

Invocarea articolului 53 din Constituție pentru a justifica acordul cu FMI e ingenioasă, dar riscă să declanșeze o criză a regimului.
Un deficit poate fi considerat o sursă de instabilitate, inclusiv cronică. Dar nu orice criză cere măsuri de excepție. Cu atât mai puțin o criză politică, determinată de fragilitatea coaliției de guvernare…
Dacă articolul 53 devine parte a unei politici de austeritate, atunci regimul se erodează singur, pentru că executivul e așezat sub spectrul unui cataclism natural. Acest fapt va radicaliza adversarii săi, care vor fi bucuroși să slăbească atât coaliția, cât și regimul.
Publicul descoperă astfel încă o lacună a textului de la 1991, revizuit în 2003.
PS Voi vorbi despre aceste lucruri și la Realitatea TV, în această seară de la 23h, la invitația lui Cătălin Striblea.

În ultimele zile, m-am aflat la Reykjavik.
Întrucât sunt raportor permanent al Parlamentului European pentru Islanda, am avut mai multe întâlniri cu miniștri, sindicate, patronate, membri ai Parlamentului, organizații civice care sprijină aderarea la UE a Islandei, dar și unele care sunt împotrivă, editori, profesori, jurnaliști, ambasadori.
O țară – mai cu seamă una democratică precum Islanda – înseamnă toate aceste voci.
Programul a fost atât de încărcat încât nu am putut nici măcar deschide blogul.

Această primă experiență islandeză m-a învățat mai multe lucruri.
Unul pe care țin să îl evoc aici este următorul:
Spre deosebire de majoritatea societăților foste comuniste, cea islandeză e profund divizată în chestiunea aderării la Uniune. Toți interlocutorii mei au argumentat punctul de vedere pe care îl îmbrățișează. Mai mult decât atât, deși experiența crizei Icesave a fost traumatizantă, nu am auzit pe nimeni lamentându-se. O societate responsabilă…
PS Am avut plăcerea să întâlnesc și un mic grup de cetățeni români care muncesc în Islanda. Erau la curent cu ceea ce se petrece acasă, ca și cum ar fi fost aici, nu în mijlocul Oceanului Atlantic!

În ultima sa carte, publicată de Humanitas, Andrei Pleșu scrie:
“…îmi fac iluzia că nu eu sunt prezent în paginile ei. Prezent e un ins care, între 19 și 60 de ani, a traversat (și traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucție și formare. În definitiv, ceea ce ofer este istoria fragmentară a unui auto-didact”. Formarea înseamnă lecturi, dialog și observație.
.
Iată un pasaj care vădește foarte bine spiritul de observație – aproape cinematografic – al autorului:
“Scenă românească, pe unul din marile bulevarde ale capitalei: un bărbat cherchelit, între două vârste, recită, dinaintea unei cerșetoare bătrâne, lungi pasaje din Eminescu. Cu mâna pe inimă, deopotrivă grandilocvent și ironic, omul se dă în spectacol, încântat de propriul său aplomb. Cerșetoarea îl contemplă cu gura căscată și, din când în când, se-nchină ca de ducă-se pe pustii. La un moment dat, repertoriul cetățeanului glisează vertiginos spre Cincinat Pavelescu. Urmează două-trei fandoseli pe franțuzește, pentru ca, în final, omul să treacă la muzică; cântă cu un antren un twist la modă și o invită pe cerșetoare la dans. Cerșetoarea consimte. Se adună lume. În buna dispoziție generală, cei doi execută un număr chaplinian, cu delicioase vituozități de detaliu. Chefliul schimbă ritmul. Trece la tango. Se dansează la sentiment, se încearcă piruete riscante, se cultivă, parodic, privirea galeșă și figurile șugubețe. Veselia asistenței e paroxistică. Hristos a înviat! Adevărat a-nviat!“. Nota e datată “21 aprilie [1968], prima zi de Paști”.

“Într-atât ne-am obișnuit să-i vedem pe oamenii politici circulând, dintr-un partid în altul, prin toate partidele, încât această practică nu mai uimește pe nimeni. Moraliștii îi judecă cu severitate pe acești transfugi; noi credem însă că trebuie să li se acorde, fără rezerve, circumstanțe atenuante; neexistând programe, ei trădează numai oameni, nu programe și principii pe care sunt siguri le vor regăsi, în mare parte, în tabăra adversă”.
Cenzorii bunelor moravuri politice de la noi nu trebuie să intre în panică: citatul de mai sus nu se referă la lumea noastră politică! Fragmentul evocă partidele românești din preajma Primului Război Mondial, iar autorul textului e Gheorghe Tătărescu, care făcea aceste observații în teza sa de doctorat, susținută în 1912 la Sorbona.Tradusă în română de Delia Răzdolescu, teza a apărut în 2004, la Editura Fundației PRO, sub atenta îngrijire a lui Nicolae Șerban Tanașoca. Notele prosopografice de la final, ca și prefața densă ușurează lectura unei cărți pe nedrept neglijate. Spun asta pentru că avem de-a face cu una dintre cele mai subtile explicații date regimului lui Carol I.

Volumul apărut acum câteva săptămâni la Polirom ar fi putut să fie intitulat mai degrabă Securitatea despre Cioran decât Cioran și Securitatea.
De ce?
Pentru că volumul spune mai multe despre Securitate decât despre eseistul de origine română.
Stelian Tănase nu a editat documentele, ci le-a reprodus, fără să explice de altfel nici selecția făcută, nici relevanța fiecăruia pentru a înțelege personalitatea lui Cioran. Mă rog, Tănase nu e singurul care procedează așa. Sunt numeroși cei care confundă editarea cu o operațiune de copy paste, care nu are drept suport Internetul, ci arhivele istorice în care pătrund respectivii.
Pe de altă parte, Stelian Tănase publică în chip de studiu introductiv o traducere a unui text de-al său apărut în Franța în Cahier de l’Herne consacrat lui Cioran și prefațat de o pagină de jurnal de vacanță. Chiar dacă se înțelege că textul respectiv a însoțit o selecție de documente asemănătoare, nu știm nici câte și care erau acestea, nici cât de relevantă e explicația pentru selecția din prezentul volum.
Cred că astfel de volume ar trebui să îmbrățișeze o perspectivă pedagogică, pronunțat explicativă, și nu să fie doar reproduceri ale turnătoriilor și notelor administrative ale poliției politice.
În lipsa unui aparat critic, un cititor needucat riscă să fie contaminat de o manieră de a vedea lucrurile pe care a încurajat-o Securitatea.

Într-un text din 1989, Popper scria o pagină admirabilă despre sensul democraţiei. Pagina merită (re)citită acum, când democraţia, capacitatea cetăţenilor şi a adversarilor de a judeca, dar şi lustraţia sunt iarăşi teme de actualitate.
Reproduc pagina respectivă, urmând traducerea lui Florin Dumitrescu din volumul Lecţia acestui secol, ieşit la Nemira în 1998.
“Nici democraţia ateniană, încă din vremea lui Pericle şi Tucidide, nu era atât o formă de suveranitate a poporului, cât un mijloc de a evita cu orice preţ tirania. Preţul era mare, poate prea mare, iar democraţia a fost abolită după un secol. Preţul era cel al ostracismului, care deseori a fost rău înţeles şi prin intermediul căruia orice cetăţean, când devenea prea popular, putea şi trebuia să fie îndepărtat, tocmai din pricina popularităţii sale. În acest fel au fost exilaţi cei mai pricepuţi oameni de stat, precum Aristide şi Temistocle. Este lipsită de sens afirmaţia că Aristide a fost exilat pentru că îi stătea în cale lui Temistocle sau pentru că apelativul său cel drept stârnea invidia concetăţenilor săi. Lucrurile stau cu totul altfel: apelativul arată că Aristide era popular, poate prea popular, iar funcţia ostracismului era tocmai aceea de a nu permite venirea la putere a unui dictator populist. Acesta este unicul motiv al exilării sale, ca şi în cazul lui Temistocle. Pericle însuşi părea să-şi dea seama că democraţia ateniană nu era o domnie a poporului şi că acest lucru este imposibil. Pentru că, în celebrul său discurs, relatat de Tucidide, el spune: Chiar dacă puţini dintre noi sunt în stare să conceapă sau să pună în practică o politică, toţi suntem capabili să o judecăm. Aceasta înseamnă nu toţi pot cârmui şi călăuzi, dar toţi putem participa la judecata asupra guvernării”.
PS Observ că se discută public nu doar despre ceea ce scriu pe blog, ci şi despre ceea ce şterg de aici…

A apărut la Polirom volumul care reuneşte conferinţele pe care le-am susţinut în cursul primului semestru al acestui an universitar.
Le-am adăugat circa 350 de fragmente din peste 250 de autori, care mi-au servit drept referinţe în alcătuirea expunerilor introductive în ştiinţa politică.Vreau să mulţumesc pe această cale colaboratoarelor mele Alexandra Ionaşcu, Damiana Oţoiu şi Domnica Gorovei, ca şi domnului Adrian Şerban de la Polirom.
Voi lansa volumul la Târgul din iunie, dar el poate fi deja găsit în librării.