Posts from — February 2010

PC a ales drept preşedinte un necunoscut.
Cred că e un caz unic in Europa ca un partid parlamentar să propulseze la vârful său pe cineva care are probabil o cotă de notorietate sub 1%.

Aşa se intitulează prefaţa unui volum apărut la Editura Art şi care reuneşte 18 autori ruşi care scriu “la temă”.

Traducerea îi aparţine lui Ruslan Carţa.

Prietenul meu Aurelian Crăiuţu mi-a reamintit un citat superb din Bastiat, pe care l-a şi folosit în Elogiul moderaţiei, carte apărută la Polirom acum câţiva ani şi pe care o recomand cu căldură tuturor cititorilor acestui blog, inclusiv celor din PDL.
Iată ce spunea Bastiat:
“Trăim nişte vremuri în care, pentru a reuşi, trebuie să te plasezi la extreme… Oricine vede cu luciditate exagerările tuturor părţilor şi le combate e nimicit de toţi şi lăsat singur, la mijloc de drum”.

M-am bucurat să aflu că ministrul Funeriu a decis că toate diplomele obţinute în UE sunt recunoscute automat de şcolile din România. Întrucât acum mai bine de un deceniu am aşteptat doi ani echivalarea doctoratului obţinut în Franţa, nu pot decât să salut acest gest de normalitate. Îmi amintesc şi acum ce surprins a fost Andrei Marga atunci când i-am vorbit, într-o reuniune de la GDS, despre o asemenea procedură! Mi-a replicat că ministerul trebuie să încheie acorduri bilaterale şi că el, ca ministru, a început deja cu fostele republici sovietice….
În altă ordine de idei, astăzi am reuşit să introduc un amendament în rezoluţia Parlamentului European referitoare la Ucraina, în care am cerut protecţia minorităţilor din această ţară, ca şi asocierea lor în deciziile politice. Diplomaţii ucraineni au reacţionat la mai puţin de o oră după votul favorabil din plen.

Sever Voinescu a comis aceeaşi eroare ca şi Toader Paleologu.
Să ne amintim primul episod. T.Paleologu a aşezat sub numele “pleaşcă” ideea că PDL a beneficiat electoral de carisma lui Traian Băsescu. Fiind de faţă atunci când amicul Toader a lansat formula, vă mărturisesc că am simţit cum îmi cade tavanul în cap! Expresia plastică aleasă de cel care era în acea clipă ministru al culturii era destinată să epateze, nu să convingă.
Sever Voinescu a vrut, la rândul lui, să spună că există o diferenţă foarte mare între felul în care înţelege politica actualul Preşedinte şi viziunile unora dintre membrii PDL. Ca să descrie opţiunile şefului statului a folosit expresia “băsescianism”. Nefericită alegere! Spun asta, deşi am fost la fel de uimit ca şi Sever Voinescu să descopăr unele din practicile PDL.
Ideile celor doi colegi sunt OK. Dar expresiile alese de ei riscă să le compromită, într-un mediu care, în majoritatea cazurilor, e lipsit nu doar de umor, ci şi de un simţ elementar al ironiei.
Degeaba a făcut Toader Paleologu o conferinţă despre “virtu” şi “Fortuna”, ca să justifice neaoşa “pleaşcă”!
Degeaba va explica Sever Voinescu că nu orice “-ism” e de repudiat!
Impresia publică va fi afectată de lectura cantonată în expresie.
Iată de ce, solidar cu cei doi, voi spune foarte apăsat următoarele două lucruri, derivate din ideile susţinute şi de ei:
Primo. Nu numai că PDL a exploatat din plin resursele politice ale lui Traian Băsescu, dar e în acest moment în pană. Într-adevăr, Traian Băsescu nu va mai putea candida, iar felul în care până acum PDL a asumat proiectele definite de şeful statului e mai mult decât deficitar.
Decalajul dintre nivelul mediu al PDL – aşa cum am reuşit eu să îl identific – şi standardele definite de Traian Băsescu pentru clasa politică este uriaş.
Secundo. Pentru unii comentatori, problema PDL ar fi aceea că nu există un succesor al lui Traian Băsescu.
Eu cred că problema e mult mai gravă: o ambiţie de succesiune credibilă ar putea fi blocată de o masă critică de pedelişti care, revendicându-se tocmai de la Traian Băsescu, ar argumenta că trăim, de fapt, în cea mai bună lume posibilă. Acest pericol există cu atât mai mult cu cât PDL domină executivul, impunându-şi o retorică pro-guvernamentală. E evident justificat să susţii propriul guvern. Dar nu şi atunci când e vorba despre lucruri care nu sunt de apărat.
Problema nu e terminologică, ci politică.
Iar ea va fi rezolvată dacă PDL va avea câteva proiecte politice în acord cu aşteptările cetăţenilor.
Strategia aleasă de Toader Paleologu şi Sever Voinescu – aceea de a epata publicul – este o eroare. Avem nevoie de răspunsuri la nevoile sociale, nu de formule meşteşugite. Sau, mă rog, şocante…

Constat că reapare în public, după o pauză de mai bine de un an, chestiunea reformei Constituţiei.
Intervenţiile Robertei Anastase sau ale Elenei Udrea din ultimele zile reamintesc angajamentul clasei politice faţă de public, pornind de la dublul referendum din noiembrie. Aşa cum era de aşteptat, pesediştii şi peneliştii au reacţionat negativ la ideea de a constitui o comisie parlamentară de revizuire. Sunt semne pentru un nou blocaj? Nu-i sigur, dar e probabil.
Trei lucruri ar merita luate în seamă pentru a evita un eşec.
Primul e acela că nu ar trebui să uităm, nici în PDL, nici în celelalte partide, că suntem datori faţă de public cu un proiect de reformă a Constituţiei sau, după caz, cu o explicaţie a refuzului de a o schimba. Într-adevăr, după ce Preşedintele a prezentat în ianuarie 2009 concluziile comisiei Stanomir, partidele au tăcut. Cred că, înainte de orice gest instituţional, indiferent dacă acesta va veni de la Parlament sau de la guvern, care au ambele iniţiativă de revizuire, trebuie să lămurim ce anume vrem să schimbăm. Trecerea la monocameral şi reducerea numărului de aleşi sunt departe de a constitui o schimbare a regimului.
Al doilea lucru ce trebuie menţionat este acela că eventualele proiecte vor trebui să fie justificate ca nevoi sociale. Cetăţenii nu mai sunt dispuşi să accepte dezbaterele fără relevanţă pentru vieţile lor. Altfel spus: dacă disputa va fi percepută ca o simplă păruială între elite corupte şi arogante, reforma va fi ratată, indiferent de ce anume va conţine textul final.
În sfârşit, să nu uităm că – indiferent de procedura urmată şi de amploarea modificărilor propuse – orice revizuire va necesita un consens cât mai larg. Nu poţi schimba Constituţia cu susţinere de 30 la sută. Orice semn de agresivitate la adresa concurenţilor politici se va întoarce împotriva celui care-l va face. Dezbaterea nu va exclude, desigur, controversele, dar ea nu trebuie proiectată ca un război.
Există oare resurse pentru un asemenea parcurs?

Astăzi începe în Parlamentul European, în două dintre instanţele sale – comisia de afaceri constituţionale şi subcomisia pentru drepturile omului -, o foarte interesantă deliberare referitoare la aderarea Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Sunt în mod particular interesat de dezbatere, fiind mandatat de subcomisia pentru drepturile omului să redactez o opinie pe marginea acestei chestiuni.
Dorită de Comsiei încă de acum trei decenii, aderarea UE la Convenţie e impusă de Tratatul de la Lisabona (prin art. 6). Statele membre au aderat fiecare în parte la Convenţie, dar Uniunea ca ansamblu – nu. Deşi pare absurd, nu toată lumea e de acord cu aderarea UE. Atunci când ea se va produce, cetăţenii vor avea parte de o protecţie juridică suplimentară în raport cu Uniunea, similară cu cea de care dispun în relaţia cu ţările membre. Curtea de la Strasbourg, care e o instituţie a Consiliului Europei, ar putea atunci veni în ajutorul cetăţenilor lezaţi în drepturile lor fundamentale de către Uniune, nu doar de unul dintre statele membre.

PSD a produs o surpriză alegându-l pe Victor Ponta şi nu, aşa cum făcuse în 2005, victima electorală a lui Traian Băsescu. Îmi fac datoria de a-l felicita pe învingător!
Victor Ponta are, de altfel, câteva merite.
Primul este acela de a vorbi mult sau, după caz, foarte mult. Asta îi îngăduie, de pildă, să se revendice, în funcţie de împrejurări, atât de la Che Guevara, cât şi de la Revoluţia din decembrie 1989. Publicul consumator de politică apreciază însă mai degrabă cantitatea decât coerenţa, aşa că din acest tip de comportament noul lider PSD va avea doar de câştigat. Cu atât mai mult cu cât, în cazul lui Ponta, inteligenţa e suplinită de dezinvoltură.
Al doilea merit al noului lider social-democrat este ambiţia. Nu-i puţin lucru într-o ţară în care, în lipsa proiectelor definite de politicieni, cetăţenii sunt constrânşi să aleagă emoţional. Nimeni nu ştie cum va fi orientată ambiţia lui Victor Ponta. Va alege el calea lui Crin Antonescu, aceea de a ţinti preşedinţia? Sau va alege mai degrabă calea lui Emil Boc, aceea de a ţinti şefia guvernului? Succesiunea electorală (legislative programate în 2012 şi prezidenţiale în 2014) reprezintă o constrângere, dar nu e singurul element de care va trebui ţinut seama.
Şi fiindcă a venit vorba despre Crin Antonescu, să observăm că peneliştii sunt în faţa unei decizii grele: a-l reconfirma pe liderul PNL înseamnă a face ceva mai puţin decât pesediştii (de vreme ce Geoană, cel înlăturat de la şefia PSD, a intrat măcar în turul al doilea al prezidenţialelor); a-l schimba pe Antonescu înseamnă a uita scorul istoric făcut de PNL în competiţia prezidenţială.
Alegerea lui Victor Ponta e o provocare şi pentru PDL. Este evident că retorica anti-pesedistă va trebui să cunoască modificări, chiar dacă PDL e la guvernare, iar candidatul său a câştigat prezidenţialele. Sau poate tocmai de aceea.

Din toată agitaţia creată de alegerile din PSD, e de reţinut formula folosită de CTP pentru a-l caracteriza pe Victor Ponta: “plastilina care poate astupa cele mai multe găuri din partid”.

Marius Oprea afirmă într-un interviu acordat Evenimentului zilei că aş fi fost ideologul PNL şi că aş fi schimbat barca. O spun cu regret: nu credeam că amicul meu Marius Oprea va îmbrăţişa o retorică pe care nu am mai întâlnit-o decât la Norica Nicolai. Distinsa mea colegă din PE afirmă de câte ori are ocazia că eu aş fi fost membru PNL şi aş fi trecut la PDL. Am mai spus-o şi altă dată: nu am ascuns niciodată simpatiile mele liberale, dar nu am fost niciodată membru PNL. Această aserţiune e o parte din recuzita fabricată de peneliştii care nu pot accepta că PDL are o componentă liberală.
A doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte cartea realizată de Vladimir Tismăneanu cu Ion Iliescu. Spun de fapt ceea ce am spus şi la apariţia volumului, într-o recenzie din Revista 22, ca şi într-un interviu de la Radio România: e o carte-interviu foarte utilă pentru orice cercetare referitoare la România postbelică. Oprea încearcă să sugereze că ar fi vorba de un elogiu la adresa lui Iliescu. E fals. Doar cine nu a citit cartea poate spune aşa ceva. Şi e regretabil că Marius Oprea caută să insinueze un asemenea lucru, asociind-o, în mod cu totul nefondat, şi pe Doina Cornea unei presupuse contestări politice a lui Tismăneanu.
A treia precizare priveşte un aspect politic al situaţiei create în ultimele săptămâni. Marius Oprea nu vrea să părăsească un post, care nu e unul de cercetare, ci unul politic. Nu e prima dată când Marius Oprea are această intenţie. La finalul mandatului lui Emil Constantinescu, Marius Oprea a vrut să rămână la Cotroceni, sub Ion Iliescu. Argumentul său era că trebuie să lupte din interior cu adversarul Preşedintelui pentru care lucrase(m), prevalându-se de statutul de înalt funcţionar, deşi fusese numit – ca şi mine – politic. În 2000, înţelepciunea şi rigoarea doamnei Zoe Petre au nimicit un asemenea scenariu, pe jumătate penibil, pe jumătate ridicol. Acum, pentru a justifica eternizarea pe post, Marius Oprea se foloseşte de argumentul potrivit căruia el se confundă cu Institutul care i-a fost făcut cadou de Tăriceanu.
Aşa cum am mai spus pe acest blog, Marius Oprea a făcut multe pentru stimularea interesului pentru comunism în România ultimilor ani. Folosindu-se de improvizaţii şi de falsuri, nu va fi mai convingător. Adevărul despre postcomunism e la fel de important ca şi cel despre comunism.