Posts from — March 2010

Pe blogul lui Alin Fumurescu, de pe voxpublica, puteți citi prima parte a unui interviu pe care i l-am acordat acum două zile.

Cine credeți că va ieși învingător în competiția retorică dintre Victor Ponta (“Ținutul secuiesc nu e în România, pentru că nu există!”) și Vadim Tudor (*Nu există nici un Ținut secueisc, aici este România!”)?
De fapt, rezultatul e foarte puțin important.
Răul s-a produs deja.
E vorba despre peremizarea stângii.
După ce s-a identificat cu Castro, apoi – o săptămână mai târziu – cu Tony Blair, Victor Ponta a atins apogeul coerenței politice: s-a întors la matca națională ca să-l copieze pe Vadim Tudor.

A vorbi despre progres în plină criză e oare semn de curaj?
Nu întotdeauna.
Dacă privim împreună anunţul referitor la crearea Uniunii Naţionale pentru Progres şi ameninţarea proferată de unul dintre inspiratorii săi, ministrul Apărării – dacă scad salariile securiştilor, demisionez! – realizăm că progresul e, pe timp de criză, un sinonim pentru şantaj, nu pentru curaj.

Calendarul grevelor preconizate de sindicaliştii din educaţie nu anunţă nimic bun.
Refuzul de a nota, protestul de stradă, blocarea examenelor naţionale, greva generală sunt mijloacele avute în vedere.
Ele sunt îndreptate împotriva acţiunii ministrului Funeriu, ca şi, în general, împotriva guvernului.
Mobilizarea sindicatelor din educaţie nu e, cel puţin pentru mine, o surpriză.
În perioadă de criză, retorica reformei nu are trecere nicăieri. Cu atât mai puţin în rândul unor sindicate care mobilizează puţine resurse umane (rata de afiliere nefiind foarte înaltă), dar care dispun de instrumente de presiune semnificative.
Rezultatul cel mai previzibil al grevei va fi iritarea părinţilor. De ce? Pentru că e greu de crezut că guvernul va găsi resurse pentru a spori salariile penibile, cum e greu de crezut că sindicaliştii vor ceda în faţa inteligenţei unui ministru reformist. În aceste condiţii, costul va fi plătit de către elevii silitori şi de părinţii care mizează încă pe şcoală, şi nu (doar) pe lecţiile private.
PS Pe Madame Blogary a apărut prima parte a interviului pe care i l-am acordat lui Florin Cojocariu.
UPDATE: Citesc pe Hotnews o declaraţie a ministrului Funeriu, pe care o consider foarte nepotrivită: “aţi văzut dumneavoastră un profesor sau un funcţionar al statului să moară de foame din cauza salariului?”. O asemenea retorică nu face decât să irite. Cu atât mai mult într-un context social deja tensionat şi – fapt fundamental – în condiţiile în care salariile din educaţie sunt mizerabile. Faptul că “n-a murit nimeni” nu anulează precaritatea în care trăiesc zeci de mii de profesori. Sper ca D.Funeriu să retragă declaraţia.

Considerând că prezenţa dlui Antonesei în dezbaterea publică e mai importantă decât preluarea articolelor mele pe voxpublica, am decis să mă retrag de pe respectiva platformă.
Aceasta e limita dialogului în România de astăzi şi înţeleg să nu forţez în vreun fel nota.

Mulţumesc voxpublica pentru invitaţia de a transfera unele dintre articolele de aici pe platforma “de comentarii, bloguri şi opinii”.
Regret că decizia voxpublica de a prelua comentarii scrise de mine, Sever Voinescu, Adriana Săftoiu şi Vasile Dâncu a provocat retragerea dlui Liviu Antonesei, distins intelectual ieşean.
Consider, pe de altă parte, că termenii folosiţi de domnia sa pentru a califica grupul invitaţilor nu sunt acceptabili. Nu îi reproduc aici, fiindcă îi găsiţi la sursă.
Ştiu că folosirea unor asemenea expresii blochează de obicei dialogul. Eu propun totuşi să trecem peste acest obstacol şi să angajăm o discuţie. Fac asta pentru că una dintre temele despre care scrie dl Antonesei este esenţială: am în vedere chestiunea prezenţei masive a partidelor în spaţiul public. Cred că e loc de dezbatere. Au invadat cu adevărat partidele spaţiul public? Vorbesc oamenii politici mai mult decât, de pildă, jurnaliştii? Există o relaţie optimă între discursurile politicienilor şi celelalte discursuri din forul public? Spun politicienii lucruri fundamental diferite de cele îmbrăţişate de comentatorii din presă? Ar fi interesantă şi chestiunea influenţei. E mai influent un discurs dacă e rostit de un politician sau dacă e, dimpotrivă, spus de un ziarist? Oare decredibilizarea clasei politice are drept sursă doar prostia unora dintre demnitari, de care s-a lovit şi dl Antonesei în cariera politică a domniei sale din anii nouăzeci? Sau există şi ale surse de producere a prostiei publice? Aş întreba, de asemenea, ce rol are discreţia în viaţa noastră publică. Există oare “vecini” tăcuţi? Folosesc termenul de “vecin” pentru că l-a folosit şi dl Antonesei, dar aş vrea să îi dau un sens mai larg decât cel asumat de domnia sa. E vorba despre stilul relaţiilor dintre semeni. E, desigur, inevitabil ca unii să tacă. Dar e oare bine ca unii anume să tacă? Discuţia poate fi pornită de către oamenii politici sau e musai ca ea să fie pornită de non-politici? E justificat ca un om politic să asume critica socială? Sau acest rol este rezervat celor care doar comentează politica, refuzând, pentru totdeauna sau doar pentru o perioadă, rolul de actor? Crede oare cineva în mod serios că o lume mai decentă va fi creată doar dacă respingem vecinătatea oamenilor politici şi încurajăm discreditarea lor absolută? Eu cred contrariul: lumea publică nu poate exista fără politică. Sunt deschis însă pentru un dialog.
Dacă, într-un asemenea dialog, am putea să evităm retoricile radicale şi revărsările de ură, ar fi perfect.
Precizând încă o dată că nu am cerut să intervin pe voxpublica, acceptând doar invitaţia amabilă şi generoasă care mi-a fost adresată, îi invit la rândul meu pe autorii şi comentatorii de pe voxpublica la o reflecţie pe tema prezenţei şi discreţiei în viaţa publică a partidelor, dar şi a jurnaliştilor şi comentatorilor.

Conferinţa pe care am ţinut-o la ISP poate fi găsită la adresa http://www.trilulilu.ro/Eleutheria/2c6c854166c96d
O puteţi accesa şi în secţiunea video a acestui site.

O femeie de 34 de ani a murit ieri la spital, după ce în urmă cu câteva zile intrase în stop cardio-respirator la birou.
Familia a acuzat firma care o angajase că o obliga la un efort supra-omenesc, în vreme ce angajatorul cu pricina susţine că tânăra nu lucra mai mult de opt ore pe zi.
Opinia publică nu e edificată în acest moment cum au stat lucrurile. E absolut clar că trebuie să se facă lumină în acest caz tragic.
Dacă firma este vinovată, trebuie să fie pedepsită foarte sever. Dacă nu e vinovată, trebuie în schimb scutită de stigmatizarea publică.
Înainte de a fi elucidată, moartea tinerei e însă exploatată politic.
Domnul Adrian Năstase a găsit de cuviinţă să îl acuze pentru decesul tinerei chiar pe preşedintele ţării, care ar fi declarat la un moment dat că e nevoie de o creştere a productivităţii în România, dacă vrem să fim competitivi.
Abia reales lider al Consiliului Naţional al PSD, dl Năstase nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să exploateze politic un deces.
Social-democraţia se baza în trecut pe o anumită sensibilitate socială. De când ea îi include pe îmbogăţiţii tranziţiei de felul dlui Năstase, social-democraţia s-a transformat într-o tribună a lipsei de sensibilitate. Ura, nu mila caracterizează acum stânga de la noi.
PS 1 Într-un interviu pe care îl voi realiza mâine pentru Madame Blogary, voi comenta ultimele evoluţii din comisia de statut a PDL, ca şi chestiunea revizuirii constituţionale.
PS 2 Observ că Victor Ponta nu reuşeşte să iasă de sub umbra stângii extreme. În replică la reproşul pe care i l-am făcut în privinţa glumelor cu criminalul Castro, tânărul Ponta îmi trimite un răspuns în care îl invocă pe Lenin. După care… mă asigură că modelul său e Tony Blair. Nu ştiu dacă Blair e la fel de încântat de Lenin şi Castro!

Citesc cu stupefacţie replica dlui Iliescu la propunerile pe care le-am făcut ieri. Este evident, mai întâi de toate, că nu era informat în privinţa propunerilor, ci a preluat din zbor câteva formule citate de gazetari grăbiţi. Aşa ceva e grav pentru un om politic serios.
În al doilea rând, cred că e inacceptabilă retorica “planului ascuns” îmbrăţişată de dl Iliescu. Domnia sa crede că vorbesc, de fapt, pentru a exprima un plan al lui Traian Băsescu. Două sunt erorile făcute de fostul Preşedinte în această privinţă. Pe de o parte, Traian Băsescu nu are nevoie de mine sau de altcineva ca să spună ceea ce crede. În cazul de faţă, nu am avut recent vreo discuţie pe tema aceasta cu Preşedintele Băsescu. Pe de altă parte, nici nu cred că Traian Băsescu e de acord cu propunerile mele. El a inspirat ideea trecerii la Parlament monocameral, iar eu sunt de părere că trebuie reamenajat bicameralismul, într-o formă foarte diferită de cea actuală.
În al treilea rând, mi se pare grav că Ion Iliescu nu realizează că, spre deosebire de el, Traian Băsescu nu va avea niciodată un al treilea mandat. Aşa că propunerile mele vizează, evident, ceea ce se va petrece după ce Traian Băsescu îşi încheie mandatul.
În al patrulea rând, mi se pare grav că Ion Iliescu nu ştie că prerogativa despre care am pomenit – şi anume cea a dizolvării Camerelor în situaţie de criză – e preluată din Constituţia unui stat care ne-a servit mereu drept model. E vorba despre Franţa. Dacă ar fi ştiut acest lucru, nu cred că Ileiscu ar fi calificat ideea drept “năstruşnică”. Mă rog, poate crede că doar democraţia originală pe care a croit-o în 1990 e demnă de respect. Eu nu cred asta.
În fine, o persoană vinovată pentru războiul civil provocat de aducerea minerilor, ca şi pentru suspendarea penibilă şi inutilă a Preşedintelui Băsescu nu ar trebui să dea lecţii de democraţie.
Eu cred că ar fi mai bine să se reculeagă.
PS Poate îi spune vreun consilier dlui Iliescu că şi propunerea ca foştii preşedinţi să fie membri de drept ai Curţii constituţionale este inspirată tot de modelul francez. Nu de alta, dar nu aş vrea să creadă că am căpătat brusc vreo simpatie pentru domnia sa…

Propunerile pe care le-am făcut ieri au stârnit multe pasiuni şi mai ales teama că mi-aş dori un regim autoritar.
E complet fals. Încerc să explic două dintre punctele din propunerea mea.
Mai întâi, chestiunea dizolvării.
Prerogativa dizolvării trebuie să fie legată exclusiv de momentele de criză acută în relaţia dintre guvern şi legislativ. Altfel spus, atunci şi doar atunci când o asemenea criză nu ar fi rezolvată printr-o moţiune de cenzură sau prin demisia cabinetului, Preşedintele ar avea puterea de a dizolva camerele. Mecanismul dizolvării ar fi extins astfel de la cazul crizei în formarea guvernului (prevăzut în textul actual) la orice alt moment de criză acută în relaţia dintre guvern şi legislativ. Nu e vorba de dizolvare în orice moment (cum le place unora să mă citeze), ci doar atunci când toate celelalte mijloace au fost epuizate.
Am precizat, de altfel, că nu cred că un asemenea mecanism va fi folosit foarte frecvent. De ce? Pentru că introducerea moţiunii de cenzură constructive va avea drept efect stabilizarea relaţiei dintre guvern şi legislativ. Când un premier pierde încrederea majorităţii, e înlocuit cu un altul, fără convulsii majore. În vederea obţinerii unui plus de stabilitate, am propus de asemenea formalizarea distincţiei opoziţie-majoritate, prin obligarea fiecărui deputat de a-şi defini poziţia faţă de guvern. S-ar evita astfel negocierile subterane pentru susţinere parlamentară.
A doua problemă e cea a bicameralismului.
Problema majoră a României politice este definirea intereselor ce trebuie reprezentate. Eu cred că avem nevoie de o cameră inferioară care să reprezinte interesele cetăţenilor şi de una superioară care să reprezinte interesele regiunilor. Regiunile ar trebui să fie comparabile din punct de vedere demografic (cu o talie de circa 2 milioane de locuitori), pentru a îngădui politici de dezvoltare durabilă a teritoriului. Actuala amenajare a teritoriului pune, de fapt, două probleme, din perspectiva gestiunii politice: comunele sunt prea numeroase, iar judeţele sunt prea mici. Camera superioară ar fi necesară pentru ca interesele regiunilor să poată fi reprezentate. Ea ar funcţiona într-o logică total diferită de cea a camerei inferioare. Alegerea celor două camere trebuie făcută potrivit unor formule electorale diferite. Senatul -ca for de reprezentare a regiunilor – poate fi desemnat şi indirect, de către aleşii consiliilor regionale. Dacă 10-11 regiuni ar înlocui judeţele, am putea avea 4 reprezentanţi din fiecare regiune. Senatul ar fi un comitet al regiunilor cu circa 40 de membri, care ar putea defini politici de dezvoltare echilibrate.
Guvernul s-ar afla, astfel, sub dubla presiune a unei camere ce reprezintă cetăţenii şi a unui for care depăşeşte interesele unui fief electoral de mici dimensiuni cum sunt actualele colegii. Efectul unui asemenea sistem poartă numele de responsabilitate.
Ar mai fi multe de adăugat…