Posts from — February 2010

Duminică, în cursul dimineţii, plec într-o vizită în Mauritania, alături de alţi patru colegi din Parlamentul European.
După alegerile de anul trecut, care l-au confirmat în funcţia supremă pe unul dintre autorii loviturii de stat din 2008, generalul Abdel Aziz, Uniunea reia treptat legăturile cu această ţară.
Vom întâlni reprezentanţii puterii (preşedinte, premier, ministru de externe), dar şi pe cei ai opoziţiei, ca şi ai presei independente. Pe agendă se vor afla, între altele, situaţia ostaticilor europeni, rămăşiţele sclaviei, dar şi libertatea opiniei sau dialogul politic intern.
Vom avea ocazia de a vizita şi câteva dintre proiectele de dezvoltare susţinute de Uniunea Europeană în această republică islamică.

Scandalul stârnit de Marius Oprea în ultimele zile nu priveşte interpretarea comunismului, ci poziţia instituţională ocupată de istoricul de la Braşov într-o structură guvernamentală.
Marius Oprea nu apără o viziune despre critica totalitarismului, ci eternizarea sa într-un post creat de PNL pentru el.
Dincolo de aspectele personale, pe care le voi ignora, sunt două lucruri aici – interpretarea comunismului şi instituţiile care o produc – şi m-aş bucura ca ambele să fie lămurite.
În primul rând, cred că ar fi foarte utilă o dezbatere asupra metodelor de investigare a comunismului. Oprea a preferat publicarea documentelor producerii unor interpretări, respectiv a iniţiat o inedită arheologie a istoriei recente, făcând săpături pentru a descoperi cadavrele celor ucişi de Securitate şi partidul comunist. Aceste instrumente sunt necesare, dar nu pot exclude interpretarea, şi cu atât mai puţin canonul occidental al criticii totalitarismului. Faptul că Marius Oprea face ceea ce nu a vrut să facă procuratura postcomunistă nu îi dă dreptul să se uite de sus la Vladimir Tismăneanu, care e parte a canonului academic al interpretării comunismului. Or, din motive pur politice, mai precis pentru a putea menţine baricada penelistă împotriva lui Traian Băsescu, Oprea cultivă – inclusiv prin campanii de presă bine ţintite – ideea că el trebuie să fie singurul care poate spune ceva despre comunismul românesc. E regretabil că s-a ajuns aici, cu atât mai mult cu cât Marius Oprea a ajuns să vorbească public, într-un recent interviu dat Academiei Caţavencu, într-un limbaj inacceptabil.
A doua chestiune priveşte instituţiile. Cel pe care l-a condus Marius Oprea nu e singurul care se ocupă de comunism. La Academie exista deja unul, condus de R.Ciuceanu; în polemică deschisă cu acesta, a fost creat în 2001 Institutul Român de Istorie Recentă, sub impulsul lui Coen Stork, în colaborare cu o echipă din care am făcut parte la un moment dat şi eu, alături de Marius Oprea şi Florin Ţurcanu, un institut care are azi, dacă nu mă înşel, cam aceiaşi echipă ca şi cea dusă de Marius Oprea la institutul guvernamental; la Institutele de istorie Iorga sau Sud-Est sunt de asemenea specialişti în comunism, ca să nu mai amintesc de cei care predau în catedrele de ştiinţe politice sau istorie de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Amintesc aici de asemenea Institutul Revoluţiei creat pentru clientela lui Ion Iliescu, tot pe bani publici. Ar fi bine ca acest peisaj instituţional să fie clarificat. Ar fi bine să vedem ce au scris toţi cei care au norme de cercetare legate de interpretarea totalitarismului. Pe Marius Oprea l-am invitat, în calitatea mea de decan al Facultăţii de ştiinţe politice de la Universitate, să predea un curs despre comunism şi a făcut-o vreme de mai mulţi ani cu succes. A refuzat să dea un concurs, preferând să meargă la concursul organizat la Facultatea de istorie, unde a fost din nefericire respins. Marius Oprea e oricând binevenit la Ştiinţe Politice.
Disputele politice şi campaniile mediatice nu vor facilita clarificarea peisajului instituţional, nici nu vor încuraja dialogul în jurul comunismului.
În aceste condiţii, există riscul ca memoria comunismului să devină irelevantă pentru societate. E posibil, altfel spus, ca în câţiva ani comunismul să nu mai aibă nici un sens. Dacă e redusă la o temă de scandal, critica regimului totalitar va fi la fel de perisabilă ca şi un scandal monden.
Marius Oprea a făcut foarte multe pentru ca memoria comunismului să fie pe agenda publică. Ar fi păcat ca, dintr-un calcul politic, să devină unul dintre artizanii uitării comunismului.
Studenţii în faţa cărora vorbea Marius Oprea sunt, o ştie şi el foarte bine, de două feluri.
Unii ignoră cu totul comunismul. Între ei, sunt chiar unii care cred că Marx s-a născut prin 1950 sau că regimul comunist a început imediat după cel fanariot.
Alţi tineri sunt, dimpotrivă, foarte informaţi şi curioşi. Între aceştia sunt unii capabili chiar să facă arheologia istoriei recente, aducând la lumină crimele odioase ale comuniştilor.
Diferenţa dintre cele două atitudini e uriaşă. Pentru unii, comunismul e o ficţiune. Pentru alţii, e o realitate pe care trebuie s-o asumăm. E oare posibilă o memorie relevantă social în aceste condiţii?
Eu cred că memoria comunismului nu va fi articulată dacă pe cadavrele Ceauşeştilor sau ale eroilor anticomunişti aşezăm disputa dintre Traian Băsescu şi Crin Antonescu. Suntem datori, dragă Marius Oprea, să facem ceva mai mult.

Vineri 12 februarie sunt invitatul dlor Dan Duca şi Costi Rogozanu la Realitatea. Net Live de la 10h30 la 11h30.
În aceeaşi zi, între 15h şi 16h voi vorbi în cadrul emisiunii realizate de jurnaliştii de la Evenimentul zilei pentru B1TV.
În fine, vă recomand cu căldură un nou site introdus la mine în blogroll: e vorba despre Toute l’Europe, una dintre cele mai bune surse de informare despre actualitatea europeană.

La prânz, Parlamentul European a votat împotriva unui acord cu Washingtonul, care permitea utilizarea datelor din sistemul de transfer bancar SWIFT pentru a controla reţelele teroriste. M-am aflat în minoritate, ca şi alţi deputaţi români. Mobilizarea socialiştilor a fost exemplară, dar au votat cu ei şi liberalii, ca şi o parte a grupului PPE.
La câteva ore după aceea, la dezbaterea unei moţiuni referitoare la Hugo Chavez, mai mulţi socialişti l-au apărat în numele sprijinului popular obţinut de dictatorul din Venezuela. Din fericire, de data aceasta, liberalii au votat împotriva socialiştilor, air PPE nu a mai fost scindat.
Aceste două atitudini faţă de cele două Americi rezumă o bună parte din felul în care se distribuie opţiunile de vot în chestiuni politice sensibile. Scindarea, respectiv coeziunea PPE, ca şi votul dat de liberali în favoarea, respectiv împotriva socialiştilor sunt factorii decisivi în articularea opţiunilor, dacă este vorba despre alegeri politice fundamentale.
Altfel, Parlamentul funcţionează după logica unei democraţii consensuale.

A schimba numele PDL în Partidul Popular ar fi o eroare.
Motivele sunt mai multe.
În primul rând, renunţarea la numele “liberal” ar lăsa liber un culoar pentru PNL. Iar în România respectul pentru statul de drept, susţinerea libertăţii economice şi aspiraţiile democratice sunt asociate cu numele “liberal”, nu cu altul. Dacă vrem să acoperim întreaga dreaptă, atunci trebuie să ne asumăm valorile liberale sub acest nume, nu sub un altul. De altfel, atâta vreme cât PNL a refuzat mâna întinsă din 2007 încoace este clar că singura soluţie care ne-a rămas e confruntarea. Unificarea s-a vădit imposibilă, aşa că trebuie să recurgem la competiţie.
În al doilea rând, adoptarea numelui popular ar însemna renunţarea la identitatea democrată, care pentru mulţi dintre membrii PDL, cei proveniţi din PD, e esenţială. E vorba, în fond, despre confruntarea cu Iliescu, care a durat din 1992 până astăzi, într-o variantă diferită de cea definită de partidele istorice.
În al treilea rând, a prelua în denumirea partidului termenul “popular” doar pentru că acesta apare în numele european al familiei noastre politice ar fi un gest inutil. Europenizarea partidului ţine de practici şi viziune, nu de modificări superficiale. Să nu uităm, de altfel, că regimurile europene sunt în egală măsură liberale şi democratice. Numele PDL nu e decât un concentrat de europenizare. Trebuie doar să îi dăm mai multă substanţă decât în prezent, nu să ne mulţumim cu o etichetă.
Pe scurt, a menţine numele PDL înseamnă a asuma confruntarea directă cu peneliştii, a continua opoziţia faţă de Iliescu şi a miza pe o europenizare de fond, nu pe una de formă.

Am fost unul dintre cei 488 de deputaţi europeni care au votat pentru comisia Barroso 2.
Dintre cei 697 de membri ai PE prezenţi, alţi 137 au votat împotrivă şi 72 s-au abţinut.
Consemnul de vot a fost exprimat în mod clar de către liderii grupurilor politice: PPE, socialiştii şi liberalii au fost de acord cu învestirea noului colegiu de comisari, ecologiştii, stânga extremă, grupul EFD şi neafiliaţiii au fost împotrivă, iar conservatorii au spus că se abţin.
Cu puţin timp înainte, deputaţii europeni votaseră o rezoluţie ce defineşte principiile unui nou acord-cadru între Comisie şi PE. Potrivit acestui document, Parlamentul va avea parte de acelaşi tratament ca şi Consiliul, în ceea ce priveşte accesul la documente ale Comisiei. Barroso a promis că va sprijini PE în negocierile privind viitorul Serviciu European de Acţiune Externă. Mai mult decât atât, preşedintele Comisiei a promis că va lua în seamă orice eventuală solicitare din partea Parlamentului de a retrage încrederea unui comisar, iar dacă nu va dori să îl demită, va da explicaţii membrilor Parlamentului. În fine, acordul prevede ca Parlamentul să fie informat în mod exhaustiv asupra negocierilor angajate de Comisie, în special în chestiuni comerciale.

1. M-a întristat felul în care a fost receptată decizia de a nu face public documentul de lucru, alcătuit împreună cu M. Macovei, pentru revizuirea statului PDL. Nu e vorba nici despre abandon, cum au zis unii, nici despre vreo presiune din partea baronilor PDL, cum au zis alţii, ci pur şi simplu despre respectarea unui mod de lucru. Nici una dintre propunerile altor colegi nu a fost înfăţişată în afara PDL, aşa că nu am vrut să folosim presiunea publică de care ne-am putea servi eu şi M.Macovei ca să obţinem un avantaj în faţa celorlalţi. E vorba de fair play. Îl mai preţuieşte cineva?
2. M-a nedumerit declaraţia lui Valeriu Stoica, aşa cum a fost ea consemnată de România liberă, şi anume că aş fi intervenit în ultimele săptămâni public pentru că aş dori o funcţie în PDL. Ca şi cum, dacă aş dori aşa ceva, nu aş putea spune clar şi direct! Nu îl recunosc pe V. Stoica în această declaraţie. Am împărtăşit cu el atât cele mai multe din judecăţile asupra fenomenului politic din ultimul deceniu, cât şi principiile unei politici cu adevărat liberale. Dacă mă voi decide să candidez pentru vreo funcţie, V. Stoica va fi unul dintre primii pe care îi voi consulta, întrucât ţin foarte mult la opinia lui.

Întrucât ceilalți colegi din PDL care s-au exprimat în privința statutului nu au dat publicității documentele alcătuite și nu au făcut declarații publice, am convenit cu Monica Macovei să nu facem nici noi public textul nostru. Știu că îi dezamăgesc astfel pe unii dintre cititorii acestui blog, ca și pe ziariștii interesați să acopere în mod profesionist dezbaterile (inclusiv de idei) din lumea politică românească.
Nu ar fi corect să procedez altfel, cu atât mai mult cu cât discuția din comisia de statut a avansat în mai multe chestiuni.
Țin să îi asigur și pe cititorii curioși, dar și pe ziariștii profesioniști că nu voi apăra altceva decât am apărat înainte de a face pasul de a adera la PDL.
Una dintre chestiunile despre care am vorbit cu insistență în spațiul public în ultimul deceniu este asumarea unei identități credibile de dreapta.
Miza construcției identitare nu este legată de opțiuni economice, ci pur politice.
Problema generală a clasei politice din România este aceea că a interiorizat în prea mică măsură valorile liberalismului politic, crezând că acesta se dizolvă în economia de piață. E fals. Din cauza aceasta, la dreapta, situația e și mai rea decât la stânga, care trăiește de bine de rău de pe urma pasiunii comuniste.
De ce s-a ajuns ca dreapta să stea mai prost ca stânga? Pentru că PNL a falsificat dreapta în numele unei revendicări mitologice de la tradiția pre-comunistă.
Această tradiție nu includea domnia legii și separația puterilor, adică temelia unui stat decent.
Nu a fost de aceea greu să o revendice prestidigitatori politici dintre cei mai diverși – de la monarhiști postcomuniști la burghezia comunistă din micile orașe, de la juni care nu știu nimic despre istoria națională la bătrâni care nu știu nimic despre politica europeană.
Să nu uităm că PNL și-a consolidat impostura postdecembristă distrugând PNȚCD, care dăduse mai multe figuri respectabile, adică oneste, inclusiv în privința relației cu un trecut care nu era înfățișat ca unul perfect.
Ideea că Patriciu și Orban au moștenit pașoptismul îmi dă frisoane. După ce că pașoptismul nu a fost dus la capăt, mai e și maimuțărit!
Dreapta trebuie, de fapt, construită împotriva acestei imposturi, adică într-un mod cu totul diferit de cel in care s-a articulat după 1989.
Trebuie să fie o dreaptă care să respecte omul oarecare, care să-i vorbească limba și să-i exprime așteptările, punând astfel capăt epocii limbii de lemn.
Trebuie să fie o dreaptă a egalității, pentru că societatea postcomunistă a premiat descurcăreții, adică pe cei care disprețuiesc egalitatea.
Trebuie să fie o dreaptă a muncii, a efortului răsplătit, nu a aranjamentelor și spolierii statului.
Trebuie să fie o dreaptă europeană, adică a sincronizării cu mișcările profunde din celelalte societăți membre ale Uniunii.
Trebuie să fie o dreaptă profund democratică din punct de vedere religios, respectând altfel spus și sentimentul religios, ca și laicitatea.
Trebuie să fie o dreaptă a revoltei, frondei și imaginației, în contrast cu respectul muzeal pentru figuri prăfuite dintr-un trecut ininteligibil.
Trebuie să fie o dreaptă care să aprecieze moderația, dar și fermitatea, refuzând deci tranzacțiile etice care fac, de pildă, să nu vezi corupții și imoralii decât în tabăra adversarilor.
Trebuie să fie o dreaptă populară, în sensul în care să facă din patrie o referință politică esențială, dar nu sub semnul nostalgiei, ci cu gândul la prezent.
În fine, trebuie să fie o dreaptă care nu apără ceea ce nu poate fi apărat.
Dacă nu ne vom înrădăcina acțiunea într-o asemenea viziune, nu vom putea defini nici un proiect politic major, indiferent că este vorba despre o nouă Constituție, despre un sistem de educație, despre modul de vot, despre amenajarea relației dintre legislativ și executiv, despre cultură sau agricultură, sau pur și simplu despre ceea ce vrem să oferim celorlați europeni.

În ședința comisiei de statut a PDL, care va avea loc astăzi de la 16h, voi prezenta un document realizat împreună cu Monica Macovei și intitulat 10 principii pentru modernizarea PDL. Îl vom face cunoscut presei doar după ce îl vom prezenta în această instanță.

Înțelegerea americano-română în privința scutului anti-rachetă e rezultatul unui efort de mai mulți ani.
Vizita lui Biden din timpul campaniei electorale a fost trecută cu vederea, deși anunța acest succes important al Președintelui.
Parteneriatul special cu Franța din sânul UE completează în mod fericit relația cu SUA.
Rusia nu e încântată de consolidarea poziției României în zonă, cu atât mai mult cu cât, în trecutul recent, vedea la București fie ezitare, fie curaj nesusținut de partenerii occidentali.
Noua realitate geopolitică trebuie judecată însă într-un cadru mai larg.
Alegerile de mâine din Ucraina intră în acest cadru.